În timp ce întreaga lume contemplează aspecte legate de ascensiunea Chinei sau criza explozivă din Orientul Mijlociu, atenția acordată chestiunii rusești pare să fie insuficientă. Când se vorbește despre situația din Ucraina sau despre conflictele create de anexarea Crimeei, sunt utilizați termeni precum: “război hibrid” sau “conflict neconvențional”, termeni care par să mascheze situația reală, atât cea din teritoriu, cât și cea de la nivel strategic și de securitate. Un lucru este clar, elementul nuclear se află la baza strategiei de securitate rusești. Printre cele mai mari realizări ale Uniunii Sovietice amintim nu numai învingerea Germaniei naziste, dar și paritatea nucleară cu SUA de la începutul anilor ’70, iar această ultimă realizare constituie cea mai importantă moștenire, din punct de vedere militar și de securitate, lăsată de vechiul sistem sovietic Federației Ruse de azi.

Prin intermediul informațiilor colectate de spionajul rusesc din timpul și de după cel de-al Doilea Război Mondial, cercetătorii de la acea vreme au ajuns la concluzia că stabilitatea strategică are o importanță absolută, informațiile tactice legate de realizarea armelor nucleare, care erau esențiale pentru Uniunea Sovietică, au jucat un rol crucial, pentru că astfel s-a evitat situația în care o singură țară să dețină monopolul asupra armelor nucleare.

Mai târziu, după căderea regimurilor comuniste și destrămarea Uniunii Sovietice, strategiile de securitate din Europa de Est au căpătat o dinamică diferită de cea promovată înainte de 1990; mai exact, prin semnarea Memorandumului de la Budapesta, din 1994, Ucraina care devenise peste noapte a treia putere nucleară din lume, având pe teritoriul ei armament nuclear sovietic cât Marea Britanie, Franța și China la un loc, a acceptat dezarmarea nucleară, în schimbul garanțiilor de securitate și a independenței. Alături de Ucraina trebuie să menționăm alte două țări care au acceptat dezarmarea nucleară: Kazakhstan și Belarus.

21 de ani mai târziu, nu avem cum să nu ne punem întrebarea: Care ar fi fost situația din Europa de Est astăzi, dacă Ucraina ar fi decis să păstreze acele arme nucleare?

Lăsând la o parte toate aceste detalii, în prezent, problema cea mai supărătoare pentru Federația Rusă este reprezentată de expansiunea NATO în Europa de Est, iar acest lucru devine foarte relevant dacă luăm în considerare istoria și tradiția rusească de a avea parte de securitate teritorială, atât în ceea ce privește propriul teritoriu, cât și teritoriile înconjurătoare, cu rol de tampon. Dacă aruncăm o privire asupra extinderii NATO până la granițele Federației Ruse, înțelegem faptul că această organizație militară și de apărare a fost adusă în spațiul est-european de nevoile și cerințele de securitate și apărare ale țărilor din regiune. Nevoi care nu au putut fi satisfăcute de către o organizație sau asociație locală.

Cu alte cuvinte, în regiune identificăm doi actori principali: NATO și Federația Rusă. Trebuie să înțelegem încă de la început că în prezent nu mai putem să vorbim despre statele mici care în trecut jucau un rol important și individual pe scena securității mondiale, ci avem în vedere actorii mondiali, fie că aceștia au forma unui singur stat, cum este cazul Federației Ruse, sau a unei asociații de state, cum este cazul NATO.

Astfel, identificăm două momente cheie cu o importanță deosebită în relațiile NATO – Federația Rusă, și anume: războiul din Serbia (1999), când NATO a comis un act ilegal care a rămas nesancționat de legea internațională, eveniment cu repercursiuni, pentru că 15 ani mai târziu, Federația Rusă anexa Crimeea, repetând situația internațională de neaplicare a legilor internaționale.

Și politica de securitate și afaceri externe a Federației Ruse a suferit modificări, identificăm aici ideea de putere soft, idee neîntâlnită în politicile rusești până în 2010, iar acest lucru influențează strategiile cu privire la societatea civilă, media, puterea financiară, cibernetică, etc.

