Marea Neagră și noul peisaj geostrategic al Europei de Est

Marea Neagră și noul peisaj geostrategic al Europei de Est

Marea Neagra satelit

 Marea Neagră reprezintă unul dintre cele mai importante leagane ale civilizației, iar istoria umanității este legată adesea, de evenimentele care s-au desfășurat pe malurile ei. Marea Neagră a fost dintotdeauna puntea de legătură dintre Europa și Asia; a fost ringul războaielor, dar și barieră apărătoare pentru statele din jurul ei și nu numai. Odată cu încheierea revoluțiilor ce au avut loc  între anii 1989-1991, și care au dus la căderea regimurilor comuniste din Europa de Est, dar și la desființarea URSS-ului, s-a deschis un nou capitol în istoria regiunii Mării Negre.

Atenția deosebită de care s-a bucurat această regiune se datorează nu numai poziționării geografice avantajoase și a rutelor de transport, ci și potentialului de dezvoltare a securității în regiune. După apariția pe harta politică regională, a noilor state independente, desprinse din fostul URSS, situația din Marea Neagră s-a schimbat radical. URSS – principalul actor, care în ultimele decenii ale secolului XX a condus regiunea alături de Turcia, a dispărut. Astfel, Rusia, Ucraina, Georgia, România și Bulgaria, s-au trezit într-o poziție geopolitica nouă și mai mult decât atât, una foarte avantajoasă, aducând cu sine beneficii și posibilități majore pentru statele mici din regiune.

Sfârșitul secolului al XX-lea, a conturat un nou tablou geopolitic și geostrategic al Europei de Est, și a demonstrat cât se poate de clar că pricina și originea conflictelor din regiune s-a schimbat. Au apărut astfel conflictele de origine etnică și religioasă, dar și cele cauzate de problemele economice și resurse.[1]

Evenimentele care au avut loc în Ucraina reprezintă o preocupare continuă nu numai pentru actorii regionali, ci și pentru cei mondiali, acestea schimbând radical peisajul geostrategic din Europa de Est. Odată cu prabușirea Uniunii Sovietice, Europa de Est a devenit principala scenă a luptei pentru supremația mondială, dusă între SUA și Federația Rusă. Concurența dintre cele două mari puteri s-a făcut simțită în mai multe domenii, însă aspectul militar al acesteia a jucat rolul principal.

Pe parcursul discuțiilor purtate în anul 1990, pentru unificarea Germaniei, secretarul de stat al SUA, James Baker i-a promis președintelui Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, că acest eveniment nu va presupune extinderea NATO spre Est; dar, după cum bine știm, această promisiune nu a fost păstrată.[2]

Începând cu anul 1991, Alianța Nord-Atlantică s-a extins de trei ori, și de fiecare dată când acest lucru s-a întâmplat, au fost vizate țări din Europa de Est. În 1999, NATO a fost completată de către Polonia, Republica Cehă și Ungaria; în 2004 au intrat în Alianță: Bulgaria, România, Slovacia, Slovenia și cele trei republici baltice, iar în 2009 Albania și Croația.

 Nu este greu de ghicit că această evoluție reprezintă o amenințare reală pentru Federația Rusă, având în vedere faptul că în imediata apropiere a frontierelor sale au apărut baze militare NATO, care deși la nivel de discurs își declară dragostea pentru pace, în practică NATO nu face decât să-și continue expansiunea în Estul Europei, și implicit în spațiul ex-sovietic aflat încă, sub influență rusească.

 Ultimele țări vizate în acest sens au fost Ucraina și Georgia; adoptarea unui plan de acțiune pentru atingerea stării de membru NATO fiind discutată la București (2009). Cu toate acestea, Franța și Germania s-au opus puternic, astfel încât documentul nu a mai fost adoptat. Poziția celor două mari puteri europene fiind puternic influențată de negocierile privind aprovizionarea cu energie. După summit-ul de la București, subiectul extinderii NATO spre Est s-a retras temporar în planul secund.

Pentru NATO, care a urmărit extinderea bazelor sale militare în Europa, cât mai aproape de frontierele Federației Ruse, această turnură a evenimentelor a fost un semnal clar că Rusia în cele din urmă a început să reziste în mod activ planurilor Alianței. În termeni practici, acest lucru înseamnă că metodele soft de extindere ale NATO din Europa de Est nu vor mai funcționa cu aceași eficiență și avem aici în vedere, cu precădere situația din Ucraina, care este departe de a reprezenta începuturile unei aderări pașnice la NATO.

 În această ecuație, nu avem cum să nu luăm în calcul existența Uniunii Europene pe scena geopoliticii mondiale; cu toate că încă nu reprezintă o forță militară de sine stătătoare, diferitele poziții ale puterilor europene cu privire la orice problemă referitoare la Rusia, sau la situația din Estul Europei, au o importanță deosebită în schema strategică regională. De obicei, în astfel de cazuri, Uniunea Europeană este împărțită în două tabere.

