Prezentul articol a fost publicat în  Economistul nr. 12 (serie nouă), în data de 02 Aprilie 2012, ca urmare a parteneriatului între revista “Economistul” şi redacţia Geopolitics.ro. Lunar, vor fi publicate în săptămânalul “Economistul” două articole redactate de editorii portalului de analize geopolitice Geopolitics.ro. Revista “Economistul’ poate fi procurată de la sediul redacţiei din Bucureşti, Calea Griviţei nr. 21, et. 8, sector 1 sau pe bază de abonament. Mai multe detalii pe www.economistul.ro.

  Căderea monedei euro, dezintegrarea Uniunii Europene, criză financiară, criză economică, o nouă ordine mondială… Iată doar câteva dintre cuvintele pe care le-am citit de mii de ori în ultimii 3 ani, atât în presa naţională, cât şi în cea internaţională. Poate tocmai această imagine de prăbuşire întru totul a visului european i-a determinat pe mulţi să creadă din ce în ce mai mult în varianta dezintegrării U.E.  Chiar personalităţi ale economiei mondiale sau politicieni au luat în calcul această posibilitate. Dacă ne uităm la declaraţiile lui Nouriel Roubini, această criză ar putea aduce dezastru economic şi un nou război, comparând actuala situaţie cu cea din anii 30 ai secolului trecut. Poate chiar viziunea prestigiosului economist l-a determinat pe ministrul Afacerilor Europene, domnul Leonard Orban, să afirme:   “Dacă în urma acestei crize Uniunea Europeană se va dezintegra, nu exclud reapariţia războaielor pe continentul european”.

Este adevărat faptul că situaţia de astăzi poate semăna la prima vedere cu perioada dinaintea celui de-al doilea Război Mondial: instabilitate financiară, şomaj alarmant, posibilitatea de devalorizare a valutelor, partide populiste, radicale si agresive ce  anunţă că pot câştiga din ce în ce mai multă încredere în populaţia din Olanda, Elveţia, Italia şi continuând cu populaţia din Peninsula Scandinavă. Însă, dacă aruncăm o privire mai atentă, ne dăm seama că situaţiile deşi seamănă, nu răsar. Un război de anvergură în Europa sau unul mondial nu este posibil, în ciuda tuturor problemelor pe care lumea le traversează. Şi cum marea temere provine tot din sânul Europei, ca şi în trecut, de altfel, credem că este necesară o analiză serioasă a raţionamentului din spatele scenariului apocaliptic.

Care e raţionamentul scenariului apocaliptic? 

  Cu siguranţă, Europa nu se simte bine, iar acest lucru se observă cel mai bine uitându-ne la ratele şomajului şiale PIB-ului. Eurostat estimează că rata şomajului la nivelul întregii Uniuni a fost de 10,1%  în ianuarie 2012, în creştere faţă de 9.5% în ianuarie 2011. În termeni absoluţi, cifrele arată aşa: în ianuarie 2012 numărul şomerilor s-a ridicat la 24,325 milioane de persoane din EU-27, dintre care 16,925 milioane din zona Euro. Comparând cu luna decembrie a anului 2011, numărul persoanelor şomere a crescut cu 191 000 în EU-27 şi cu 185 000 în zona euro. Comparând cu ianuarie 2011, numărul şomerilor a crescut cu 1.488.000 în EU-27 şi cu 1.221. 000 în zona euro. Printre statele membre UE, cele mai mari rate ale şomajului sunt în Spania (23,3%), Grecia (19,9% în noiembrie 2011), Irlanda şi Portugalia (ambele 14,8%), în timp ce rate ale şomajului mici se înregistrează în Austria (4.0%), Olanda (5.0%) şi Luxemburg (5.1%). În privinţa PIB-ului, Germania a înregistrat o creştere cu aproximativ 3%, la fel ca majoritatea statelor din zonă cu care Germania are legături economice dezvoltate, în timp ce Portugalia şi Grecia au avut scăderi de până la 6%. Cifrele confirmă îngrijorările cu privire la evoluţia economică în special a statelor din zona Euro, cu precădere a Greciei şi Portugaliei şi explică într-o oarecare măsură reticenţa Germaniei şi chiar a statelor nordice în a mai oferi ajutor necondiţionat vecinilor mai puţin performanţi.

