Directorul SRI, George Cristian-Maior, a fost audiat săptămâna trecută de Comisia parlamentară pentru controlul SRI, legat de fenomenul crimei organizate. După declaraţiile de presă ale dumnealui, am început să mă întreb în ce măsură cadrul normativ actual este adecvat în ceea ce priveşte ameninţările la adresa securităţii cetăţeanului român şi a comunităţii din care face parte. Doctrinar, securitatea cetăţeanului, ca sarcină a securităţii interne, presupune asigurarea stării de legalitate, de echilibru şi de pace, corespunzătoare unui nivel social acceptabil de respectare a normelor legale şi de comportament civic, care permite exercitarea drepturilor constituţionale şi asigură starea de normalitate în organizarea şi desfăşurarea vieţii sociale şi economice locale şi naţionale.
Neîndeplinirea stării de legalitate poate avea ca efect atentarea la ori restrângerea drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului, acţiune ce duce la pierderea demnităţii umane şi, în extremis, la caracterul obligatoriu pentru orice nu este interzis. Pe plan internaţional, principiile de la Johannesburg avertizează asupra faptului că unele dintre cele mai grave încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului sunt justificate de către guverne ca fiind necesare pentru protejarea securităţii cetăţeanului şi a stilului său de viaţă.
Orientări contemporane cu privire la (in)securitatea cetăţeanului
Se remarcă în discursul decidenţilor politico-militari occidentali că între securitatea naţională şi securitatea cetăţeanului nu există nici un fel de divergenţă. Într-o astfel de concepţie a mediului de securitate, securitate naţională este un efect al securităţii fiecărui cetăţean. Unele dintre războaiele purtate recent în diverse colţuri ale planetei au tot mai mult ca obiective declarate şi asumate protecţia civililor, intervenţia umanitară, asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului încălcare ori de către actori non-statali fără legitimitate la nivel internaţional, ori de către guverne care au întors aparatul de securitate asupra propriului popor. Un astfel de război, purtat pe front deschis sau pe front secret, are ca scop oficial asigurarea şi nealterarea valorilor naţionale şi a modului şi stilului de viaţă al cetăţeanului la mii de kilometri distanţă de graniţele juridice şi instituţionale ale statului. În aceste cazuri avem de-a face cu un paradox. În mod normal, statul este văzut ca principalul instrument de asigurare a securităţii instituţiilor, teritoriului, populaţiei şi coeziunii sale sociale. Acesta este unul dintre motivele pentru care poporul palestinian sau cel kurd încearcă să-şi câştige statalitatea. În cazurile a-normale, statul devine principala ameninţare a vieţii şi libertăţii cetăţeanului. Dar poate statul exista în lipsa unui grup de oameni cu o idee comună? Care sunt principalele vulnerabilităţi şi ameninţări la adresa cetăţeanului şi comunităţilor locale din România? Coincid acestea cu cele considerate priorităţi de către decidenţii statului?
Vulnerabilităţi şi ameninţări pentru cetăţenii şi comunităţile din România
Legea Siguranţei Naţionale 51/1991 statuează la articolul 3 ca ameninţări spionajul, acţiunile armate, sabotajul, subminarea economiei naţionale, atentate la adresa demnitarilor, şi multe altele. Acestea sunt dedicate aproape în exclusivitate asigurării funcţionării instituţiilor statului, protejării teritoriului şi protecţiei demnitarilor. Ameninţările convenţionale erau de înţeles în condiţiile de atunci, dar dezvoltările tehnologice şi dinamica globalizării a creat riscuri şi ameninţări inexistente acum 20 de ani.
Conform Strategiei de Securitate Naţională a României din 2007, încă în vigoare, primele trei priorităţi de securitate sunt terorismul internaţional, profilerarea armelor de distrugere în masă şi corupţia. Ameninţarea teroristă este considerată atât de importantă, încât este tratată ca problemă distinctă în trei părţi diferite ale documentului. Mai mult, în 2004 a fost adoptată Legea 535/2004, ce priveşte prevenirea şi combaterea terorismului. Nu mă pot abţine să nu mă întreb, bazându-mă pe istoricul României în ceea ce priveşte atacurile teroriste – care e aproape inexistent, cu excepţia unor incidente înregistrate înainte de 1990 -, şi pe faptul că sistemul de securitate a economisit bani ca urmare a trecerii în plan secund a acestei potenţiale surse de insecuritate, dacă într-adevăr există această ameninţare pentru cetăţenii României, ori este un “împrumut” datorat parteneriatului cu SUA. Strategia extinde sfera de cuprindere a conceptului clasic de securitate pentru a cuprinde şi dimensiunea socio-economică, de mediu şi culturală, însă păcătuieşte prin faptul că include un concept precum buna guvernare, prin componentele “administraţie publică” şi „justiţie democratică”. Într-adevăr, securitatea cetăţeanului este obţinută în ultimă instanţă printr-o bună guvernare, însă această formulare transformă Strategia de Securitate într-un manifest politic. Această caracteristică nelalocul ei este întărită şi de titulatura Strategiei, „România Europeană, România Euroatlantică: pentru o viaţă mai bună într-o ţară democratică, mai sigură şi prosperă”. Sună mai mult a platformă electorală, nu-i aşa ?
