Urmare a recomandarii sale, pe data de 3 Decembrie 1992, Consiliul de Securitate a adoptat in unanimitate Rezolutia 794 ce autoriza: “all necessary means to establish as soon as possible a secure environment for humanitarian relief operations in Somalia”. Imediat dupa adoptarea Rezolutiei, Natiunile Unite au contribuit cu un semnificativ numar de trupe in Somalia, fara a fi insa comandat de aceasta. Rezolutia 794 nu specifica faptul ca Statele Unite ar fi responsabile de viitoare forta internationala dar mentiona “oferta facuta de un stat membru, descrisa in scrisoarea Secretarului General adresata Consiliului, in data de 29 Noiembrie 1992 (S/24868), cu privire la inceperea unei operatiuni care sa creeze un mediu securizat” in Somalia. In cele din urma Consiliul a acceptat generoasa oferta a SUA, George H.W. Bush a initiat “Operatiunea Restore Hope” in 4 Decembrie a aceluiasi an, 1992, in care SUA isi vor asuma comanda. Primele elemente UNITAF au aterizat pe plajele Somaliei in 9 Decembrie 1992 generand un adevarat circ media international.

Interventiile ONU in Somalia: ONUSOM I, UNITAF, ONUSOM II

ONUSOM I. Operatiunea Natiunilor Unite in Somalia I, a fost – dupa cum ne indica si numele – prima operatiune a ONU in Somalia, menita sa asigure, sa faciliteze si sa securizeze ajutorul umanitar acordat de ONU in Somalia, precum si sa monitorizeze prima tentativa coordonata de Natiunile Unite pentru incetarea conflictelor incepute in 1991. Operatiunea a inceput in Aprilie 1992 si a existat pana cand indatoririle sale au fost asumate de UNITAF in Mai 1993.

Odata cu inceperea razboiului civil in Somalia in anul 1991, Natiunile Unite si Uniunea Africana au realizat ca trebuie sa-i ajute si sa-i protejeze pe civili de conflictele extrem de violente generate de razboi. Mai mult de jumatate din populatie suferea de foamete si malnutritie fiind in mare pericol de imbolnavire cu boli adiacente acestora, in special in zonele rurale. Alte un milion si jumatate de persoane erau expuse unui risc moderat de malnutritie. Trei sute de mii de oameni au murit in primele luni ale anului 1992 si alti aproximativ un milion au parasit tara devenind refugiati.

ONU, a fost prezenta in Somalia, de fapt, inca de la inceputul anului 1991, cand a inceput conflictul propriu-zis, dar personalul Natiunilor Unite a trebuit evacuat de cateva ori, din cauza escaladarilor frecvente ale violentei. O serie de rezolutii ale Consiliului de Securitate al ONU (733, 746) si o serie de vizite diplomatice ulterioare, au fost necesare pentru a impune incetarea provizorie, in cele din urma, a ostilitatilor. Armistitiul a fost semnat in martie 1992, cu aproape o luna inainte de interventia efectiva in teritoriu a ONU, intre cele doua factiuni cheie ale conflictului. Aceste eforturi au fost intarite de sprijinul altor institutii internationale cum ar fi Uniunea Africana, Liga Araba si Conferinta Organizatiilor Islamice.

Natiunile Unite, impreuna cu suportul activ al tuturor liderilor clanurilor, a realizat necesitatea imediata, a unei forte de mentinere a pacii in zona, pentru a putea obtine incetarea focului si pentru a asista convoaiele umanitare, in colaborare cu organizatiile non-guvernamentale. La sfarsitul lunii aprilie a anului 1992, Consiliul de Securitate a adoptat Rezolutia 751. Aceasta a asigurat suportul (legal si nu doar atat) pentru trimiterea si stabilirea, in Somalia, a unei forte de securitate ONU formata din 50 de trupe care sa monitorizeze incetarea focului. Acest detasament de trupe a existat, in regiune, cu  acordul prin consens al partilor implicate in conflict. De asemenea, rezolutia a permis extinderea fortei de securitate cu un numar, in jur de 500 de trupe discutate initial. Primul grup de observatori ai conflictului au ajuns in Mogadiscio la inceputul lunii iulie a anului 1992.

