ONU în contextul actual de Securitate şi Globalizare

ONU în contextul actual de Securitate şi Globalizare

Partea I – De la Liga Naţiunilor la Organizaţia Naţiunilor Unite (1918-1945)

UN_blue_low_resIstoricul român Gheorghe I. Brătianu considera că după un conflict major, pacea se impune după două formule: prima formulă constă în organizarea păcii prin ierarhie, adică o putere joacă un rol mai important decât celelalte; pe când cea de-a doua formulă prevede organizarea păcii prin federaţiune, adică mai multe puteri caută un principiu de paritate care să organizeze viaţa popoarelor.

Înfrângerea Puterilor Centrale în primul război mondial a impus forţelor Antantei şi puterilor asociate, adoptarea unei formule de organizare şi menţinere a păcii în lume, îndeosebi, în Europa. Preşedintele SUA, Wodrow Wilson, a propus lumii o formulă de securitate „pentru a face ca dreptul să prevaleze împotriva oricăror agresiuni egoiste, pentru a evita ca o alianţă să se ridice împotriva alteia”.

 În perioada marelui război, preşedintele SUA, W. Wilson, a desfăşurat o amplă şi intensă activitate pentru obţinerea victoriei. Dar ambiţia sa principală a fost organizarea păcii la nivel internaţional, cu precădere în acele părţi de lume, unde războiul a viciat echilibrul şi securitatea.

America dispreţuia conceptul de echilibru de forţă şi, mai ales, considera imorală practica Realpolitik. Astfel, criteriile americane cu privire la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale implicau prezenţa tuturor naţiunilor, fără discriminare.

 Principiile fundamentale ale noului concept de securitate erau următoarele:

  •  recunoaşterea şi impunerea dreptului internaţional deasupra tuturor intereselor particulare ;
  •  institutirea unei forţe colective care avea menirea de a conserva „statu quo”-ul.

Prin urmare, în ianuarie 1918, W. Wilson, a lansat propunerile sale de pace, cunoscute ca „cele 14 puncte ale lui Wilson”. Acestea prevedeau, printre altele: încheierea de acorduri deschise pe baza de discuţii publice, libertatea marilor, înlăturarea barierelor economice dintre naţiuni, reducerea înarmărilor, dreptul popoarelor la autodeterminare, iar cea mai importantă dintre acestea fiind crearea unei „Ligi a Naţiunilor”, organizaţie în cadrul căreia diferendele viitorului aveau să se soluţioneze pe cale paşnică .

Demn de subliniat este momentul istoric când Puterile Centrale au adresat aliaţilor ofertele lor de încetare a războiului, acestea au precizat că au în vedere încheierea păcii pe baza principiilor wilsoniene.

Liga Naţiunilor şi-a început oficial activitatea pe data de 10 ianuarie 1920, cu 45 de state membre, dintre acestea 26 provenind din afara Europei. Scopurile principale ale Ligii erau definite de Carta sa, care prevedea urmatoarele: respectarea dreptului internaţional; abolirea diplomaţiei secrete şi rezolvarea diferendelor prin arbitraj.

Liga îşi avea sediul la Geneva fiind constituită din patru organisme principale de lucru, respectiv: Adunarea; Consiliul – format din cinci membri permanenţi (Franţa, Marea Britanie, Italia, China şi Japonia – şi nouă nepermanenţi; Secretariatul; Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga.

Primul preşedinte în funcţie al acestei Organizaţii, a fost politicianul belgian, Paul Hymans (1865-1941), de orientare liberală. Singura personalitate aleasă de două ori consecutiv ca preşedinte a fost românul Nicolae Titulescu, în anii 1930 şi 1931.

Într-un context istoric comparativ, dacă secolul de pace generat de Congresul de la Viena (1815) se baza pe trei piloni fundamentali, anume: pace conciliatoare cu ţara învinsă (Franţa); echilibru de forţe şi sentimentul colectiv al legitimităţii, Tratatul de la Versailles (1919) a fost prea împovărător pentru conciliere cu Germania şi nu îndeajuns de sever pentru subjugarea perdantului. Astfel, vulnerabilitatea Franţei şi avansului strategic al Germaniei erau amplificate.

Prin urmare, măsurile punitive aplicate Germaniei, cât şi apariţia noilor state din Estul Europei au slăbit Germania din punct de vedere fizic, însă au întărit-o geopolitic. Confiscarea flotei, demilitarizarea Rhenaniei, reducerea efectivelor armatei, criza instituţională şi economică au fost obstacole peste care Germania a ştiut să treacă cu bine.

Spiritul militarist, dorinţa de revanşă, teama învingătorilor de a nu interveni pentru a nu rupe echilibrul fragil au făcut ca Germania să renască în scurt timp. Astfel, Franţa, puterea continentală a Europei, va simţi peste 20 de ani atât racilele Tratatului de la Versailles, cât şi a sistemului de alianţe care i-a urmat.

Leave a Reply

Your email address will not be published.