Energia reprezintã astãzi unul din cele mai importante subiecte ce privesc viitorul şi dezvoltarea majoritãţii statelor. Contextul politic tensionat generat de conflictul dintre Rusia şi Ucraina pentru securitatea rutelor de transport din est spre Europa, au precipitat lucrurile şi au accentuat o atitudine mult mai responsabilă din partea liderilor europeni care, la Consiliul European de la Bruxelles, din 20-21 martie 2014 au decis că UE trebuie să îşi intensifice acţiunile de reducere a dependenţei de gazele naturale importate din Rusia. Alternativele identificate sunt diversificarea rutelor de aprovizionare şi  gãsirea unor soluții care să le asigure securitatea în acest domeniu. Niciodatã pânã acum ameninţarea securitãţii energetice a UE nu a fost la fel de stringentă.

În contextul internaţional actual Uniunea Europeanã se aflã într-o situaţie dificilã. Dependenţa statelor comunitare de surse de energie din afara spaţiului Uniunii este o vulnerabilitate, mai ales în condiţiile în care Rusia este cel mai important furnizor de resurse energetice şi pânã de curând şi cel mai sigur. UE cautã sã diversifice sursele energetice şi sã diminueze dependenţa de Rusia pentru a nu fi o victimã în cadrul acţiunilor din plan internaţional şi pentru a putea avea reacţii cât mai puţin limitate în privinţa sancţionãrii nerespectãrii normelor de drept internaţional de cãtre Rusia. Criza din Ucraina a generat riscul ca securitatea aprovizionării cu gaze naturale, mai ales a statelor est şi central europene, să fie serios ameninţată în cazul unei situaţii conflictuale cu Rusia.

Relaţia dintre Uniunea Europeanã şi Rusia din punct de vedere energetic este nu doar un subiect de actualitate, dar poate cea mai arzãtoare problemã de pe continentul european, cu repercursiuni semnificative asupra viitorului ambilor actori. Gazul natural este sursa de energie mai puţin poluantã şi cu un viitor sigur la nivel european, iar ruşii dispun din plin de acestã resursã şi ştiu cum sã profite de avantajul lor. UE se aflã în poziţia delicatã de a depinde de gazul rusesc, iar în prezent lideii europeni cautã alternative pentru asigurarea securitãţii energetice deoarece ultimele acţiuni ale Rusiei au reprezentat o ameninţare realã şi un risc cu privire la aprovizionarea neîntreruptã şi la preţuri accesibile cu energie.

Uniunea Europeanã asociazã securitatea energeticã cu accesul constant la resurse de petrol şi gaz, controlul asupra surselor de hidrocarburi de pe teritoriul propriu şi din vecinãtate şi acces liber pe pieţele energetice europene. Vulnerabilitatea energeticã europeanã rezultã din consumul resurselor mai sus menţionate, consum ce este peste capacitatea de producţie a statelor membre.

Insecuritatea energeticã a fost resimţitã la nivelul Uniunii Europene în fiecare iarnã când apãrea teama cã Rusia “va opri robinetele”, teamã generatã de crizele energetice din 2006 şi 2009 dintre Rusia şi Ucraina, a cãror victimã au fost şi mai multe state comunitare. Pentru a înţelege cum percep europenii securitatea energeticã, la summit-ul NATO din Riga, 2006, unul dintre oficiali a susţinut cã “folosirea energiei ca o armã nu este o ameninţare teoreticã a viitorului: se întamplã acum!”¹. Putem continua cu faptul cã se întâmpla atunci şi se întâmplã mai ales acum.

Interesant este faptul cã nicio țarã sau regiune nu poate realiza singurã o stare de securitate energetică.² Rusia, deşi îsi poate satisface prin resurse proprii consumul intern de energie, are nevoie de capital pentru susţinerea domeniului energetic, pentru a-şi dezvolta infrastructura şi a o întreţine. Pânã de curând Federaţia Rusã obţinea acest capital de la clienţii europeni, dar planurile ruşilor de a se extinde pe piaţa asiaticã au devenit realitate primãvara aceasta. Producătorul rus de gaze naturale Gazprom a semnat cu grupul chinez de petrol şi gaze CNPC un acord pentru livrarea de gaze în următorii 30 de ani, aflat în negocieri de mai bine de zece ani, iar valoarea livrărilor este evaluată de presa internaţională la peste 400 miliarde de dolari.³ Acordul pe termen lung prevede ca Gazprom să înceapă să livreze din 2018 Chinei câte 38 de miliarde de metri cubi de gaz pe an, pentru o perioadă de 30 de ani, preţul rãmânând un “secret comercial”, dupã cum a afirmat chiar Aleksei Miller, CEO Gazprom.