Ineficienta ONUSOM I. Eforturilor Natiunilor Unite de pe intregul teritoriu al Somaliei, de a mentine pacea si de a opri conflictul au fost inutile. Practic acordul de incetare a focului a fost ignorat iar luptele au continuat si chiar au cunoscut o intensificare a lor, punand securitatea operatiunilor si a membrilor ONU in mare risc. Negocierile cu presedintele Ali Mahdi Muhammad, ce avea sa demisioneze, si cu lorzii razboiului – liderii clanurilor – s-au dovedit de-a dreptul imposibile.

In august 1992, Consiliul de Securitate a replicat prin trimiterea altor 3.000 de trupe in regiune penru a proteja operatiunile umanitare, dar aceste trupe au fost trimise doar pe hartie pentru ca ele practic, nu au mai ajuns niciodata in Somalia. Astfel, la finele anului 1992, situatia a continuat sa se inrautateasca; clanurile au inceput sa se divida in clanuri mai mici pentru ca mai apoi si acelea sa se imparta la randul lor in clanuri si mai mici, facand imposibila lupta impotriva lor. Intelegerile care se faceau cu un clan, in ceea ce priveste distribuirea alimentelor si ajutoarelor, deveneau inutile cand acestea trebuiau transportate prin teritoriul altui clan sau cand acel clan se “spargea” in alte subdiviziuni. Tot ce se intampla in Somalia era indreptat impotriva fortelor de mentinere a pacii, vapoarele cu mancare erau atacate si deturnate din drumul lor, avioanele cargo erau doborate, amenintarile si rapirile erau la ordinea zilei (cum de fapt este si in prezent).

La sfarsitul lui 1992, generalul Mohamed Farrah Aidid devenise suficient de influent si puternic pentru a putea sfida Consiliul de Securitate ONU, in acest fel, el a cerut retragerea fortelor de mentinere a pacii declarand ca se vor lua masuri ostile impotriva a tot ceea ce se considera ca reprezinta si simbolizeaza ONU.

Tranzitia catre UNITAF si mai apoi catre ONUSOM II. In noiembrie 1992, SUA s-a oferit sa intemeieze o forta multinationala sub conducerea proprie, pentru a putea garanta siguranta operatiunilor umanitare. Aceasta oferta a fost acceptata de Consiliul de Securitate – sub numele de Unified Task Force  UNITAF – si a fost autorizata sa utilizeze “toate mijloacele necesare” pentru a asigura protectia misiunilor de mentinere a pacii.

In cele cateva luni cat a durat ONUSOM I, au luat parte la operatiune si 54 de observatori militari si 893 de personal militar ai comunitatii internationale si locale. Au exista 6 pierderi de vieti omenesti iar natiunile care au contribuit au fost: Australia, Austria, Banglades, Belgia, Canada, Cehia, Egipt, Fiji, Finland, Indonezia, Iordania, Maroc, Noua Zeelanda, Norvegia, Pakistan si Zimbabue.

UNITAF – avand numele de cod “Operation Restore Hope” – a operat intre 5 decembrie 1992 si 4 mai 1993 si a fost, oficial, considerata un succes.

Esecul ONUSOM I, datorat in mare parte rivalitatilor violente dintre numeroasele clanuri somaleze, a facut ca ONU sa nu-si poata puna in valoare adevaratul potential. Pana la finele anului 1992 situatia a continuat sa se inrautateasca. Pus in fata cresterii frustarii publicului larg, Secretarul General ONU Boutros Boutros-Ghali a prezentat cateva variante de solutionare, in fata Consiliului de Securitate. El a recomandat varianta desfasurarii de forte ca fiind solutia cea mai buna pentru a intimida clanurile si in cele din urma de aplana conflictul definitiv.

