Zona Caucazului, desi se întinde pe o suprafață relativ mică, a fost de-a lungul istoriei una dintre cele mai disputate regiuni. Poziția ei geografică strategică și totodată configurația predominant muntoasă au împiedicat formarea unor entități statale durabile și au încurajat invadatorii din toate direcțiile geografice. Fie că vorbim de asirieni, romani, bizantini, perși, greci, otomani sau ruși, cu toții au căutat să domine Caucazul și să o transforme într-o regiune de graniță. Și chiar și în perioadele în care aceste teritorii au cunoscut entități statale independente, acestea au fost mai mereu mici, slabe și foarte influențabile. Din multe puncte de vedere se aseamănă cu zona Europei de Est și de Sud-Est, fiind un exemplu clasic de “zonă tampon” sau de “zonă de graniță”. În zilele noastre situația nu s-a schimbat, zona Caucazului aflându-se în continuare la intersecția sferelor de influență a trei puteri regionale, care, cu mici întreruperi, și-au disputat supremația în aceasta zonă de secole:  Iran (Persia),  Rusia și Turcia.

Studiind geografia locului vom putea constata că țările din zona Caucazului prezintă aceleași trei caracteristici majore pe care le-au avut pe tot parcursul istoriei lor:

1. Sunt mici;
2. Nu posedă cantități mari sau o varietate mare de resurse naturale importante. Azerbaijan posedă rezerve substanțiale energetice, însă acestea provin în principal din Marea Caspică și sunt cam singurele resurse împortante pe care azerii le dețin;
3. Sunt înconjurate de state mult mai mari și mai puternice decât ele, fiind forțate să caute o forță externă care să le garanteze securitatea.

Armenia

Tradițional, Armenia a fost pe poziții conflictuale cu doi dintre vecinii săi: Turcia și Azerbaidjan. Ostilitatea Yerevanului față de Turcia își are originile în istoria pe care cele două state o împart. Armenia a fost sub ocupație otomană până la sfârșitul primului Război Mondial, factor care, combinat cu atrocitățile comise de otomani în timpul conflictului a lasat o amprentă atât de puternică în conștiința armeană încât după aproape 100 de ani relațiile dintre cele două state nu s-au îmbunătățit semnificativ. În repetate rânduri, Armenia a cerut public Turciei să recunoască crimele comise de autoritățile otomane, să-și ceară scuze în mod oficial și să ofere compensații financiare, lucruri pe care Turcia a refuzat să le facă, susținând că Armenia exagerează în mod deliberat amploarea evenimentelor. Este adevărat însă și că influența rusească din Armenia contribuie la menținerea acestei dispute pentru a împiedica orice apropiere între armeni și turci.

Cu Azerbaidjan disputa este de altă natură: pur teritorială. Cele două state au purtat un război între 1988-1994 pentru regiunea Nagorno Karabakh, câștigat în cele din urmă de Armenia cu suport rusesc, fără însă ca aceasta să și intre în posesia regiunii disputate. În urma acordului de încetare a focului, mediat de Rusia, Nagorno Karabakh a rămas oficial teritoriu azer, fără însă să fie guvernat de autoritățile de la Baku, ci de un regim propriu care în momentul de față este recunoscut doar de Abkhazia, Ossetia de Sud și Transnistria, acestea însele find state cu recunoaștere limitată. Cum era de așteptat, autoritățile care guvernează Nagorno Karabakh au legături strânse atât cu regimul de la Yerevan, cât și cu Rusia. Ca și consecință a stării de ostilitate dintre Armenia și Azerbaidjan, din 1994 granițele care despart cele două state au rămas închise, iar relațiile diplomatice înghețate în starea de încetare a focului, în linii mari respectată de ambele părți. Au existat momente în care tensiunile dintre cele două state au dus la schimburi de focuri izolate, fără însă ca vreuna dintre cele două state să fie dispusă să permită o violare serioasă a acordului de încetare a focului.