Strategia Naţională de Apărare din 2010 are meritul de a re-evalua climatul de securitate naţional şi internaţional prin prisma celor întâmplate între 2006-2010, inclusiv intensificarea atacurilor cibernetice, posibilitatea folosirii bombelor „murdare”, dar şi întoarcerea ciudată la conflicte de tip clasic, între naţiuni, precum a fost cel dintre Rusia şi Georgia, şi cele din Irak şi Afghanistan.
Ultimele două documente amintite tratează ameninţările la adresa României şi a securităţii cetăţenilor săi doar în natura lor consecinţională, ori prin transfer al acestora, datorate strict statului de membru NATO şi UE. Nu se poate nega sub nicio formă necesitatea de a acţiona pentru diminuarea probabilităţii de incidenţă a materializării ameninţărilor stabilite ca fiind de prim rang, dar realitatea este mai complexă decât orice document programatic existent la această oră. Dinamica societăţii româneşti a dat naştere la noi provocări, iar acestor provocări este necesar să li se răspundă cât mai rapid, şi uneori prin politici şi măsuri care nu ţin de sistemul de securitate. Există o multitudine de inadvertenţe între activitatea instituţiilor statului în ansamblul – activitate declinată pe priorităţile stabilite oficial-, şi ceea ce ar trebui cu adevărat să preocupe la cel mai înalt nivel. Iar aceste inadvertenţe au ca rezultat o gestionare deficitară a problemelor reale, cu efecte negative asupra integrităţii corporale şi moralului persoanei. Mai jos veţi găsi o listă cu ceea ce consider a fi principalele surse imediate de insecuritate care, concretizate, au pus nu de puţine ori în pericol siguranţa şi chiar viaţa unora dintre cetăţenii români, uneori cu sfârşit tragic. Lista a fost extrasă prin lectura documentelor analitice pe care le-am putut găsi cu privire la România în varii domenii:
- Diminuarea anuală a suprafeţei cultivate, cu efecte asupra securităţii alimentare
- Disoluţia autorităţii la nivel local
- Un cadru legislativ slab în domeniul legitimei apărări
- Abuzuri cu privire la dreptul de proprietate
- Siguranţa locativă
- Schimbarea modelului demografic
- O gestionare deficitară a relaţiilor inter – etnice, ce revigorează regionalismul
- Politici monetare şi fiscale care au ca efect degradarea nivelului de trai
- Subfinanţarea sistemelor agricultural, medical, educaţional, militar, şi de ordine şi siguranţă publică
- Starea precară a infrastructurii naţionale
- Managementul deficitar al utilităţilor publice
- Intensificarea activităţii reţelelor de crimă organizată
Toţi itemii menţionaţi sunt puncte fragile pentru prezervarea comunităţilor şi a vieţii membrilor lor, iar a neglija pe oricare dintre ei înseamnă a fi miopi în faţa posibilităţii ca aceştia să afecteze cetăţeanul, instituţia familiei ca nucleu al societăţii şi statalităţii, precum şi comunităţile, slăbindu-le şi făcându-le vulnerabile.
Concluzii
În ceea ce priveşte raportul securitatea naţională – securitatea cetăţeanului, evenimentele ultimilor ani au deschis o rană mai veche, care nu numai că nu s-a cicatrizat, dar nici nu a primit tratamentul potrivit pentru stoparea sângerării în scopul coagulării. Disputele din trecutul apropiat privind legislaţia în domeniu, secretizarea initiaţivelor legislative de la nivelul CSAT şi al serviciilor secrete, felul cum se desfăşoară uneori lupta împotriva corupţiei prin încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, proiectul Strategiei de Securitate Naţională din 2010, au adus din nou în atenţia publicului probleme precum garantarea insuficientă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului, vulnerabilitatea acestora în faţa abuzurilor serviciilor secrete ca urmare a lacunelor din legislaţie, precum şi problema transparenţei instituţionale. Transparenţa este un problemă sensibilă pentru statul român, şi vine pe fondul unei tensiuni între jurnaliştii care solicită accesul la informaţii de interes public, şi instituţiile de securitate ce refuză să desecretizeze informaţii care n-au valoare de secret. O transparenţă instituţională crescută ar avea cel puţin două mari beneficii. Pe de o parte, ar ajuta la demitizarea activităţii serviciilor de intelligence pentru securitate, iar pe de altă parte ar înlătura posibilitatea ca o măsură bună să se transforme într-un eşec răsunător.
Securitatea cetăţeanului român necesită un management permanent al riscurilor, vulnerabilităţilor şi ameninţărilor, precum şi proiecte de dezvoltare şi protecţie a infrastructurii critice necesare funcţionării în siguranţă şi la un nivel bine definit de cerinţele societăţilor actuale. Incertitudinea, imprevizibilitatea, nesiguranţa, teama, lipsa de informaţii utile şi chiar lipsa normelor legale care să orienteze modul de acţiune al cetăţeanului şi comunităţilor, constituie factori de risc care afectează nivelul securităţii umane şi, prin extensie, cel al securităţii naţionale a României. La nivel european se remarcă o creştere a responsabilităţii securităţii cetăţeanului dinspre autorităţile centrale către autorităţile locale. Se consideră că locuitorii fiecărei unităţi administrativ-teritoriale îşi cunosc cel mai bine nevoile, şi că gestionarea intereselor locale are loc cel mai bine dacă este realizată de către reprezentanţii din teritoriu ai Guvernului. În acest context devine din ce în ce mai necesară, dar nu suficientă, iniţierea unui dialog între administraţia centrală şi locală, furnizori publici şi privaţi de securitate, şi cetăţeni.