Europa este în continuare cea mai mare piaţă a Gazprom, cu peste 160 de miliarde de metri cubi în 2013, însă Rusia foloseşte toate oportunităţile pentru a-şi diversifica livrările de gaze şi pentru a-şi creşte prezenţa în Asia. Intenţia Rusiei este justificatã de faptul cã oricum UE doreşte sã-şi limiteze dependenţa de Rusia, cautã alternative, iar ruşiii, dimpotrivã doresc o piaţã mai mare, o cerere crescândã, iar China pare sã îndeplineascã aceste condiţii.

Diversificarea mixului energetic și a furnizorilor de energie este principala cale de a obţine securitate energeticã, iar Uniunea Europeanã a început acest proces în primul deceniu al mileniului trei, dar nu se ştie când va fi atins acest prag.

Conform Eurostat, dependenţa energetică externă a Uniunii Europene, în anul 2012, era de 53,3%, Rusia fiind principalul furnizor de gaze. Circa 32% din importurile de gaze naturale ale UE au provenit din Rusia, urmată de Norvegia cu 28,2 % şi de Algeria cu 14,4%. Germania, Italia, Marea Britanie şi Polonia sunt cei mai mari importatori de gaze ruseşti din cadrul UE. În Europa Centrală şi de Est, dominaţia Gazprom este totală: Rusia asigură în proporţie de 100 %, importurile de gaze ale ţărilor baltice, de peste 75% ale Cehiei şi Greciei, iar până în 2012, a fost furnizorul exclusiv al Ucrainei. România a depins în proporţie de 20 % de importurile de gaz din Rusia, în 2012, şi de numai 18% în 2013.⁴ Dacă țări precum Slovacia, Finlanda, Bulgaria sunt dependente de gazul rusesc într-un procent de aproximativ 90%, alte țări sunt independente, precum Spania și Portugalia, deoarece își iau resursele din Africa de Nord.

Pentru diversificarea furnizorilor şi reducerea dependenţei de un singur exportator, UE a susţinut conducta Nabucco, un proiect care ar fi diminuat dependenţa de Federaţia Rusã, dar care a fost utopic de la începutul sãu: volumul de gaz al Azerbaidjanului era insuficient. Putem sã ne gândin la ”Nabucco” ca la un simbol al eforturilor UE de a-şi diversifica importurile de gaze, importanţa sa fiind considerată strategică. Alte alternative ale Uniunii Europene sunt să stimuleze eficienţa energetică şi să continue să dezvolte sursele de energie regenerabile indigene şi alte surse locale de energie primară.

Preşedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy, a avertizat că, dacă UE nu va acţiona acum, dependenţa blocului comunitar de importurile de ţiţei şi gaze va atinge 80% până în 2035. Din acest motiv, UE nu mai poate amâna momentul în care, în calitate de mare putere economică, va trebui să-şi definitiveze o politică energetică coerentă şi de impact şi să înţeleagă că, în jurul subiectului “securitate energetică” se joacă chiar “soarta” sa.⁵

Polonia, unul dintre actorii afectaţi de problema securitãţii energetice, susţine reabilitarea cărbunelui ca sursă sigură de energie, cu utilizarea unor tehnologii moderne pentru înlăturarea emisiilor nocive rezultate din arderea cărbunelui, exploatarea resurselor de gaze de şist, bogate pe teritoriul sãu, şi importul de gaze naturale lichefiate, cu Statele Unite ca potenţial furnizor. În plus, Polonia are în vedere dezvoltarea energiei nucleare. Problema în toate soluţiile gãsite de cãtre polonezi este în primul rând timpul, deoarece nimic nu poate fi realizat din scurt, ci necesitã minim o perioadã de doi ani şi, pe de altã parte, toate acestea sunt mãsuri poluante. Alternativele gãsite de Polonia vin în contradicţie cu strategia UE de diminuare a emisiilor de CO2 şi nici nu sunt soluţii de prezent.