Articolul 7 al Cartei Natiunilor Unite permite actiuni militare in forta, in aer, pe mare cat si pe uscat atunci cand ar putea fi necesare in vederea mentinerii si restaurarii pacii si securitatii internationale. Boutros-Ghali crezuse la acea data ca timpul sosise pentru aplicarea acestui capitol, dar ca ONUSOM ar fi incapabila sa aplice si sa manevreze o asemenea desfasurare de forte. Astfel, el a recomandat ca o masiva forta de interventie sa fie constituita sub comanda statelor member numai cu autorizatia data de Consiliul de Securitate. Scopul acesteia fiind pregatirea si netezirea drumului catre intoarcerea la misiunea initiala de restabilirea pacii.

Urmare a recomandarii sale, pe data de 3 Decembrie 1992, Consiliul de Securitate a adoptat in unanimitate Rezolutia 794 ce autoriza: “all necessary means to establish as soon as possible a secure environment for humanitarian relief operations in Somalia”. Imediat dupa adoptarea Rezolutiei, Natiunile Unite au contribuit cu un semnificativ numar de trupe in Somalia, fara a fi insa comandat de aceasta. Rezolutia 794 nu specifica faptul ca Statele Unite ar fi responsabile de viitoare forta internationala dar mentiona “oferta facuta de un stat membru, descrisa in scrisoarea Secretarului General adresata Consiliului, in data de 29 Noiembrie 1992 (S/24868), cu privire la inceperea unei operatiuni care sa creeze un mediu securizat” in Somalia. In cele din urma Consiliul a acceptat generoasa oferta a SUA, George H.W. Bush a initiat “Operatiunea Restore Hope” in 4 Decembrie a aceluiasi an, 1992, in care SUA isi vor asuma comanda. Primele elemente UNITAF au aterizat pe plajele Somaliei in 9 Decembrie 1992 generand un adevarat circ media international.

Marea majoritate a personalului UNITAF a fost asigurat de SUA cu 25.000 de oameni din totalul de 37.000, alte tari contribuitoare au fost: Australia, Banglades, Belgia, Botswana, Canada, Egipt, Franta, Germania, Grecia, India, Irlanda, Italia, Kuweit, Maroc, Noua Zeelanda,  Nigeria, Norvegia, Pakistan, Arabia Saudita, Spania, Suedia, Tunisia, Turcia, Emiratele Arabe Unite, Regatul Unit si Zimbabue.

Au existat cateva cazuri in care anumite contingente militare au fost acuzate de metodele mai “neortodoxe”, cum ar fi exemplul contingentului italian care a fost acuzat ca a mituit militiile locale pentru a inceta violenta sau trupele franceze acuzate de utilizarea excesiva a fortei.

Imediat dupa inceperea propriu-zisa a operatiunii, anumite factiuni somaleze s-au reintors la masa negocierilor, in incercarea de a incheia razboiul civil; acest efort a ramas cunoscut sub numele de “Conferinta Reconcilierii Nationale in Somalia” (Conference on National Reconciliation in Somalia).

In Martie 1993, Consiliul ONU a ratificat Rezolutia 814 care a marcat transferul de putere de la UNITAF la ONUSOM II, o forta strict umanitara ce avea sa fie condusa de Natiunile Unite. A doua zi, dupa adoptarea acestei rezolutii a rezultat semnarea Acordului Addis Ababa, care, insa, nu a fost respectat nici macar o zi, violentele continuand imediat dupa parafarea lui.

Cum mandatul UNITAF era acela de a proteja livrarile de alimente si alte ajutoare umanitare, operatiunea a fost considerata si catalogata ca un succes. Secretarul General ONU declarand ca trupele “au avut un impact pozitiv asupra securitatii si asupra livrarii efective de ajutoare umanitare din – si in –  Somalia” .

ONUSOM II a preluat oficial comanda in Mai 1993, Operatiunea “Continue Hope” oferind ajutor si suport; peste 60 de avioane de lupta si aproximativ un numar de 1.000 de personae au operat in Somalia intre 1992 si 1994.