 În primul caz, vorbim despre statele care fac parte din așa-numita “Vechea Europă”, a cărei poziții este determinată și exprimată, în principiu de Germania și Franța.

 În al doilea caz, este vorba de Europa de Est, a cărei pozitii este influentată, mai degrabă de strategiile adoptate de Statele Unite ale Americii, dar care trebuie să respecte în același timp și deciziile luate la nivelul Uniunii Europene.

 Cu toate că această situație este evitată/ignorată la nivelul discursului public, realitatea este că, grupul estic duce o luptă crâncenă pentru prevenirea apropierii economice și mai ales politice dintre țările din “Vechea Europă” și Federația Rusă, mai ales datorită faptului că, acestea resimt cel mai acut, amenințarea de la granițele estice ale UE, motiv pentru care, apare și necesitatea de a crește furnizarea de arme, precum și extinderea prezenței americane de pe continent.[3]

La rândul ei, Federația Rusă a sporit numărul incursiunilor militare în spațiul aerian al țărilor membre NATO, numărul de aeronave implicate în aceste acțiuni fiind în continuă creștere. Potrivit NATO, Alianța a efectuat mai mult de 100 de interceptări ale avioanelor rusești în 2014, adică de trei ori mai mult decât numărul de incursiuni efectuate în 2013.[4]

Situația din Ucraina acaparează în prezent atenția tuturor grupurilor de interese, nu numai din regiune, dar și la nivel mondial; dacă Federația Rusă vede în această țară un teritoriu dominat de rusofobie patologică și insolvență economică, grupul de est se raportează la ea ca la un cordon sanitar, un tampon care să atenueze tensiunile vecinătății directe cu Rusia. Acest lucru fiind în primul rând valabil pentru Polonia. Însă în toată această poveste, cel mai important aspect este cel legat de peninsula Crimeea – punct strategic și militar cu o valoare deosebită.

Anexarea Crimeei, dar și luptele din teritoriile estice ale Ucrainei, poartă cu sine riscuri globale pentru toate țările din regiunea Mării Negre, scopul final al Federației Ruse fiind acela de a transforma Crimeea într-o bază regională de război.

Valoarea principală a peninsulei este dată de faptul că, în prezența unei organizații militare bine dezvoltate, permite controlul întregii regiuni, iar Federația Rusă a riscat totul pentru “a aduce Crimeea acasă”, flota de la Marea Neagră având o semnificație istorică aparte și o valoare deosebită pentru strategia de apărare rusească. În ciuda superiorității numerice a aliaților NATO, aflați la Marea Neagră, (în primul rând Turcia) și a numărului superior de nave deținute de aceștia, flota rusească este echipată cu arme mult mai puternice.

Deși aflată în plină criză economică din cauza sancțiunilor impuse de SUA și UE, Federația Rusă a investit cu 30% mai mult în cheltuielile militare, cu alte cuvinte, 62 de miliarde de dolari au fost investiți în achiziționarea de aeronave, submarine, arme și rachete, principalul beneficiar al acestor investiții fiind flota de la Marea Neagră. Flota rusească deține crucișatorul “Moscova”,  capabil să tragă rachete (inclusiv cu focoase nucleare, cu o capacitate de 350 de kilotone), la o distanță de 700 km. Acest lucru înseamnă că are capacitatea de a atinge toate marile orașe, și bazele militare din Bulgaria, România, și Turcia.

Cu toate acestea, până de curând, toate avantajele evidente ale flotei rusești din Marea Neagră, au fost umbrite de un singur fapt – lipsa de acoperire a aerului. Desigur că Rusia deține multe tipuri de aeronave capabile să apere teritoriul împotriva unui eventual raid aerian, însă eficacitatea acestui tip de apărare lasă de dorit. Această problemă devine de două ori mai relevantă având în vedere faptul că toate operațiunile curente ale NATO, au ca tactică principală atacurile aeriene. Rusia are nevoie de aeroporturi militare în Crimeea. Fără acestea, balanța puterii din regiunea Mării Negre, tinde să se încline în favoarea Aliaților.

Potrivit rapoartelor, care au apărut în presă, imediat după semnarea acordului privind intrarea Republicii Crimeea în Federația Rusă, pe aerodromul militar Belbek au fost transferate numeroase aeronave printre care amintim avioane MIG, SU și chiar bombardiere JET TU – 22M.[5]

În urma acestor rapoarte, Ministerul Apărării Federației Ruse a declarat că până în 2016, vor fi plasate purtătoare de rachete, bombardiere regiment de aviație Tu – 22M3, Su – 27, antisubmarine, avioane Tu – 142 și IL – 38 și Ka – 27 și Ka – 29. Transferul de bombardiere în Crimeea indică faptul că Rusia își consolidează potențialul militar în regiune, și că are în vedere, în mod special, regiunile limitrofe aflate la granița cu țările NATO.

