Între istorie şi geografie

Istoria Rusiei îşi începe tumultosul drum, undeva între secolele III şi VIII d.Hr.  Populaţia, care a fost miezul fierbinte al colosului de astăzi, s-a găsit într-o zonă geografică care a pus o serie de dificultăţi aproape insurmontabile de-a lungul timpului, dar s-a dovedit în unele ocazii decisive a fi personificarea formidabilei rezilienţe a spiritului  rus, în timpul invaziei napoleoniene şi invaziei naziste. Definindu-şi o cultura şi o societate stabilă în zonă, la est de Urali, până la graniţa actuală cu Polonia şi statele baltice, această populaţie slavă a suferit o serie de coliziuni majore de-a lungul istoriei sale timpurii. Apariţia triburilor nordice a galvanizat populaţia slavă, a introdus epoca feudalismului şi a diminuat presiunea triburilor nomade din sud. În următoarele trei sau patru secole, descentralizarea şi lupta pentru putere a dus la colapsarea acestei entităţi civilizaţionale, în special sub enorma lovitură a invaziei mongole. Este foarte important de notat si analizat această perioadă, deoarece este prima, dintr-o serie de atacuri concentrate, extinse şi extrem de sângeroase care, de-a lungul istoriei Rusiei, au modelat psihicul individului rus şi pe cale de consecinţă, oamenii de stat ruşi şi modul lor de abordare al politicii externe. Invazia mongolă, pe lângă faptul că a decimat aproape jumătate din populaţie, a instituit un regim al terorii şi birului, care a apăsat greu asupra condiţiilor în care traiau oamenii de rând. Recentralizarea s-a făcut în jurul Moscovei, care astfel a devenit un simbol al perenităţii culturii şi statului rus. Acest misticism creat în jurul capitalei se va plia bizar şi organic pe viitoarea teoriei a heartland-ului elaborată de H. Mackinder.

Beneficiind de o mai usoară ferocitate a prevalenţei ciumei şi de o bună administrare a statului, în urma bătaliei de la Kulikovo din 1380 împotriva hoardei mongole şi a căderii Constantinopolelui din 1453, Rusia devine o putere regională majoră. Profită de dezintegrarea Hoardei de Aur si anexează teritorii vaste la est şi sud de capitală si se erijează în statul succesor al Imperiului Bizantin. Din acest moment, Rusia se stabilizează ca entitate politică şi începe să resimtă consecinţele sociale şi politice ale poziţiei geografice centrale şi prezenţa permanentă a unor forţe belicoase in jurul ei. Vastul teritoriu intră într-un cerc vicios care îi va marca restul istoriei. Pentru a elimina pericolul extincţiei capitalei, ca centru religios şi politic al tuturor ruşilor, această politică de constantă inflaţie teritorială poate fi explicată ca un reflex dobândit din cruda experienţă istorică. Pe măsură ce teritoriul se măreşte şi imperiul devine unul multietnic, multilingvistic şi eterogen, nevoia de control şi centralizare a puterii creşte şi ea. Apariţia ţarilor, declararea imperiului, după alte secole presărate de iminenţa distrugerii Moscovei, precum şi puternica centralizare a puterii se datorează procesului de expansiune, în special în direcţia Pacificului, unde rezistenţa a fost minimă. Iarăşi, această expansiune tinde să confirme viitoarele postulate geopolitice ale lui F. Ratzel, care va fi propus organicitatea frontierelor şi tendinţa naturală de expansionism spre zonele mai slab dezvoltate. Totuşi, experienţele amare cu polonezii în vest şi Suedia în nord-vest au reîntors atenţia Imperiului Rus spre Europa. Din punct de vedere geografic, pericolul major care ameninţa integritatea imperiului îl constituia Câmpia Europei de Nord, o întindere plată de pământ, presărată de râuri, de la Paris până la Moscova, o zonă extrem de greu de apărat. Acest adevăr geografic coroborat cu existenţa celui mai puternic centru civilizaţional în Europa, Rusia şi-a concentrat toate eforturile spre a juca un rol cât mai proeminent pe această scenă. Această temere s-a dovedit reală în timpul invaziei napoleoniene, dar paradoxal, tot un element geografic, anume climatul extrem de ostil în timpul iernii, a ajutat Imperiul Rus să supraviețuiască, şi să îşi impună statutul de putere europeană la Congresul de la Viena, eveniment ce va marca configuraţia relaţiilor europene, şi pe cale de consecinţă, relaţiile internaţionale, în urmatorul secol. Rusia devine protector al tuturor ortodocşilor, emanând şi mai multă gravitaţie imperială în Europa Centrală şi de Est, zonă cu o numeroasă populaţie ortodoxă. Acest binom, putere-religie, va dăinui chiar si în epoca comunistă, fiind unul dintre vectorii pe a cărui direcţie Rusia va merge în viitor. Consolidarea puterii pe scena europeană, cuplată cu o infuzie de influenţe europene occidentale, a alimentat o politică externă activă, belicoasă pe alocuri, extrem de bine punctată de o instituţie diplomatică în sine, Alexandr Gorceakov, cancelar al Rusiei şi şeful diplomației imperiale: “La Russie ne boude pas; elle se recueille“.