Însă e greu să închizi uşa în nas unor state şi unor pieţe de desfacere de care depinde şi propria ta prosperitate, iar costurile unei astfel de decizii ar putea fi mai mari decât a continua să îţi susţii fratele aflat la nevoie. Şi, dacă te costă mai mult să construieşti noi porţi, e timpul să găseşti soluţii. În traducere, mai multă colaborare, o mai mare integrare, şi nu în ultimul rând, reguli mai stricte.

Expresia nevoii unei mai mari integrări şi a unor reguli mai stricte este Tratatul de Stabilitate, coordonare şi guvernanţă în cadrul Uniunii Economice şi Monetare, semnat luna aceasta de liderii din 25 de state membre ale UE, care are drept scop contracararea crizei datoriilor suverane şi este un nou pas în drumul spre realizarea Uniunii Politice. Tratatul stabileşte o limită de 0,5% din PIB pentru componenta structurală a deficitului bugetar, iar regulile bugetare trebuie introduse în constituţiile fiecărui stat semnatar. În articolul “Deficite bugetare structurale în Zona Euro”, apărut în numărul 9(59) al revistei Economistul, Andrei Rădulescu face o analiză amplă a deficienţelor structurale a statelor din Zona Euro, arătând că pe fondul diferenţelor importante între ţările membre în privinţa componentei structurale a deficitului bugetar, unele state vor trebui să ajusteze mai repede decât altele, iar modul de funcţionare a economiilor va fi puternic afectat. Reformele structurale vor deveni un imperativ, iar acest lucru “ar putea genera importante convulsii sociale”. Aşadar, deşi pare o idee bună, consecinţele implementării acestei soluţii ar putea da naştere unor mişcări greu de anticipat şi de controlat. Desigur, în viziunea pesimistă, în ciuda tuturor măsurilor, suntem pe marginea prăpastiei, iar sfârşitul e iminent…

Dar cât de rău poate fi? 

Şomaj, rate ale infracţionalităţii ridicate, revolte, lupte de stradă, accente xenofobe, noi lideri, Europa aşa cum o ştiam a murit, un nou război mondial. Şi a început deja… Iată ideea de bază a scenariului.

În statele europene, partidele de extremă dreapta câştigă încredere în ochii populaţiei, în special a tinerilor cu vârsta de până în 30 de ani, cea mai afectată categorie din perspectiva ratei şomajului. Măsurile propuse de aceste partide vizează în special politici anti-imigraţioniste, anti-islamice şi împiedicarea extinderii spaţiului Schengen. În Norvegia, Partidul Progresului este al doilea mare partid din Norvegia, cu aproape 23% din electorat. În Olanda, Partidul Libertăţii (PVV), are 15,5% din Parlament. În Elveţia, Partidul Poporului Elveţian (Swiss People’s Party) a obţinut 28%  din voturi în cadrul alegerilor din 2007. Tendinţa este una îngrijorătoare, iar de aici până la ridicarea unui lider care să decidă că e timpul pentru o nouă ordine în Europa ar putea fi doar un pas. Iar de aici până la un război n-ar mai fi decât un pas.

Un nou război în Europa nu ar trece neobservat. Ce s-ar putea întâmpla?

Statele Unite ale Americii nu ar pierde ocazia de a-şi recâştiga primul loc în ierarhia mondială, pe fondul speculaţiilor cu privire la decăderea Americii, cu atât mai mult cu cât asta ar justifica investiţiile masive în înarmare. Cheltuielile militare ale SUA pe 2012 sunt în valoare de $553 de miliarde, cu $22 miliarde mai mult decât în 2012, investiţii care au în special scopul de a stimula cercetarea şi dezvoltarea armată, care mai apoi, prin transferul de tehnologie spre industria civilă, ar impulsiona dezvoltarea economică a SUA. Europa va deveni câmpul de luptă a intereselor celor două oponente a căror evoluţie este atât de îndeaproape urmărită în ultimele luni: China şi SUA.