Pentru Rusia, Armenia are o valoare geopolitică imensă prin faptul că reprezintă un cap de pod dincolo de Munții Caucaz, pe care îl folosește pentru a ține în șah toate țările din regiune. Real vorbind Armenia nici nu prea are de ales decât să rămână în orbita Rusiei, datorită faptului că nu are alternative. Și chiar dacă prin absurd ar avea, Rusia și-a asigurat deja o dominație aproape completă asupra Armeniei, ceea ce ar împiedica-o să-și schimbe orientarea geopolitică. Recent, rușii au obținut de la armeni aprobarea de a-și staționa cele peste 5000 de trupe în baza de la Gyumri până în 2044. În plus, Rusia deține deja cea mai mare parte a infrastructurii energetice armene, a căilor ferate și a companiilor de telecomunicații. Nu în ultimul rând, Armenia este parte a Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC), a Forței Colective de Reacție Rapidă și începând cu septembrie 2013 este și parte a Uniunii Vamale.

Toate aceste organizații sunt conduse de Rusia. Armenia este astfel, alături de Belarus, Kârgâstan și Kazakhstan, unul dintre dintre statele client ale Rusiei. Ar fi poate de așteptat ca Rusia să ajute Armenia să se reunifice cu Nagorno Karabakh, însă din punct de vedere geopolitic o astfel de acțiune nu ar avea nici o logică, pentru că Rusia se folosește de tensiunile azero-armene, atât pentru a-și justifica prezența militară în regiune, cât și pentru a avea un mijloc de șantaj diplomatic la adresa Azerbaidjanului.

Azerbaidjan

Dintre cele trei state caucaziene Azerbaidjan este cel mai dezvoltat, beneficiind de cele mai multe resurse și de o configurație geografică mai puțin muntoasă decât a Georgiei și Armeniei. Dezavantajul geografic constă în faptul ca țara este complet înconjurată de potențiale amenințări. Poate că exact din acest motiv este ironic faptul că are totuși cea mai mare libertate de acțiune. Azerii reușesc să folosească rivalitățile dintre puterile regionale și bineînțeles resursele sale energetice pentru a se proteja și pentru a-și creea spațiu de manevră. Azerii exportă, de exemplu, gaz în toate țările din jur, cu excepția Armeniei. Simultan cu această strategie menține și o relație strânsă cu o forță externă care să-i asigure securitatea, cu precădere împotriva Rusiei și a Armeniei.

De mulți ani această forță a fost Turcia, stat cu care împărtășește o “relație specială” și cu care în 2010 a semnat Acordul de Parteneriat Strategic și de Sprijin Reciproc. Prin acest tratat, în cazul improbabil al unei agresiuni asupra Azerbaidjanului, Turcia și-a asumat obligația de a-i susține pe azeri prin orice mijloc. Acest aranjament a fost făcut în mod evident ca și răspuns la alianța armeano-rusă și este în mare măsură capabil să le neliniștească pe acestea. Pentru Turcia, Azerbaidjan reprezintă una dintre modalitățile cu care poate pune presiune asupra Rusiei și Armeniei, însă totodată reprezintă și o foarte importantă sursă de energie. Aşadar, Turcia are atât motive economice, cât și geopolitice să susțină Azerbaidjanul.

Însă chiar și cu susținerea Turciei, Rusia este capabilă să pună o serioasă presiune asupra azerilor, în primul rând, prin suportul pe care-l acordă Armeniei și regiunii Nagorno-Karabakh, în al doilea rând, prin intermediul serviciilor de informații, dar și prin faptul că Georgia este mult mai deschisă diplomației ruseşti. Ori Georgia este coridorul vestic al Azerbaidjanului și implicit statul de tranzit pentru gazele azere. Prin urmare, orice schimbare la nivel politic din Georgia (mai ales dacă este favorabilă Rusiei) poate afecta planurile energetice si geopolitice ale azerilor. Rușii nu urmăresc să domine Azerbaidjanul, obiectiv care ar fi complet nerealist, dar face eforturi pentru a limita proiectele energetice azere care au scopul de a le oferi acestora mai mult spațiu de manevră decât au deja. Aici, bineînțeles, putem menționa ca și exemplu proiectul Nabucco, un eşec. De asemenea, Moscova încearcă să limiteze nivelul de cooperare pe care Baku îl are cu Ankara. Din aceste motive, Baku este forțat să aibă o atitudine relativ conciliatoare față de Rusia.