Sistemul lui Metternich în final urma să cadă sub propria greutate şi sub efervescenţa naţionalismului, iar lumea să fie învăluită în întunericul Marelui Razboi. Rusia suferă enorm de pe urma pierderii ritmului industrial pe care Germania îl impune în centrul Europei şi cade pradă extremismului politic, care, asemenea unei infecţii, a găsit o societate slăbită de război şi autoritarism şi a prins rădăcini. Deşi portiunea comunistă a istoriei Rusiei a adus cu ea o mulţime de evenimente cruciale şi pivotale pentru evoluţia societăţii umane, din punctul de vedere al acestei analize, nu are o relevanţă esenţială. Comunismul, ca formă de organizare politico-socială nu a fost şi nu este o formă superioară de agregare a spiritului rus, o evoluţie organică a culturii ruseşti spre o societate mai performantă. Presupusul foc al revoluţiei proletare globale a prins vectorul expansiunii ruseşti şi l-a folosit în propriile scopuri. Contextul postbelic a ajutat mult în acest sens, propunând Rusia ca superputere. Uniunea Sovietică nu a fost decât o anomalie istorică, o provocare geopolitcă fără precedent.  Departe de a fi un suporter al ideologiei comuniste, care l-a întemniţat după interceptarea corespondenţei, Alexandr Soljeniţîn, într-un eseu scris in 1990, descrie cum Rusia trebuie să se întoarcă la originile ei slave, să se consolideze într-un bloc slav, ortodox. Nu face decât să reitereze separarea de comunism ca anomalie în istoria rusească şi întoarcerea la valorile milenare de ortodoxism şi panslavism. În 2006, acelaşi Alexandr Soljeniţîn acuza NATO că încearcă să rupă Ucraina de Rusia, Ucraina care în opinia autorului îşi măsoară unitatea cu Rusia prin “milioanele de familii, rude, care trăiesc de ambele părţi ale graniţei naţionale”

Prezent – între bluf si realitate

Care este situaţia actuală a Rusiei? Unde se află acest colos geografic în epoca informaţiei? Care sunt preceptele geopolitice după care se ghidează? Din punct de vedere al raportului de proporţionalitate între capabilitatea proiecţiei de putere şi suprafaţa teritorială, Rusia are motive de îngrijorare. În urma contracţiei de la începutul ultimului deceniu al secolului al XX-lea, a rămas o inerţie reziduală care încurajează secesionismul politic şi/sau administrativ de vechiul centru imperial, în special pe liniile de falie civilizaţionale, descrise de Huntigton, în special pe graniţa sudică, unde gradul de etnicitate este eterogen, divizat şi puternic afectat de subdezvoltare. De asemenea, o presiune economică-militară a binomului NATO-EU pe frontul vestic al Rusiei, generează îngrijorări la Kremlin cu privire la capacitatea de a-şi impune voinţa chiar şi în imediata vecinătate a Moscovei. Supradimensionarea este în continuare o problemă. Necesitatea de a apăra peste 20.000 km de frontieră terestră şi peste 35.000 km de coastă, devine o povară grea, în special, în condiţiile în care dinamica Asiei s-a schimbat dramatic din vremea lui Gorceakov. Asia-Pacific a devenit un pol geopolitic major, iar Rusia trebuie să îşi conducă resursele spre această zonă.  Şocul prăbuşirii Uniunii Sovietice, după viziunea profetică a lui Keenan, a lăsat urme adânci în politica externă a Rusiei. Autoritarismul şi o politică naţionalistă, de fier, a revenit ca o soluţie naturală, pentru a cuprinde şi înăbuşi haosul care cuprinsese ţara. Guvernarea lui Putin nu este lipsită de controverse, dar dacă Bismarck sau Richelieu privesc dintr-o galerie, asezată sus, deasupra scenei internaţionale, ar aplauda Realpolitik-ul dur pe care Putin l-a pus în aplicare. Astfel, Siria este un bun exemplu în acest sens.  Modul în care bluf-ul lui Putin a dus la tratativele Lavrov-Kerry arată că deşi Rusia este într-un declin relativ, Putin a înteles momentul sensibil în care se află America, prinsă între excepţionalism, implicarea dureroasă în Irak şi valoarea geostrategică mare a Siriei şi s-a erijat în protectorul respectării nuanţelor juridice din Carta Naţiunilor Unite. A mimat puterea globală şi i-a reuşit. De asemenea, o serie de măsuri autoritare în stat au consolidat puterea centrală şi au scăzut inerţia dezintegrării federative. A etichetat societăţile non-guvernamentale externe prezente pe teritoriul rusesc ca agenţi externi ce intră sub o altă serie de normative, împiedicându-le activitatea. A organizat exerciţii militare în Marea Neagră, a obţinut o reducere în activitatea scutului antirachetă, a investit cu succes în tehnica militară noua, noul SU-35 fiind o armă eficientă în războiul aerian. Toate aceste măsuri au consolidat puterea Rusiei şi au creat o imagine, deşi superficială, a unei puteri globale.

