Relaţia energetică dintre Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă a fost umbrită în diferite ocazii de posibilitatea ca Gazprom să recurgă la ceea se s-ar putea numi politica de balansare între Est şi Vest, mutându-şi resursele energetice către Republica Populară Chineză. Lăsând loc unei asemenea posibilităţi, Rusia încearcă să demonstreze că relaţia energetică pe care a dezvoltat-o cu Vestul nu este una interdependentă, cerere existând şi către Est.

Cea mai recentă întâlnire dintre reprezentanţii ruşi şi cei chinezi a avut loc pe 11-12 octombrie a.c. cu ocazia vizitei Prim-Ministrului rus, Vladimir Putin, în China. Reprezentaţii celor 2 state au semnat un memorandum în ceea ce priveşte cooperarea în domeniul modernizării economice, aprobând un capital de 3-4 miliarde $, ce urmează a fi investit în proporţie de aproape 70% în Rusia şi zona CSI. Deşi îndelung aşteptat, evenimentul nu a avut şi o finalitate în ceea ce priveşte un acord energetic între Rusia şi China, deoarece cele două state nu reuşesc să ajungă la o înţelegere, împotriva numeroaselor runde de negocieri.

Realizând o scurtă evaluare a status-quo-ului prezent, putem afirma că există multe promisiuni, dar nu s-a ajuns la niciun progres real. Gazprom a semnat cu Corporaţia Naţională a Chinei de Petrol (CNCP) un memorandum prin care se vor construi două gazoducte din Siberia de Vest şi Siberia de Est către China cu o capacitate totală de 30-40 de mld de metri cubi anual. CNCP-ul a semnat deasemenea un acord cu Rosneft (cel mai mare producător de petrol din Rusia, ce este deţin majoritar de către statul rus) pentru o colaborare a celor două companii în două privinţe: exploatarea petrolului în Rusia; construirea unei rafinării de petrol şi a unei reţele de staţii petroliere în China. În ultimii ani s-au făcut foarte multe studii de fezabilitate şi acorduri ambigue fără a se finaliza însă în rezultate efective. Chinezii au sperat în acorduri concrete, însă Moscova a dat semnale clare că nu doreşte blocarea pe piaţa petrolului din China, considerând suficiente rutele deja existente:

a)      Calea Est Siberiană prin punctul de frontieră de la Zabajkalsk;

b)      Calea ferată din Estul Îndepărtat prin punctul de frontieră de la Gridekovo;

c)      Conducta Atasu–Alashankou prin Kazakstan;

d)     Tancuri marine de la Sakhalin;

e)      Conductă şi apoi tancuri marine din Iran.

Ruşii au încercat să evite dependenţa pe care au resimţi-o faţă de chinezi în ceea ce primeşte comerţul de arme, prin care se susţinea puterea militară rusească, dar care era mai eficientă în ceea ce îi priveşte pe chinezi. Rusia nu a mai vrut să rişte aceeaşi situaţie şi în cazul energiei. Construirea unei conducte energetice până în Daqing ar fi însemnat creşterea dependenţei faţă de China. Lăsând deschisă posibilitate unei conducte până la Nakhodka cu transporturile către Japonia şi către piaţa din zona Asia-Pacific, Moscova şi-ar menţine independenţa.

Principalul obstacol  în dezvoltarea cooperării în sectorul energetic este reprezentat de nivelul preţurilor, mai ales începând cu anul 2011, când China a cerut refacerea formulei de calculare a preţului pentru barilul de petrol importat. Întru-cât Beijinul a considerat că statul plăteşte cu 12$ mai mult per baril, a plătit în consecinţă cu 12$ mai puţin pentru aceeaşi cantitate. Conform Moscovei, din acel moment până în prezent, datoria Chinei a ajuns la 80 milioane $, fapt ce a determinat Transneft şi Rosneft să ia în calcul posibilitatea intentării unui proces la Curtea Londoneză de Arbitraj.

