Belgia este una dintre cele mai dezvoltate ţări vest-europene care a jucat şi joacă în continuare un rol foarte important în evoluţia Uniunii Europene. Ea se număra printre membrii fondatori ai UE, iar capitala sa, Bruxelles, găzduieşte de decenii sediile instituţiilor UE şi NATO.

Poate părea curios cum tocmai în această ţară, simbol al Uniunii Europene, diviziunea între cele două grupuri etnice majoritare se manifestă atât de puternic încât ameninţă să ducă la însăşi diviziunea ţării. Tensiunile existente între populaţia flamandă, vorbitoare de limba olandeză, din nordul ţării şi cea valonă, vorbitoare de limba franceză, din sudul ţării au afectat în dese rânduri stabilitatea politică a ţării. Un exemplu foarte sugestiv în acest sens este numărul record de zile în care Belgia nu a avut guvern (541 de zile, între aprilie 2010 şi decembrie 2011).

Cele două mari regiuni ale Belgiei, Flandra şi Valonia, sunt foarte clar delimitate, prima ocupând nordul, iar a doua sudul ţării. Capitala Bruxelles reprezintă o situaţie aparte, fiind regiunea în care ambele populaţii au acelaşi statut. În estul ţării, în regiunea Valoniei, există, de asemenea, o importantă comunitate germană.

Statul belgian s-a format mai mult pentru a se asigura o regiune-tampon între Franţa şi Olanda. Aşadar, nu se poate vorbi în istorie de existenţa unui popor belgian. De altfel, în ziua de azi, cetăţenii Belgiei nu se percep ca fiind belgieni, ci mai degrabă flamanzi sau valoni.

O posibilă separare a însăşi ţării gazdă a Uniunii Europene ar fi o lovitură grea dată acesteia şi idealurilor sale de unitate între culturi diferite. Şi totuşi, ruptura pare inevitabilă într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. Partea nordică, Flandra, este mai dezvoltată economic şi concentrează principalele industrii ale ţării. De aceea, flamanzii doresc separarea de valoni, cu care oricum nu au prea multe afinităţi culturale şi care, consideră ei, nu contribuie suficient la dezvoltarea economică a ţării.

Privind lucrurile dintr-o altă perspectivă, lipsa unei identităţi naţionale îi poate face pe belgieni să adopte o identitate supranaţională, cea europeană. Astfel, ei ar fi printre puţinii care ar pune interesele Uniunii Europene înaintea intereselor naţionale şi care ar susţine o eventuală uniune politică a statelor europene.

Există numeroase scenarii legate de soarta regiunilor belgiene după o posibilă separare. Cel mai probabil este ca Flandra, Valonia şi Bruxelles-ul să se constituie în trei state de sine stătătoare. O altă variantă, mai puţin probabilă, este ca Flandra să se alipească Olandei, iar Valonia Franţei. Şi în acest caz, Bruxelles-ul bilingv, flamand la origine, dar ocupat acum în proporţie mare de vorbitori de limba franceză va rămâne independent.

Există, însă, şi motive pentru care Belgia nu ar trebui să se despartă. Cele două regiuni belgiene au deja o mare autonomie pe plan intern, iar pe plan extern interese lor pot fi mai bine reprezentate în cadrul unei ţări. În plan economic, datoria naţională foarte mare a Belgiei face ca, cel puţin în momentul de faţă, ideea separării să nu poată fi pusă în practică.

Problema Bruxelles-ului este una extrem de spinoasă. În condiţiile enormei importanţe pe care acest oraş o are nu doar pentru Belgia, ci şi pentru Uniunea Europeană, este greu de crezut că una din părţi va fi dispusă să cedeze capitala celeilalte.

Posibila separare a Belgiei ar putea avea consecinţe majore şi pentru viitorul altor state europene care i-ar putea urma exemplul, separându-se pe baza criteriului etnic (ex: Marea Britanie).

  belgia, flandra, uniunea europeana, valonia