Un alt aspect care trebuie discutat atunci când vorbim despre strategiile de securitate rusești, este legat de relațiile Federației Ruse cu China. Pentru moment, discursul public rusesc face referire la China ca fiind un partener important pentru dezvoltare, dar în esență, acest aspect este unul deosebit de important care merită urmărit cu atenție. Legăturile strategice dintre Rusia și China sunt securizate, acest lucru fiind deosebit de important în special pentru Rusia, care urmărește să creeze vulnerabilități mutuale, ce vor rezulta într-o securizare mai amplă a acestor legături, mai exact, elimină riscul unei avansări militare a Chinei în Federația Rusă.

În acest context putem identifica pe viitor și posibilitatea unei înțelegeri strategice între cele două mari puteri, astfel încât Rusia să se deplaseze de pe poziția neutră față de disputele teritoriale chineze din est, sperând să obțină pe această cale sprijinul Chinei.

Dacă pentru fostul URSS era foarte important să obțină paritatea nucleară, pentru Federația Rusă de azi, visul suprem este acela de a atinge capacitatea de reacție imediată.

În urma slabelor performanțe înregistrate în războiul din Georgia, Federația Rusă a urmat cursul unor reforme ample în domeniul militar, iar în prima fază a acestor reforme, atenția a fost concentrată pe schimbările structurale, cum ar fi convertirea diviziilor în brigade. De atunci, procesul de modernizare militară a evoluat într-un ritm neuniform, dar Federația Rusă și-a urmat cursul prestabilit în ceea ce privește elementele avute în vedere pentru reformare, iar ca rezultat puem observa că domeniul militar rusesc prezintă semne de imbunătățire considerabilă.

Obiectivele declarate ale Federației Ruse în ceea ce privește sistemul militar, sunt acelea de a se îndepărta de la vechiul sistem sovietic de mobilizare în masă, înlocuindu-l pe acesta cu altul mai restrâns, mai mobil, capabil să ducă bătăliile locale și regionale din obiectivele Rusiei.

Federația Rusă a mai făcut publice alte trei obiective: să contracareze amenințarea generată de tehnologia sistemului balistic al Statelor Unite, să crească capabilitațile de acces rusești și să dezvolte o forță de atac la mare distanță. Pentru a-și îmbunătății capabilitățile, statul rus intenționează să sporească procentul armamentului modern deținut de sistemul militar rusesc, de la nivelul de 19% în 2014, până la 75% în 2020. Ca parte a efortului de reformă militară, armata rusească a fost organizată în patru districte militare, fiecare dintre acestea având potențial operațional; astfel, districtul estic este concentrat asupra Chinei, cel central asupra Asiei Centrale, cel din sud asupra Caucazului, iar cel din vest asupra NATO. Anul trecut, Federația Rusă a început și procesul de fortificare a Arcticii.

Armata rusească este formată din 79 de brigăzi și patru divizii aeriene de elită, care tehnic nu fac parte din Armată. Ca parte a procesului de reformare, armata rusească adoptă tehnicile moderne de război, și prezintă o înțelegere sofisticată a acestor concepte, dar continuă să întâmpine greutăți, atunci când vine vorba despre dezvoltarea sistemelor de control necesare.

Marina militară rusească este și azi divizată în cele patru flote tradiționale: cea nordică, în Marea Baltică, cea din Marea Neagră, cea din Marea Caspică și nu în ultimul rând, cea aflată în Oceanul Pacific. Fiecare flotă este corelată cu unul dintre cele patru districte militare menționate mai sus, iar acest lucru are o importanță deosebită, pentru că demonstrează faptul că rolul marinei este subordonat susținerii operațiunilor militare desfășurate la sol.

Una dintre provocările cheie ale reformei rusești se materializează în producerea de armament modern în condițiile în care industria rusească continuă să se confrunte cu o serie de probleme, cum ar fi învechirea sistemelor de producție tehnologică de armament și muniție, dar și corupția și mă refer aici la faptul că Federația Rusă continuă să sufere din cauza consecințelor generate de susținerea unor companii subdezvoltate tehnologic, acest fapt obligând sistemul militar să accepte produse și tehnologii depășite, în cele mai multe cazuri; iar dacă această realitate nu este rectificată, Federația Rusă poate ajunge în situația de a cheltui miliarde de dolari în schimbul unor achiziții destul de precare raportate la nivelul tehnologic actual.