Din punct de vedere geografic, Iranul este cea mai avantajată putere regională atunci cand vine vorba de Azerbaidjan. Paradoxal, este și statul cu cea mai mică influență. Asta se datorează pe de o parte dominației sovietice asupra Azerbaidjanului, care a distrus practic legăturile culturale dintre azeri și perși, pe de altă parte, se datorează și faptului că Iranul a preferat în ultimii 14 ani să-și dedice resursele în puncte cu o importanță geopolitică mult mai mare decât Azerbaidjanul (cum ar fi Siria sau Irak, de exemplu) și nu în ultimul rând, datorită faptului că pe teritoriul nord-vestic iranian se găsește o considerabilă populație azeră.

De fapt, este atât de numeroasă încât sunt mai mulți azeri pe teritoriul Iranului decât sunt în Azerbaidjan, factor care poate fi folosit de Baku pentru a creea instabilitate în Iran, așa cum de altfel a mai și făcut în trecut. În acest context, Iranul a evitat orice conflict serios cu Azerbaidjan și s-a limitat doar la acțiuni de propagandă și la acțiuni informaționale. Azerii atrag însă tot mai multă atenție iraniană asupra lor, datorită relației economico-militare pe care au dezvoltat-o în ultimii ani cu Israel. În urma acestei apropieri, Baku a permis Israelului să țină avioane de luptă în bazele din sudul țării și iranienii suspectează că serviciile de informații israeliene ar fi folosit teritoriul azer ca și bază de pornire pentru unele acțiuni îndreptate împotriva lor.

Iranul mai trebuie însă să țină cont și de un alt factor extern, poate cel mai important dintre toate: Turcia. Situația geopolitică dintre Turcia și Iran este puțin spus complicată și deci Teheranul trebuie să dea dovadă de prudență în relația cu Azerbaidjan.

Georgia

Situația Georgiei este un pic diferită față de cea a Armeniei și a Azerbaidjanului. Deși este tot un stat tampon între Turcia și Rusia, Georgia nu a căutat să-și asigure securitatea apelând la una dintre cele două, așa cum Armenia sau Azerbaidjan au făcut. A încercat în schimb să-și asigure securitatea apelând la NATO și la Uniunea Europeană, după modelul țărilor est-europene, pe parcursul mai multor ani făcând eforturi uneori aproape disperate pentru a i se permite aderarea la NATO, dar și pentru a-și creea o forță militară proprie, apelând pentru acest scop la Statele Unite ale Americii și la Israel. Aceste eforturi au fost zădărnicite de războiul ruso-georgian din 2008 și mai recent de schimbările la nivel politic din țară.

Importanța Georgiei constă nu doar în poziția ei geografică, ci și în faptul că este statul de tranzit pentru gazul azer către Turcia, dar și pentru că deține porturi la Marea Neagră, strategice pentru zonă.

După aproximativ 9 ani în care sub cele două mandate ale lui Mikheil Saakashvili, Georgia a avut relații foarte tensionate cu Rusia și în care Vestul s-a bucurat de cea mai mare influență, situația pare să se fi schimbat în favoarea Moscovei. Oficial, relația dintre cele două state este în continuare tensionată, iar Georgia este în continuare dornică să adere la NATO și la UE, însă prin preluarea puterii de către Visul Georgian al lui Bidzina Ivanishvili, om de afaceri georgian bănuit  a avea relații strânse cu unii oameni de afaceri ruși și prin preluarea de către Giorgi Margvelasvili (apropiat al lui Ivanishvili) a funcției de președinte, a fost favorizată o apropiere politico-economică față de Rusia în detrimentul relației cu Vestul.

Însă pro-rusă sau nu, actuala conducere a Georgiei nu prea are de ales decât să aibă o atitudine conciliatoare față de Rusia. Până la urmă aspectele de ordin geopolitic nu pot fi ignorate și istoria recentă a arătat deja că Vestul nu este dispus să intervină militar în favoarea Georgiei atunci când vine vorba de Rusia. Iar rușii au o gamă foarte largă de mijloace prin care pot exercita presiuni: mijlocul informațional, cel economic și așa cum a și dovedit-o în 2008, cel militar. Aşadar, rămâne de văzut dacă prin apropierea față de Rusia, georgienii încearcă să copieze strategia Ucrainei de a pune Estul și Vestul în balanță sau dacă într-adevăr se va ajunge în situația în care să fie dominață de ruși.

  analize geopolitice, armenia, azerbaidjan, caucaz, Georgia, spatiul ex-sovietic