Pe termen scurt, ca soluţii de diversificare s-ar putea utiliza, în proporţie sporită, cărbunele în detrimentul gazului, pentru generarea de energie electrică. Problema este că acest combustibil solid produce mult mai multe emisii de carbon decât o cantitate echivalentă de gaz, ceea ce ar dăuna mediului.

Creşterea importurilor de gaz natural lichefiat (GNL), în principal din Qatar, dar şi aici apar probleme: cele mai multe terminale de GNL ale UE se află în Europa occidentală, în timp ce statele vulnerabile ale UE sunt cele din estul Europei. Pentru aceasta vor fi necesare mai multe terminale de GNL, a căror construcţie necesitã investiţii mari şi ani de execuţie. Mai mult, GNL-ul ajunge sã fie mai scump decât gazul livrat prin conductă, conform unor cercetări recente.

Pe termen lung liderii europeni s-au gândit cã statele membre UE pot diversifica gazul rusesc prin valorificarea gazelor de şist din rezervele interne, disponibile pe plan local în mai multe ţări şi accesibile la costuri relativ reduse. Marea Britanie, Polonia, Ucraina, România figurează printre ţările europene cu cele mai mari rezerve potenţiale şi cu deschidere spre valorificarea acestora, dar şi aceastã mãsurã este controversatã din cauza efectelor negative asupra mediului înconjurãtor.

O altã soluţie se preconizeazã a fi importul de gaze de şist lichefiate din America de nord (SUA şi Canada), dar existã o legislaţia care interzice exportul. Cert este cã mai dureazã pânã când SUA ar putea deveni un mare furnizor de gaz pentru Europa, iar atunci ar interveni şi problema preţului, cãci transportul şi lichefierea vor fi scumpe.

Optimiştii considerã cã odată cu “revoluţia” gazelor de şist americane, exportul de gaz natural lichefiat (GNL) din SUA ar putea schimba regulile jocului, pe pieţele gazelor naturale pe plan mondial. În schimb, trebuie sã nu uitãm de costurile aferente lichefierii şi transportului maritim pânã în Europa, iar acestea ar urca preţul gazului poate peste cel rusesc. La acestea mai putem adãuga costurile reduse de producţie ale gazului rusesc în raport cu cele ale gazului de şist şi posibilitatea ca Rusia sã scadã preţul pentru export pentru a rãmâne competitivã pe piaţã.

Construirea de terminale de GNL pe coasta baltică a Poloniei, Coasta Adriatică a Croaţiei şi coasta Ucrainei la Marea Neagră reprezintă soluţii de diversificare a ofertei de gaze a UE. Terminalele ar trebui să ofere o alternativă la livrările de gaze ruseşti, cel mai devreme în 2017 şi vor fi un atu în negocierile de preţ cu Gazprom, precum şi în lichiditatea pieţei de gaz.

Indicate ar fi diversificarea surselor de aprovizionare cu gaz, gãsirea altor furnizori. Regiunea extinsă a Caspicii (care include şi Iranul), Mediterana de est, Africa de nord (Algeria) şi Norvegia sunt considerate a fi zonele cu cea mai adecvată poziţionare geografică şi potenţial de aprovizionare a Europei. Deşi Africa de Nord oferă oportunităţi pentru exportul de gaze către UE, acestea sunt limitate de persistenţa tulburărilor politice interne, şi de faptul cã toate conductele către Italia sunt utilizate la maximum, iar sporirea exporturilor de gaz către Spania nu ar fi utilă, din cauza absenţei interconexiunilor care să permită suplimentarea livrărilor dinspre Peninsula Iberică către restul Europei.

Regiunea Mãrii Caspice, cu rezerve certe în Azerbaidjan, Kazahstan, Turkmenistan, Uzbekistan şi Iran, nu pot fi accesibile din cauza faptului că livrările din Asia Centrală trebuie să tranziteze Rusia pentru a ajunge pe piaţa europeană. Conductele din zona Caspică, cu gaz cãtre Europa, trebuie să traverseze fie Marea Caspică, situaţie dificilă din cauza diferendelor dintre statele riverane cu privire la statutul juridic al apartenenţei la această zonă, fie ţări concurente, respectiv, Rusia, Iran, sau, în cazul livrărilor din Azerbaidjan, Turcia. Dacă nu vor fi construite suficiente conducte şi se vor rezolva problemele regionale, statele în cauzã se pot orienta către China şi alte părţi ale Asiei, iar gazul pentru UE s-ar diminua.