O altă regiune importantă pentru apărarea strategică a Rusiei este regiunea Kaliningrad. Modernizarea militară realizându-se într-un ritm foarte rapid, în 2011 în regiune fiind pus în funcțiune un nou sistem radar de avertizare anti-rachetă. Astfel, imaginea care descrie linia de apărare strategică a Rusiei în Europa de Est devine foarte clară.

Singurul actor a cărui situație este și azi neclară, rămâne Ucraina. Pe de o parte, regimul actual ucrainean, care dorește aderarea la UE și NATO, iar pe de cealaltă parte prorușii, care doresc să mențină țara în sfera de influență rusească și implicit relațiile politice, economice și militare cu Federația Rusă.

Criza din Ucraina, care a dus la anexarea Crimeei de catre Federația Rusă în Martie 2014, a avut un impact imediat asupra situației strategice, atât în regiunea Mării Negre, cât și în întreaga Europă de Est. Această nouă situație va avea repercursiuni și pentru alți actori locali, în special pentru Turcia și România, și va duce automat, la o implicare mai mare din partea SUA în regiune. În acest caz, Washington-ul va prefera să susțină România în detrimentul Turciei, pentru a evita formarea unui duet al puterii, între Turcia și Federația Rusă.

Ucraina apelează în mod constant și fără succes, la garanții internaționale ale securității sale; ținând cont de dinamica agresiunii ruse împotriva Ucrainei, sancțiunile economice internaționale împotriva unor persoane fizice și companii din Rusia, dar și reacțiile SUA și UE fiind oarecum ambigue. De asemenea, putem detecta în acest caz, o situație similară cu cea din razboiul ruso-georgian, cand SUA și UE s-au distanțat de conflict.

În această situație, decisive pentru securitatea din regiunea Mării Negre, ar putea fi încă o dată, relațiile dintre Rusia și Turcia; cu diferența că, mulțumită anexarii Crimeei, Turcia se află în poziția de a-și îmbunătăți poziția în regiune și vorbim aici în primul rând de afacerile cu energie, dar și despre dezvoltarea turismului, a transportului și logisticii.

Pe termen lung, Turcia poate obține dividende substanțiale, prin oferta de a juca rolul de mediator, în calitate de membru al multor organizații internaționale și garant al securității economice și militare în soluționarea conflictului ruso-ucrainean.

Cu toate acestea, accentul relațiilor internaționale în viitorul apropiat va fi plasat în direcția de creștere a concurenței pentru energie între cele două țări, Ucraina fiind,pe termen nelimitat, exclusă din proces.

Un rezultat dezamăgitor pentru toate țările din regiunea Mării Negre, ar putea fi o situație în care sistemul de control, cu privire la problema securității regionale, devine ostatic în lupta dintre cei doi lideri – Rusia și Turcia.

Incertitudinea statutului internațional al Crimeei, cauzată de anexare, va face ca acest punct strategic deosebit de important să rămână pentru moment, în afara politicii regionale.

Ucraina începe să spere tot mai puțin că principiile de drept internațional și sistemul internațional de securitate vor fi capabile să garanteze inviolabilitatea teritoriului și a frontierelor sale. Viitorul Ucrainei depinde în primul rând de propiile puteri și de ajutorul pe care speră să-l primească din Occident; până când acest lucru nu se va întampla, riscurile ridicate asociate cu securitatea în Ucraina, își vor pune în mod negativ amprenta asupra dezvoltării economiei și a sferei de investiții. În plus, această problemă nerezolvată a Ucrainei distribuie riscuri, nu numai în țările din regiunea Mării Negre, ci și în Europa, necesitând urgent o soluție.

Rusia neagă în continuare faptul că și-ar fi trimis trupele în Ucraina, în ciuda numeroaselor rapoarte care arată contrariul, indicând foarte clar susținerea de care se bucură separatiștii din teritoriu. Tot mai mulți specialiști și strategi militari, atrag atenția asupra faptului că militarizarea rusă din peninsula Crimeea ar putea permite Moscovei să preia controlul asupra întregii regiuni.

Reprezentantul comunitătii tătare din Crimeea, Refat Chubarov, a atras atenția, în discursul susținut în fața Parlamentului European, că în acest moment, Rusia este dispusă și capabilă să apere Crimeea chiar și cu prețul unui atac armat, dar și să-și șantajeze vecinii, în primul rând țările din flancul sudic al NATO – Bulgaria, România și Turcia.[6]

El consideră că acestea sunt motivele principale pentru care Federația Rusă transportă cantități enorme de armament în Crimeea, în special de rachete antiaeriene, acestea din urmă fiind suficiente pentru a controla întreaga regiune a Mării Negre.