Ceaţa viitorului

Conceptul de viitor în geopolitică este cel care validează absolut orice teorie emisă.  Încercăm să sintetizăm, prin analiza ratională si înţelegerea trecutului, modele de evoluţie în viitor. Asemănător, conceptul “ceaţa războiului”, postulat de Carl von Clausewitz, în lucrarea “Despre război”, pune incertitudinea ca problemă principală într-un context beligerant, iar soluţia “o minte limpede şi pătrunzătoare, care să simtă adevărul cu măsura propriei judecăţi”. Incertitudinea este singura constantă din geopolitica globală. Dacă Carl von Clausewitz aplica teoria la comandanţi si operaţiuni militare, analog se poate aplica la nivelul relaţiilor internaţionale. Viitorul este o ceaţă formată din toate rezultatele posibile imaginabile în context internaţional. Asta înseamnă că Rusia, are în faţă siguranţa că există un drum pe care dacă îl urmează, îşi păstrează integritatea şi îşi recapată identitatea. În acelaşi timp, alegerile necesare pentru a ajunge acolo sunt foarte grele. Rusia trebuie să accepte deja supradimensionarea milenară a teritoriului rus si faptul că asta o face vulnerabilă unui conflict pe două fronturi. Monstruozitatea pactului Ribbentrop-Molotov este explicată de teama lui Stalin de a nu fi prins într-o ambuscada Anti-Comintern. O alegere ratională, de viitor, ar fi consolidarea coastei Pacifice, integrarea mai aprofundată în sistemul economic din Pacific şi crearea unei competiţii costale vest-est, similar cu ce se întamplă în Statele Unite ale Americii. Dificultatea vine din faptul că Rusia se confruntă cu un declin demografic, corupţie încă endemic, precum şi cu un flagel al traficului şi consumului de droguri.  Aceste probleme nu au un răspuns clar şi direct. Există posibilitatea ca autoritarismul prezent acum să fie necesar pentru a ţine nucleul rus unit. Limita de la care devine nociv şi strangulează societatea şi libertatea este foarte fină şi nu este uşor recogniscibilă ca fiind trecută.

Care sunt avantajele strategice pe care Rusia le are pentru a-şi consolida poziţia şi asigura viitorul? Unul este cantitatea mare de resurse energetice. Are un flux de capital fluent, pretabil spre a fi investit. Alt avantaj este unul geostrategic. Valoarea de pivot geografic între Europa şi Asia-Pacific este pusă în lumină printr-o comparaţie cu  teoria supremaţiei navale de Mahan, aplicată la geopolitica Statelor Unite ale Americii. Ceea ce Pacificul şi Atlanticul reprezintă pentru America, pot reprezenta Europa şi Asia pentru Rusia. Departe de a ne imagina un control strict al Rusiei asupra Insulei Mondiale, legături economice puternice pe direcţia Europa-Rusia-Asia de Est ar putea constitui o strategie de politică externă posibilă şi dezirabilă.  Aceasta se poate realiza doar printr-o stabilizare şi detensionare pe frontul vestic şi un program de investiţie în infrastructura de transport şi comert şi productie în est.

Care ar trebui să fie viziunea strategică NATO-EU asupra mişcărilor ruseşti? În primul rând, ar trebui înţeleasă reacţia reflexă a Rusiei împotriva ameninţărilor existenţiale, şi anume expansionism pentru a crea o zona “sanitară” şi o centralizare şi extremizare politică. În acest sens, tensiunile create pe linia dintre NATO şi Ucraina, Belarus, Rusia, nu fac decât să acutizeze aceste procese agresive. Rusia încearcă să se afirme, încearcă să pozeze în centru imperial, să contrabalanseze Uniunea Europeană, nu să se integreze. Departe de a fi un clişeu, strategia destinderii şi amplificării comunicării cu Rusia prin diferite metode este critică.  O cooperare transparentă poate să ajute în mod decisiv în stabilizarea regiunii şi într-o creştere susţinută atât a Europei de Est, cât şi a Rusiei.

Cert este că Rusia are în faţă un viitor sumbru. Bluful nu va putea merge la nesfârşit, fără câteva cărţi forte pe care Rusia trebuie să şi le fabrice singură. Cred că avantajul fundamental al Rusiei este rezilienţa spiritului rus, ciclul istoric de mântuire prin suferinţă care i-a marcat existenţa şi capacitatea de adaptare şi schimbare, păstrându-şi valorile ortodoxismului şi panslavismului aproape.

  analize, federatia rusa, putin, rusia, soljenitan, spatiul ex-sovietic