Continentul african joacă un rol important în ascensiunea economică a Chinei. În ultimii ani China a devenit principalul partener economic al statelor africane prin: investiţii masive, importul de materii prime, proiecte de infrastructură sau proiecte energetice, acordarea de împrumuturi şi ştergerea unor datorii.
În timpul Războiului Rece China viza prin acţiunile sale izolarea Taiwanului şi contracararea influenţei crescânde a Uniunii Sovietice în Africa. Prin relaţia sa cu continentul african China dorea să-şi revizuiască politica externă, astfel încât să devină un stat comparabil cu super-puterile economice, politice şi militare ale erei post – război rece.
În prezent China este al doilea partener comercial al continentului african, după Statele Unite. Principalii parteneri economici ai Chinei în Africa sunt: Angola, Africa de Sud, Sudanul, Nigeria şi Egiptul. China este principala ţară ce importă petrolul exportat de continentul african.
Prin relaţiile bilaterale şi multilaterale cu statele africane China urmăreşte să-şi procure materii prime vitale pentru dezvoltarea propriei economii, să limiteze influenţa statelor occidentale, dar şi să acapareze noi pieţe de desfacere. Cei patru piloni strategici de dezvoltare ai Chinei sunt: sectorul energetic, construcţiile, telecomunicaţiile şi industria minieră.
China nu doreşte să devină o putere politică la nivel internaţional, ci doar o putere economică. Statul chinez e adeptul principiului non-intervenţiei în afacerile interne ale altor state, prin urmare, nu impune statelor partenere clauze privind respectarea drepturilor omului. Chiar dacă statul chinez nu a blocat rezoluţia Consiliului de Securitatea al ONU privind instituirea misiunii de menţinere a păcii în Darfur şi a determinat Sudanul să o accepte, politica sa externă nu a evoluat, deoarece continuă să ofere arme, iar companiile petroliere chineze încurajează exploatarea resurselor din zone populate, fapt ce alimentează conflictele şi determină apariţia a mii de refugiaţi.
Până în anul 2000, China era implicată doar în industria petrolieră din Sudan (China National Petroleum Corporation era deţinută de către stat). Astăzi însă companiile chineze din sectorul petrolier îşi desfăşoară activitatea în aproximativ 20 de ţări africane. Însă interesele Chinei nu se rezumă doar la asigurarea resurselor energetice, companiile chineze importă şi cherestea, cupru şi diamante.
Statul chinez s-a îndreptat către Africa din nevoia de a-şi asigura necesarul de resurse pentru industria prelucrătoare (petrol, minereu de fier, cupru, nichel, aluminiu etc.) China încearcă să-şi asigure necesarul de materii prime pentru susţinerea dezvoltării economice. Producţia proprie de metale a Chinei nu acoperă necesarul industriei. În acest context, Africa a devenit o sursă strategică de materii prime pentru economia Chinei. China e dependentă de importul de cobalt din Africa Subsahariană. Tot de aici China mai importă: mangan, cherestea şi crom. Din celelalte regiuni China mai importă cupru, fier, aur, mangan şi alte metale de bază.
China s-a implicat activ în dezvoltarea infrastructurii statelor africane. Majoritatea proiectelor de infrastructură demarate de către China în Africa se regăsesc în Angola, Nigeria şi Sudan. China vizează în principal două tipuri de proiecte de infrastructură: cele din sectorul energiei electrice (hidrocentrale) şi construcţia de căi ferate. Companiile chineze au construit în Angola drumuri, căi ferate, poduri , şcoli şi spitale.
Dincolo de interesele economice pe care le are statul chinez în Africa, acesta doreşte şi promovarea propriei culturi prin intermediul imigranţilor chinezi, prin crearea unor centre culturale sau universităţi cu predare în limba chineză şi acordarea de burse studenţilor din ţările africane.
Implicarea Chinei în Africa nu reprezintă neapărat un element negativ. În timp ce furnizarea de resurse financiare, experţi şi tehnologie reprezintă factori de progres pentru continentul african, sprijinirea regimurilor nelegitime, oferirea de armament şi încurajarea utilizării mijloacelor violente pentru strămutarea populaţiei ce locuieşte în zonele bogate în petrol reprezintă un factor de instabilitate. Uneori atitudinea statului chinez faţă de continentul negru e comparată cu cea a vechilor imperii coloniale, de aici ideea exploatării continentului african de către China. Pentru Republica Chineză continentul african reprezintă o piaţă de desfacere importantă atât pentru industria de armament cât şi pentru cea textilă.
De asemenea, e adesea acuzată că subminează încercările instituţiilor financiare – Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, de a constrânge statele africane să respecte drepturile omului, deoarece oferă împrumuturi în condiţii mult mai avantajoase şi fără a impune constrângeri privind afacerile interne. Statul chinez nu impune restricţii privind acordarea ajutoarelor financiare, a împrumuturilor sau privind investiţiile deoarece conform politicii sale externe dezvoltarea economică primează în faţa respectării drepturilor omului. Mai mult, acesta doreşte încurajarea statelor africane să adopte regimuri alternative celor democratice, argumentând că acestea nu ar putea permite o dezvoltare sustenabilă a statelor fragile. Pentru a obţine contracte importante în cadrul anumitor state China a oferit guvernelor programe de pregătire militară şi armament. În contextul în care companiile chineze nu sunt conştiente de responsabilitatea lor socială, depinde de fiecare stat african în parte să negocieze limitele parteneriatelor economice.