Anexarea Crimeei a sporit puterea Federației Ruse în bazinul Mării Negre. Din perspectivă militară, peninsula poate servi ca avanpost pentru extinderea proiecției de putere spre sudul Ucrainei, Balcani și Turcia. Acum, că prezența militară a Moscovei nu mai este constrânsă de fostele acorduri juridice cu partea ucraineană, putând utiliza pe deplin potențialul geostrategic al Crimeei prin implementarea unui spectru larg de instrumente care se consolidează reciproc.

Lansatorul de rachete Iskander, care are o rază operațională de 400 km, ar putea acoperi întreaga parte de sud a Ucrainei – inclusiv orașe industriale importante, cum ar fi Odessa, Kryvyi Rih și Dnipropetrovsk, o mare parte a Moldovei, întregul litoral românesc și o parte importantă a coastei turcești de la Marea Neagră.

Ultima perioadă este caracterizată de liniște și incertitudine; niciunul dintre actorii implicați nemaifăcând vreun pas decisiv către război sau pace.

Victoria Nuland, asistentul secretarului de stat al SUA, a vizitat Rusia; la Moscova, ea s-a întâlnit nu numai cu reprezentanții societății civile, dar a negociat și ieșirea din criză a Ucrainei.  Purtătorul de cuvânt al lui Vladimir Putin, Dmitri Peskov, a declarat că vizita lui Nuland reprezintă “un semn al îmbunătățirii relațiilor dintre Rusia și Statele Unite ale Americii”.[7] Cu toate acestea, oficialii ruși sunt extrem de precauți și fără prea mult entuziasm. Rusia privește cu scepticism dorința americanilor de a lua parte la negocierile pentru pacea din Ucraina, considerând SUA un intrus în regiune, care nu doreste decât să îndeparteze și să răcească relațiile dintre Rusia de UE.

Chiar dacă SUA începe să declare din ce în ce mai deschis nemulțumirea fată de traiectoria pe care au luat-o evenimentele din Ucraina, redeschiderea dialogului dintre Washington și Moscova nu este deloc simplă; Rusia este constientă de avantajul pe care îl deține și are de gând să se folosească din plin de acesta. Atât din punct de vedere militar cât și economic Federația Rusă a reușit să-și strângă din timp resursele necesare pentru a nu se afla în situația de a fi pierdut lupta fară să o fi început. PIB-ul de aproape 400 de miliarde de dolari, acumulat în perioada în care petrolul și gazul atinseseră cote maxime, nu numai că salvează Rusia de la criză și menține rubla pe linia de plutire, dar a permis și achiziționarea armamentului necesar pentru pregătirea unui eventual conflict armat, armament care-i va permite Rusiei în viitor (unul nu foarte îndepărtat), să păstreze oficial Crimeea, ca parte integrantă a Federației.

Între timp, Uniunea Europeană a semnat un memorandum cu Ucraina prin care s-a stabilit acordarea unui alt împrumut, în valoare de 1,8 miliarde de euro (2 miliarde dolari), demonstrând astfel că UE nu s-a retras din lupta pentru Ucraina; fiind raportat faptul că aceasta este cea mai mare sumă acordată vreodată de UE unui stat non-membru. Fondurile vor fi alocate în trei tranșe, iar  împreună cu acestea, suma totală a împrumuturilor acordate de UE Ucrainei, va fi în valoare de 3,41 miliarde de euro.

Pe scurt, putem spune cu încredere că alipirea Crimeei la Federația Rusă a finalizat formarea unui nou peisaj geostrategic în Europa de Est. Rusia a reușit în cele din urmă să construiască o linie de apărare la granitele estice ale țării contracarând pe moment extinderea rapidă a NATO în regiune, declanșată la începutul anilor 1990.

Bibliografie

  1. Сергей Гриневецкий, Сергей Жильцов, Игорь Зонн, Черноморский узел, Международные отношения, 2007 г.
  2. Ioan Mircea Pașcu, Extinderea NATO: cazul României raport personal, 2007, p.3
  3. http://www.contributors.ro/global-europa/europa-veche-a-uitat-lectia-solidaritatii/
  4. http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2014_2019/documents/afet/pr/1054/1054054/1054054ro.pdf
  5. http://www.paginaderusia.ro/5-cele-mai-periculoase-arme-rusesti-ale-fortelor-aeriene/
  6. http://www.paginaeuropeana.ro/liderul-tatarilor-in-parlamentul-european-rusii-ne-omoara-si-ne-inchid-scolile/
  7. http://expert.ru/2015/05/18/nuland/

Leave a Reply

Your email address will not be published.