China, care nu se va limita la a fi doar o mare putere regională şi care şi-a început déjà expansiunea economică spre statele Europei, derulând activităţi economice în special în statele afectate de criză, prin cumpărarea de firme care au potenţial, însă fără capacitate monetară la acel moment şi prin cupărarea de obligaţiuni ale statului spaniol în valoare de 400 milioane de euro, promiţând ajutor similar şi în alte zone, se va angaja în război pentru a deveni, cu această perfectă ocazie, numărul 1. Desigur, celelalte state în dezvoltare, ca Brazilia, India, fără a uita Rusia şi statele musulmane, ar intra în luptă pentru dominaţia mondială.

Probabil sau măcar posibil? Nu prea, în opinia noastră.

  Scenariul se bazează într-adevăr pe nişte fapte reale, care sunt îngrijorătoare, însă situaţia din anii 30 ai secolului trecut nu seamănă cu cea de astăzi în detaliu.

Într-adevăr, ascensiunea partidelor de extremă dreapta este îngrijorătoare. Partidele de extremă dreaptă se disting prin câteva trăsături aparte: e musai să aibă în denumire măcar un cuvânt ce se referă la popor sau la libertate, urăsc imigranţii, vor să fie cât se poate de sigur că niciun musulman nu va mai avea naţionalitatea statelor lor şi ideea de Uniune Europeană li se pare a fi respingătoare, însă nu într-atât de tare încât să refuze nişte fotolii călduţe într-una din cele mai importante instituţii ale U.E., Parlamentul European (a se vedea cazul PVV din Olanda, care ocupă 4 locuri în Parlamentul European).

Totodată, în ciuda vocilor ridicate împotriva imigranţilor islamişti, numărul acestora este în continuă creştere, ajungând cel mai probabil la un procent de 20% din numărul total al europenilor în 2050. Iar ei nu ar fi singurii imigranţi, dacă luăm în considerare numărul mare al imigranţilor din diferite state ale Europei de Est în statele Europei Occidentale. În acest fel, partidele de stânga, cu o retorică mult mai pe gustul acestei populaţii, vor recâştiga puterea cât de curând.

  În plus, o politică anti-imigraţionistă ar avea consecinţe pe termen mediu şi lung dramatice asupra statelor UE, în special a celor mai dezvoltate, a căror natalitate este foarte scăzută. Potrivit lui Timothy M. Savage, în studiul Europe and Islam: Crescent Waxing, Cultures Clashing (Global Powers in the 21st Century, 2008.:) se demostrează că statele Uniunii Europene au anual nevoie de 949.000 de imigranţi pentru a-şi menţine populaţia din 1995, de 1.588.000 de imigranţi, dacă doresc să îşi menţină populaţia activă din 1995 şi de peste 13.000.000 de imigranţi, dacă îşi propun să menţină un raport echilibrat între vârsta activă de până la 65 de ani şi cea de peste această limită. Populaţia musulmană răspunde acestei nevoi.

În altă ordine de idei, Europa nu are capacitatea de a susţine un război de lungă durată, pe fondul reducerii cheltuielilor armate din ultimii 30 de ani. SUA este puţin probabil să intervină în alt fel decât pentru a opri un astfel de conflict, iar China, la fel ca şi celelate state în dezvoltare, are treburi mai importante de rezolvat acasă, pentru că în ciuda evoluţiilor armate nu are decât o putere de proiectare a forţei militare în regiune, nu internaţional şi cu siguranţă nu până în Europa. Statele musulmane nu ar avea prea mare interes să intre serios într-un război împotriva SUA, întrucât SUA este cel mai mare cumpărător de petrol, iar asta i-ar afecta serios economic, fără a fi cu adevărat capabili să învingă SUA şi fără ca acest lucru să fie profitabil.

Cu alte cuvinte, toate cuvintele de la începutul acestui articol ne înspăimântează mai mult din cauza repetiţiei ei, decât din cauza posibilităţii determinării unui scenariu apocaliptic.

  realism conflictual, uniunea europeana