A doua problemă majoră cu care se confruntă sistemul militar rusesc este reprezentată de numărul scăzut de personal; iar acest lucru se întamplă din cauza demografiei nefavorabile, astfel că Federația Rusă se află în incapacitatea de recrutare a unui număr suficient de persoane. Pe cale de consecință, multe unități se află în situația insuficienței de personal, iar reversul medaliei se materializează în afectarea pregătirii de luptă.

Cu toate acestea, atâta timp cât Rusia își va păstra cursul stabilit și va continua să lupte pentru modernizare, sistemul militar rusesc va continua să înregistreze un progres stabil în îmbunătățirea întregului sistem de capabilități militare convenționale. Pentru a depăși acest stadiu, Rusia va trebui să găsească soluții pentru probleme cheie, cum sunt deficiențele din industrie sau lipsa de personal, iar atâta timp cât sistemul politic nu va avea în vedere aceste aspecte, viitorul sistemului militar rusesc poate dezamăgi așteptările.

Atunci când vine vorba de stabilitate strategică, trebuie notat faptul că Federația Rusă nu numai că-i acordă o importanță deosebită, dar o și definește, ca fiind “absența crizei în stabilitate”, mai exact, se face referire la faptul că atât Federația Rusă, cât și Statele Unite ale Americii dețin capabilități nucleare, dar balansul de putere dintre cele două este suficient de puternic și de robust, încât nimeni nu are inițiativa de a ataca primul în cazul unei crize.

Atât Federația Rusă, cât și China își pun problema unei situații în care Statele Unte ale Americii ar ataca prin surprindere, calculând cu precizie efectele unei eventuale ofensive din partea acestora.

Strategia rusească de securitate, care a luat ființă în anul 2000, la scurt timp după evenimentele care au avut loc în Kosovo și care au avut un impact foarte mare și au ghidat practic în linii mari direcția strategiilor ulterioare, are la bază “dezescaladarea” nucleară, care presupune folosirea armelor nucleare, împotriva unei puteri superioare care i-ar putea invada teritoriul, lucru care ar convinge acea putere ipotetică să se retragă, și astfel să se ajungă la o detensionare a conflictului.

Revenind la scenarii mai apropiate de situația prezentă, nu avem cum să nu observăm că SUA nu și-a conturat încă o poziție clară în legatură cu Rusia, Europa de Est și Ucraina, însă un lucru devine destul de evident, și anume faptul că în următorii ani vom asista la o competiție strategică între Statele Unite ale Americii și Federația Rusă.

Trebuie avut în vedere faptul că politicile de securitate ale SUA nu sunt concentrate doar la Washington, ci trebuie luați în considerare și aliații NATO și celelalte țări din regiune, ceea ce presupune o dezvoltare consensuală și discuții serioase înainte de a se pune bazele unei politici de acest gen. Lipsa de claritate în privința reacțiilor și a modului în care Federația Rusă urmează să evolueze pe scena relațiilor internaționale reprezintă de asemenea un factor important de avut în vedere atunci când vorbim despre trasarea unor linii noi în strategiile internaționale de securitate și cooperare.

Există domenii foarte importante pentru marile puteri mondiale, față de care acestea manifestă un interes ridicat în sensul cooperării cu Federația Rusă, cum ar fi de exemplu discuțiile legate de programul nuclear iranian; iar în acest context care subliniază necesitatea continuării unei cooperări cu Federația Rusă, SUA se află în fața unui paradox definit de situația unei competiții strategice cu Rusia și menținerea cooperării cu aceasta.

Redefinirea relațiilor dintre Statele Unite și Rusia nu a fost o variantă posibilă sau fezabilă mai bine spus, pentru administrația Obama, în condițiile în care acest lucru nu s-a dorit, fapt materializat prin lipsa politicilor legate de acest aspect, în contrast cu administrațiile Clinton sau Bush, care au avut strategii politice legate de relațiile și cooperarea cu Rusia încă de la începutul mandatelor.

Nu putem însă să nu includem posibilitatea faptului că atunci când următoarea administrație își va începe mandatul în ianuarie 2017, analizând provocările și problemele din politicile naționale și externe de securitate ale SUA, să înainteze procedurile de redefinire a relațiilor cu Rusia, acest lucru depinzând foarte mult și de traiectoria evenimentelor care urmează să aibă loc până în ianuarie 2017.

  analize, federatia rusa, geopolitica, rusia, securitate, sistemul rusesc de aparare, strategii de securitate