Inca de la inceput UNITAF a fost creat ca o operatiune de tranzitie, pana cand un mediu sigur avea sa fie stabilit, aceasta trecere de la o operatiune la alta s-a petrecut, insa, in ciuda faptului ca nu a putut crea, ceea ce isi propuse, un mediu sigur si securizat, lasand la o parte protejarea convoaielor de alimente si provizii. Nemaipunandu-se la socoteala lipsa desavarsita a unei urme, macar, de guvern si politie functionale. ONUSOM II a ramas sa incerce sa infaptuiasca ceea ce fratele sau mai mic ONUSOM I  nu a reusit; ONUSOM II a devenit functional, practic, prin Rezolutia 837 din 26 Martie 1993 si a preluat official operatiunile din Somalia atunci cand UNITAF a fost desfiintat in 4 Mai 1993.

Previziuni si concluzii

“ The question is no longer between violence and non-violence; it is between non-violence and non-existence.”             

 Martin Luther King Jr.

Somalia, in momentul de fata, isi merita cu prisosinta renumele de cel mai periculos loc din lume, asa dupa cum am putut vedea, istoria ultimelor sale doua decenii se rezuma numai la tot ceea ce inseamna violenta, razboi si suferinta. ONU nu a fost in stare decat sa “realizeze” aici, unul dintre cele mai mari esecuri de management al conflictelor din toata istoria sa, este adevarat si cu “ajutorul” SUA.

Unii autori sugereaza ca cel mai bun lucru pe care il poate face Somalia ar fi acela de a miza pe punctele tari, si anume, societatea fluida si descentralizata, cu mecanisme locale pentru rezolvarea conflictelor. Fundatia ordinii ar fi reprezentata de forma de guvernare care reflecta structura de clan la nivelul satelor, oraselor, regiunilor. Toate aceste minuscule fiefuri de autoritate s-ar putea apoi aduna pentru a forma guverne regionale sau districtuale. Ultimul pas ar fi acela ar unificarii acestora intr-o federatie nationala difuza care sa coordoneze, problemele monetare sau eforturile antipiraterie, fara a marginaliza, insa, liderii locali, exact ca in modelul propus de regiunea autonoma Puntland despre care am discutat in paginile anterioare.

O alta chestiune ar fi ca puterile occidentale, in special SUA – daca isi doreste cu adevarat – sa faca tot ce le sta in putinta, si nici nu cred k poate fi prea greu – pentru a-i convinge pe islamistii moderati sa intre in guvernul interimar, atata timp cat inca mai exista, deoarece, la cum stau lucrurile acum, acesta poate fi eliminat in orice moment. Se poate spune ca legea islamica este ceea ce cauta somalezii, trebuie facuta de asemenea o separare clara intre teroristi si restul.

O alta idee mai radicala, rolul cheie avandu-l ONU, ar fi ca ONU sa preia controlul guvernului si sa administreze Somalia dupa modelul mandatului din Timorul de Est, dar pentru ca Somalia este deja o tara independenta, o astfel de optiune ar fi privita cu foarte mare reticenta.

Pentru ca o astfel de administratie sa functioneze, ONU poate ca ar trebui sa delege autoritatea sefilor de clan, care au o influenta extraordinar de mare la nivel local, dupa cum am vazut si dupa cum istoria ne-a aratat. Diplomatii ar trebui incurajati sa discute, pe cat posibil, mai mult cu baronii finantelor – interesati de profiturile mult mai mari si mai sigure pe care le-ar face cu un govern cat de cat stabil – si mai putin, chiar deloc, cu lorzii razboiului – care nu fac bani decat de pe urma distrugerilor si a razboiului.

Insa, problema numarul unu a Somaliei este aceea ca dupa aproape doua decenii de haos, cu atatia oameni ucisi si cu atatia lideri inarmati ce au ajuns lideri doar datorita faptului ca poarta o arma, este din ce in ce mai greu de deosebit si de identificat liderii sai autentici, asta daca ei intr-adevar exista.

Somalezii trebuie sa treaca dincolo de interesele limitate ale clanurilor, acolo unde au cautat intotdeauna protectia, si sa inceapa sa creada cu adevarat in ideea unei natiuni somaleze.

  africa, conflict, somalia