 Dacă în cazul  relaţiei Rusiei cu Uniunea Europeană factorul politic este esenţial, mai ales în privinţa relaţiilor bilaterale cu unele state membre, în cazul relaţiei cu China, aceasta se reduce la o conexiune strict economică, în care Rusia doreşte un preţ ridicat pentru gazul exportat (de nivelul preţurilor plătite de Europa), iar China un preţ cât mai mic. Astfel că niciuna dintre cele două părţi nu identifică suficiente stimulente de ordin economic în a dezvolta această relaţie energetică. Acţionând raţional ambele state elaborează o analiză cost-beneficiu, în urma căruia fiecare va alege politica cea mai benefică pentru interesul său naţional. Pentru Rusia costul ar echivala cu:

• Diferenţa dintre preţul ridicat pe care europenii îl plătesc şi un nivel mai scăzut, pe care chinezii îl vor plăti;
• Renunţarea la monopolul, pe care îl deţine în Europa;
• Renunţarea la elementul politic al resurselor energetice dezvoltat în relaţia cu Uniunea Europeană;
• Investiţia în infrastructura energetică (gazoducte), pe care Gazpromul ar trebui să o facă către China;
• Nivelul ridicat de dependenţă faţă de piaţa energetică din Asia.

În ceea ce priveşte nivelul beneficiilor, acestea ar echivala cu: o diversificare a exportului energetic rusesc şi o scădere a gradului de dependenţă faţă de tehnologia europeană.

Pentru China costurile ar fi: investiţii majore în Rusia şi în  infrastructura energetică şi un preţ mai ridicat pentru 1000 de metri cubi exportat de Rusia faţă de acelaşi volum exportat din Asia Centrală. În privinţa beneficiilor, nivelul acestora este dat de satisfacerea cererii energetice de pe piaţa internă a Chinei.

În atare situaţie, nu este nici surprinzător, nici imprevizibil faptul că Gazpromul nu pare hotărât în a realiza conducte de transport de gaz natural. În situaţia, în care acestea ar fi implementate, gazul ar ajunge în nord-estul Chinei. În acest sens China nu a oferit garanţii în privinţa cantităţilor constante ce vor fi importate. Astfel se ajunge la situaţia prezentă, în care cele două state sunt blocate în propriile interese naţionale, ce generează o situaţie imposibilă cooperării. În timp ce Rusia consideră că poziţia sa la masa negocierilor cu China a fost substanţial îmbunătăţită datorită deciziei Germaniei de a renunţa la energia nucleară (acest lucru având consecinţe directe în creşterea volumului de gaz exportat către Vest), China pune presiune asupra Kremlinului prin contractele energetice, pe care le semnează cu statele din zona Asiei Centrale,Turkmenistan şi Kazakhstan, zonă extrem de importantă din punct de vedere strategic pentru Moscova. În acelaşi timp, Rusia încearcă să îşi menţină o poziţie bună şi faţă de europeni, tocmai prin această implicare a Chinei în procesul de modernizare din Rusia, demonstrându-le europenilor că aceştia nu sunt unica sursă de tehnologie şi capital, la care Moscova poate apela.  Totuşi poziţia autorităţilor de la Moscova este ezitantă, deoarece aceştia nu doresc să ajungă la situaţia, în care un stat nu mai poate evita intrarea într-o relaţie bilaterală în care „ este obligat să joace un rol de subordonare”. Dacă va alege să exporte gaz exclusiv Chinei, Rusia va intra într-o relaţie puternică de interdependenţă energetică, în care va avea puţin spaţiu de manevrabilitate, aspect ce îi va diminua puterea.

Astfel apare situaţia în care două superputeri, Rusia-superputerea energetică şi China- superputerea economică, au ajuns la un impas deoarece niciuna dintre ele nu doreşte să renunţe la statutul, ce îi oferă posibilitatea dezvoltării unei politici relativ rigide .

  china, energia ruseasca, est, federatia rusa, rusia, uniunea europeana, vest