Într-unul dintre studiile de istoria ideilor scrise de către Isaiah Berlin, acesta face o evaluare filosofică şi de psihologie socială asupra naţionalismului european. Pe parcursul întregului eseu, filosoful lituaniano-israeliano-britanic indică prin argumente bine întemeiate originea romantică a naţionalismului, devenind în istoria Europei un factor decisiv de influenţare a tot ceea ce a trăit continentul de la mijlocul secolului XVIII până la întemeierea Comunităţii Economice. Isaiah Berlin este doar unul dintre gânditorii influenţi care au analizat acest fenomen complex.

Dar oare construcţia birocratic-administrativă a UE a reuşit să anuleze în aproape 60 de ani puterea acestei noţiuni interiorizate de către populaţiile Europei timp de sute de ani? Optimismul de a fi reuşit să realizeze acest lucru a dus la o neglijare a forţei actuale a naţionalismului şi a naţiunii. Să fim generoşi şi să admitem că a reuşit să înlocuiască aceste mlădiţe romantice, reacţii la naţionalismul francez iluminist ale romantismului reacţionar german exprimat strălucit prin Herder. Ce a pus în locul său? Elita europeană greşeşte adresându-se crizei economice şi financiare a UE prin intermediul unui tratat de guvernanţă, interpretat de către ţările euro ca fiind unul fiscal, iar de către România ori Polonia ca fiind unul politic ?

“Mitul Europei”

Unul dintre articolele care mi-au atras în mod deosebit atenţia a fost cel apărut în numărul din Ianuarie al Foreign Policy scris de Gareth Harding, „The Myth of Europe”. Am vrut de ceva timp să-l supun unei analize de text pe modelul argumentelor analitice, iar Adrian Corobană mi-a dat şansa de a o face în acest forum. Trebuie să menţionez de la început, de dragul lămuririi aspectelor metodologice (deloc complicate ori deosebite în ceea ce priveşte analiza ce urmează), că argumentele analitice reprezintă unul dintre cele două tipuri de argumente pe care Stephen Toulmin le-a instrumentalizat în cartea “The Uses of Argument”. Pe scurt, modelul argumentului analitic constă în Teză/Concluzie (Claim), Justificare (Warrant) şi Temeiuri (Grounds). Justificarea stabileşte cu ajutorul temeiurilor validitatea concluziei. Acestea sunt enunţurile care constituie esenţa argumentării în modelul logicianului britanic.

Concluzia articolului pomenit afirmă că în spatele crizei monedei euro se află de fapt iluzia că ar exista europeni: „The euro crisis isn’t really about money. It’s about the fiction that Europeans ever existed at all. ”

Concluziei îi urmează acordarea de temeiuri, constând în date şi informaţii care legitimizează constant concluzia, şi propoziţiile generale care garantează derivarea concluziei prin inferenţă. Acestea încapsulează potenţialul de persuasiune al textului şi fundamentează raţionamentul din spatele tezei de argumentat. Includ apeluri la citate care sprijină teza, apel la expertiza personală, şi premisele pe care este construit întregul argument analitic. Selecţia citatelor şi a textelor incluse in articol vin să întărească şi să valideze spusele anterioare. Un lips metodologic este că nu sunt incluse apeluri la texte şi articole care ar contesta teza. Acest lucru ar fi facilitat oferirea de garanţii suplimentare pentru justificare, a propoziţiilor cu calificativi modali care ar indica în ce măsură concluzia îşi menţine valabilitatea, şi condiţiile de refuzare a concluziei. Aceste ultime tipuri de enunţuri ar fi făcut trecerea către argumentarea materială, al doilea tip de argumente acceptate de către Toulmin. Întrucât lipseşte argumentarea materială , în articolul de faţă avem de-a face cu o demonstraţie, nu cu o argumentare.

În acest moment este necesar să trecem succint în revistă principalele temeiuri şi enunţuri generale pe care se întemeiază raţionamentul argumentului analitic. În decursul integrării monetare, cu simbol suprem al său introducerea monedei unice la începutul anului 2000, statele din zona euro şi-au pierdut independenţa instrumentelor de politică monetară. Prin starea lucrurilor Gareth Harding nu consideră criza datoriilor suverane din spaţiul zonei ca fiind o criză economică sau financiară. Dimpotrivă, o consideră ca fiind o profundă criză a identităţilor naţionale şi a naţionalismelor europene, o criză a lipsei de ataşament sentimental şi cultural faţă de UE. Pe cale de consecinţă, criza actuală nu poate şi nu va putea fi gestionată prin intermediul instrumentelor economice, monetare sau fiscale, ci prin soluţii culturale şi sociopolitice. Moneda euro a fost creată şi văzută nu doar ca o valută în care statele membre ale UE şi nu numai îşi pot realiza operaţiunile economice şi financiare. Ea a fost învestită mai ales cu potenţialul de a crea o ever closer union, în cuvintele tratatului de la Roma din 1957, cu potenţialul de a înlocui naţionalismele europene care au fost de-a dreptul explozive pentru o lungă perioadă a acestui continent. Dar optimismul cu care a fost interpretată semnificaţia monedei euro a fost astăzi înlocuit de o triplă criză.