Israel şi Cipru sunt actori ce deţin rezerve de gaze, dar ambele sunt frământate de multiple conflicte politice. Iranul are perspective imense de a deveni un “schimbător de joc” pe pieţele de gaz, o serie de incertitudini intervenind şi aici. Soluţionarea problemei nucleare este necesară, dar nu suficientă pentru afirmarea Iranului pe piaţa gazului. Deşi dispune de rezerve uriaşe, producţia se situează cu mult sub potenţial. Pentru ca Iranul sã devinã un actor de bazã pe piaţa internaţionalã este nevoie de investiţii masive şi relaţii bune cu state cheie din geostrategia energeticã. Consider totuşi cã pe termen lung Iranul va avea un impact profund şi de lungă durată pe pieţele internaţionale de gaz.

“Europa nu are o alternativa rezonabila la gazele rusești”, a declarat ministrul german al Economiei, Sigmar Gabriel, precizând cã “şi în cele mai negre perioade ale Rãzboiului Rece, Moscova şi-a respectat contractele”.⁶ Declaraţia oficialului german este însã completatã de ministrul german de externe care a avertizat că, pe termen scurt şi chiar mediu, nu există o alternativă viabilă economic şi ecologic la gazul rusesc, dar pe termen lung, se conturează destule alternative, cu condiţia ca UE să acţioneze inteligent şi ca un tot unitar şi nu în funcţie de interese specifice. Realizarea interconexiunilor de gaz va constitui una din soluţiile cele mai eficiente, pe termen mediu şi lung, de asigurare a accesului la noi surse de aprovizionare cu gaze.

Energia nuclearã este o altã alternativã viabilã, Polonia şi Ungaria luând în considerare serios aceastã metodã deşi sunt state membre UE care se opun vehement. Consider cã sursele de energie regenerabile sunt puţin neglijate în acest context de insecuritate energeticã. Energia eolianã, solarã, a apei, geotermicã şi de biomasã ar trebui sã se afle în topul prioritãţilor. Fiecare dintre noi poate contribui la asigurarea securitãţii energetice prin montarea şi utilizarea panourilor solare şi fotovoltaice pe acoperişurile propriilor locuinţe. Casele solare eficiente energetic ar trebui sã fie o prioritate având în vedere cã ne ajutã în mod direct şi mult mai rapid, iar procentul de 20% stabilit de UE pentru energia regenerabilã trebuie tratat cu seriozitate şi chiar majorat.

Consider cã deşi se conturează o serie de alternative la gazul natural rusesc, va fi dificil, poate chiar lipsit de simţ economic pentru ca UE să înlocuiască total importurile de gaze naturale din Rusia. Momentan o diversificare a surselor energetice se impune. Gãsirea unor mãsuri viabile trebuie sã reprezinte o prioritate pentru crearea unui climat de stabilitate în domeniul alimentãrii cu energie.

Bibliografie:

• “Rusia si China, pact pentru livrarea de gaze. UE cere continuarea livrarilor. Romania primeste asigurari de la americani”, Stirileprotv.ro, 21.05.2014;

• Bãrbuţ, Dan Marcel, Strategia energeticã în contextul securitãţii moderne, Editura Top Form, Bucureşti, 2012.

• Codoban, Alin, Rusia şi Europa în cursa pentru energie. Gazul natural: între economie şi geopoliticã, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2012.

• Consiliul European, Concluzii privind energia şi schimbările climatice, Bruxelles, 20-21 martie 2014;

• Constantin Pescaru, “Miliardarul ciocolatei” din Ucraina, favorit la prezidentiale: Germania ar trebui sa boicoteze gazul rusesc!”, Ziare.com, 2 Aprilie 2014;

• Gawdat Bahgat, „Europe’s energy security: challenges and opportunities”, International Affairs, vol.82, nr.5, 2006, p. 966.

• “Gazprom, China’s CNPC strike deal on gas supplies to China”, ITAR-TASS, 21.05.2014;

• Mariana Papatulică, Surse şi rute de aprovizionare cu gaze naturale a UE, alternative la importurile din Rusia;

• Vladimir Socor, „Lugar Urges Active Role for NATO in Energy Security Policy”, The Jamestown Foundation, December 1, 2006;

  alternativele UE la gazul rusesc, dependența UE de gazul rusesc, energie, gaz natural, gaz natural lichefiat, importuri de gaze naturale, LNG, relația energetică Rusia-UE, rusia, securitate energetica, UE