În primul rând, ca prim strat al crizei sunt problemele economice şi financiare: moneda unică este în pericol de a intra în colaps; o rată a şomajului ridicată; lipsa creşterii economice; sistemul bancar european întâmpină serioase probleme; guvernele unor economii importante din zona euro raportează datorii suverane care pe alocuri depăşesc serios PIB-ul. În al doilea rând, peste aceste manifestări economice avem o criză politică: unele state reintroduc controalele la graniţă alături de unele discuţii ori acţiuni de restricţionare a accesului pe piaţa muncii, punând serios sub semnul întrebării principiile libertăţii de circulaţie a bunurilor şi oamenilor; lipsa unui leadership cu prestanţă şi care să transmită încredere; un electorat care acceptă din ce în ce mai mult mesajele unor lideri cu programe care pot fi văzute ca aparţinând unui naţionalism extremist, timid deocamdată, dar în creştere. În al treilea rând, este criza lipsei de unitate veritabilă.

În timpul actualei crize europene a devenit evident că diferenţierile naţionale şi regionale nu au dispărut, că nu există o naţiune europeană, un om european, o conştiinţă europeană. Aceasta este justificarea care face legătura dintre concluzia exprimată încă de la începutul articolului şi temeiuri. Acestei justificări i se poate reproşa că nu este mai nuanţată. Nu există încă formată o atare conştiinţă, dar mobilizarea publică în Europa de Vest în 2003 în timpul crizei irakiene, ori în jurul unor teme precum Protocolul de la Kyoto sau organismelor modificate genetic pot reprezenta dovezi ale stadiului incipient de formare a acesteia.

Meta-analiza enunţurilor evidenţiază faptul că Gareth Harding îşi propune să demonstreze că istoria şi tradiţiile fiecărui stat membru al UE interacţionează de aşa natură încât devine problematic să răspunzi la întrebări simple, de tipul „Ce este un european?”. Politica externă, economiile, politica internă a statelor-membre, toate se supun unor norme obligatorii şi unor valori comune. Totuşi interpretarea acestor valori şi norme comune la nivel statal sunt influenţate de convingerile, de istoricul, de sufletul colectiv naţional. Pe baza conştiinţelor naţionale separate, europenii acţionează diferit iar UE s-a construit doar birocratic-administrativ. UE a creat toate simbolurile unui stat-naţiune, dar nu a creat ataşamentul faţă de ele şi nu a creat un om european. Cu alte cuvinte, ce încearcă Gareth Harding să impună prin această demonstraţie este că  în cazul în care nu va fi construită o cultură comună care să ducă la naşterea sentimentului că această construcţie politică aparţine europenilor şi nu este o construcţie anormală, nenaturală în viaţa lor, nu se va putea defini finalitatea ei spirituală şi cea politică. Un atare tip de cultură va trebui să corespundă naturii sufletului unei naţiuni europene, să fie în acord cu virtuţile sale spirituale.

Dar o cultură europeană nu va putea fi creată cât timp valorile în jurul cărora s-au pus fundamentele UE – libertate, democraţie, pace, prosperitate, respectarea drepturilor omului, statul de drept -, sunt insuficient definite şi nu pot fi interpretate precis. Un document de importanţă deosebită precum Carta Drepturilor Fundamentale, care ar fi trebuit să intre în Tratatul de la Lisabona, a rămas un document fără forţă juridică din pricina acţiunilor Marii Britanii.

Londra s-a opus şi sugestiilor ori planurilor ca Serviciul European de Acţiune Externă (SEAE), imaginat ca fiind corpul diplomatic al UE, să aibă iniţiative extinse în trasarea politicii externe. Într-un discurs al Ministrului de Externe britanic, William Hague, din septembrie 2010, acesta a refuzat categoric subordonarea diplomaţiei britanice unei forme de diplomaţii europene, dacă aceasta ar aduce atingere interesului naţional britanic. Pe aproximativ aceleaşi poziţii se regăsesc şi Germania, Franţa ori Italia, care nu cred că SEAE poate atinge standardele de negociere şi reuşitele diplomaţiilor lor naţionale. Un sprijin mai puternic pentru acest serviciu vine mai degrabă dinspre statele cu economii încă în dezvoltare.

Pe 22 octombrie 2011, miniştrii de externe ai statelor membre UE au căzut de acord cu privire la noile reguli de reprezentare diplomatică. Astfel, pe viitor, reprezentanţii SEAE ori ai altor instituţii cu atribuţii în acest domeniu vor trebui să menţioneze calitatea în care vorbesc: din partea UE, din partea UE şi a statelor constituente, ori din partea statelor constituente (la cererea acestora, în mod normal SEAE nevând compentenţe în chestiunile respective). Justin Vaisse, în articolul „The Sick Man of Europe is Europe”, a pus acest lucru pe seama unei campanii diplomatice de guerillă dusă de către Regatul Unit.

Criza datoriilor suverane, o tragedie greacă în mai multe acte

În dezvoltarea crizei din zona euro am identificat trei momente pline de tensiune care au scos la suprafaţă curenţi de profunzime precum rivalităţi istorice, frici de dominare germană, frici de cedare de suveranitate sau de înstrăinare a avutului naţional.

Un prim moment este reprezentat de discuţia la nivelul UE şi lobby-ul puternic al băncilor europene în ceea ce priveşte pachetele de bail-out. Au avut loc tensiuni între elite de naţionalitate diferită, diviziuni interne între Est – Vest şi Nord – Sud, în care s-a folosit extrem de mult sintagma „interes naţional”. Spre exemplu, guvernul slovac al Ivetei Radicova a plătit un preţ politic greu, întrucât Parlamentul slovac blocase acest program. Părea absolut ridicol ca o ţară de 5 milioane de locuitori să stea în calea unui asemenea pachet de salvare a UE. Ridicolul depinde de care parte a problemei te afli. După doar câţiva ani de înfruptare din beneficiile apartenenţei la UE, Slovacia se vedea în situaţia de a suporta costuri asemănătoare cu cele ale unor state care aveau câţiva zeci de ani avans în ceea ce priveşte creşterea economică pe credit.

Un al doilea moment a fost reprezentat de extinderea crizei datoriei greceşti în Europa şi de creşterea din nou a presiunilor asupra băncilor cu expunere în state precum Portugalia, Spania, Irlanda, Italia. Toate ţările PIIGS au dovedit a avea probleme grave de structură a economiilor, nu doar de politici economice, şi de competitivitate într-o piaţă unică.

Al treilea moment este reprezentat de tratatul de guvernanţă fiscală a zonei euro, care până la urmă s-a sfârşit cu semnarea a 25 de state din 27. Dezbaterile publice şi parlamentare care urmează în vederea ratificării sale vor scoate din nou la iveală chestiuni precum dilema conceptuală şi de alegere dintre suveranitatea naţională şi federalismul european.

Evaluări şi concluzii

S-a încercat a se construi în jurul unor valori general umane, dar chiar şi aceste valori, care dau atât de bine pe hârtie, sunt interpretate în mod diferit. La nivelurile actuale, pot adăuga, prosperitatea înseamnă lucruri diferite pentru un român şi pentru un olandez.

Pentru a mă întoarce la textul în jurul căruia s-a construit acest articol, conform argumentelor oferite de Gareth Harding, stereotipurile şi prejudecăţile sunt încă foarte prezente în viaţa Europei. Sentimentul solidarităţii între state a mai fost pus la încercare şi înainte de debutul crizei economice americano-europene, dar aceasta din urmă l-au zguduit din temelii. Lipsa de încredere între naţiuni tinde să capete un caracter patologic şi începe să se instaleze o lipsă cronică de legitimitate, atât la nivelul UE cât şi la nivelul guvernelor naţionale. În acest sens, deşi autorul articolului analizat nu o afirmă explicit, este nevoie de continuarea eforturilor pentru a se elimina deficitul democratic. Şi unele dintre căile de urmat sunt expuse dacă inversăm temeiurile date pentru argumentarea lipsei de legitimitate: UE şi guvernele naţionale să înceteze a lua decizii fără consultare publică; Membrii Comisiei Europene şi Preşedintele său să fie aleşi prin vot direct; modificări de aşa natură încât votul dat Parlamentului European şi impactul locurilor acordate fiecărui stat să se resimtă mai bine la nivel naţional.

* Lefter Marius este interesat de International Affairs, cu precădere în spaţiul post-sovietic şi european. Menţine în colaborare şi un blog dedicat analizelor social-politice şi geopolitice,http://lamoromete.wordpress.com/ . 

  cetatean european, cetatenie, nationalism, natiune, uniunea europeana