În ultima parte a anului trecut, o parte din mass media română, tabloidizată sub pretextul nevoii de a face audienţă, a început să trateze subiectul bugetului pentru 2012 în termeni senzaţionali. S-a pus mare accent, spre exemplu, pe reducerea alocaţiilor bugetare pentru ministere care deja au probleme şi pe faptul că serviciile de informaţii naţionale şi departamentale vor primi mai mulţi bani. Nu aceste lucruri reprezintă ştirea. Ştirea o reprezintă faptul că guvernanţii nu înţeleg că sunt responsabili pentru faptele predecesorilor lor. Şi aceasta indiferent de culoarea politică a partidului sau a alianţei care se află la guvernare într-un moment sau altul.

În momentul în care ai fost ales, numit, şi ai rostit un jurământ, ai încheiat un contract cu cei pe care îi reprezinţi. Nu contează ce au făcut predecesorii, ce au început şi n-au terminat, ori dimpotrivă, trebuie neapărat renunţat. Nu te poţi eschiva din calea responsabilităţii pe care o ai decât dacă eşti un om meschin ori uituc, iar pentru ambele ar trebui să existe mecanisme care să-ţi amendeze hotărâtor prestaţia. Discursul ce conţine referiri la “greaua moştenire” probabil ar continua pe o perioadă de câteva zeci de ani dacă am fi suficient de cinici şi de stoici încât să ne supunem de bună-voie unei renunţări la organizarea de campanii electorale. Asta doar pentru a vedea şi a simţi până unde poate merge absurdul.

Retorica lipsei capacităţii economiei naţionale (în condiţiile în care mai poate exista noţiunea de economie naţională într-o lume atât de interdependentă) de a asigura resursele pentru ca statul să se ocupe de prerogativele sale începe să devină o trăsătură larg răspândită a statelor. Şi nu este deloc una cinstită. Cetăţeanul, în mod normal, nu se poate sustrage penalităţilor, dobânzilor, taxelor şi impozitelor pe care trebuie să le plătească. E necesar ca relaţia să fie biunivocă, altfel pe ce premise mai avem nevoie de stat? Pur şi simplu cetăţeanul, în loc să fie deposedat de banii pentru care a depus efort, şi-ar asigura singurel din ei ceea ce îi trebuie. Dacă stăm bine să ne gândim, obligaţiile statului faţă de societatea căreia îî aparţine nu sunt foarte multe. Asta e problema cu drepturile naturale şi cele încetăţenite prin convenţii. Primele nu pot fi înstrăinate de cel care le posedă, le poartă cu el din leagăn până în mormânt. Al doilea calup pot fi şi vor fi diminuate ori de-a dreptul retrase în situaţii critice, sau în cele care sunt portretizate ca fiind critice. Dar astea sunt de fapt situaţiile în care elita conducătoare trebuie să reziste renunţării la drepturile pe care ea însăşi, prin aderarea la principii care se doresc universale, le-a acordat.

Dar să revenim la problema bugetului. Înregistrăm în multe sisteme politice un asalt asupra sistemului public. Sub termenul restructurare ori reformă se ascund aberaţii instituţionale grave, ce micşorează însăşi capacitatea serviciului public de a funcţiona. Atât în statele dezvoltate, cât şi în România, nu sistemul public, cu arhitectura şi organigrama sa, este problema. E necesar să înţelegem că menţinerea unui sistem democratic funcţional costă. Dar renunţarea la el costă şi mai mult. Nu contest că este nevoie de eficientizarea lui, de a-l face o birocraţie funcţională. Dar de aici până la a fi demonizat a fi motorul problemelor pe care le avem de înfruntat este cale lungă, şi logica, supusă la o analiză amănunţită, nu rezistă. Şi, să nu uităm:fiind o birocraţie, are avantajul de a identifica uşor vinovaţii…Ni se atrage atenţia că avem nevoie de mai mulţi bani, dar cuvântul de ordine este austeritate. Austeritatea are şi ea rolul ei, dar pe termen foarte scurt. Altfel creezi ca moştenire un sistem care în permanenţă va ajunge să se sufoce sub propria greutate, şi din nou soluţia va părea a fi austeritatea. Greşit. Dacă e nevoie de mai mulţi bani, atunci soluţia este evidentă: mai mulţi bani. Cum ?  Mă încumet să-mi exprim, în acest forum, unele dintre modalităţile prin care s-ar putea construi un buget responsabil:

• Dacă e să fie privatizare, să fie privatizare, nu deposedare. Prima semnifică beneficii sociale extinse, a doua se face precipitat şi prin câştiguri personale. Aceasta duce la socializarea riscului, dar la privatizarea venitului. Mai mult, nu se privatizează companiile care fac profit frumos pe timp de criză.
• Investiţii, nu cheltuieli. Primele îşi returnează costul, şi conduce în timp, dacă este manageriată corepunzător, la o rată de profit care o face în timp sustenabilă economic. A doua este doar o cheltuială. Echipamentul medical dintr-un spital public este o investiţie. Mobilierul dintr-un spital este o cheltuială.
• Strategii financiare care nu crează datorie publică externă. Creditul străin nu este singura variantă de finanţare a afacerilor, deşi e cea mai la îndemână. Mă gândesc mai degrabă la o practică răspândită a parteneriatelor public-privat şi la accesarea crescută a fondurilor europene. Ministerul Afacerilor Europene s-a născut ca o şansă moartă din faşă. Acesta nu va rezolva problema, ci va acţiona ca un para-trăsnet pentru performanţa foarte slabă a ministerelor care fac obiectul fondurilor structurale. Ministrul Orban va juca rolul unei crash-test dummy şi nu va obţine cinci stele la testele EURO NCAP, varianta pentru Guvern. Nu are nicio importanţă faptul că ministrul este văzut cu ochi buni la Bruxelles, nu acolo este problema. În principiu, proiectele care ajung acolo primesc finanţarea. Problema este cu filtrele prin care trec proiectele in România. Aici se vorbeşte un alt limbaj, iar imaginea bună a ministrului la Bruxelles nu valorează nimic dacă el nu va schimba lichidul uzat care unge uşile autorităţilor de management din subordinea ministerelor. Acestea ar trebui trecute sub autoritatea ministerului afacerilor europene. Mai este o problemă cu aceste fonduri europene: care sunt şansele ca fondurile destinate României pentru palierul 2007-2013 să aştepte liniştite în conturi, aşteptând proiectele româneşti, în condiţiile în care UE are nevoie de orice euro pentru a asigura că bancile europene nu intră în colaps ?
• O folosire mai bună a prezenţei militare a României în teatre de operaţiuni importante pentru obţinerea de beneficii financiare. Spre exemplu, un sprijin crescut al statului român ( poate printr-un program special de tipul facilităţi fiscale, creditare pentru afaceri, burse pentru studenţii irakieni în România) pentru pătrunderea firmelor româneşti pe piaţa economică irakiană, piaţa dominată acum în proporţie de peste 90 % de tandemul SUA-Marea Britanie.
• Reindustrializarea agriculturii româneşti. Se bate monedă foarte mult cu privire la potenţialul agricultural al României, fără a acţiona decisiv pentru exploatarea sa. România ar deveni în acest context un concurent nedorit de către Franţa, dar sunt exemple de afaceri în agricultură în România, enclavizate ce-i drept, dar modelele pot fi multiplicate. Şi oricând pot fi invitate firmele franceze să dezvolte proiecte în România, dacă s-ar simţi aşa ameninţate.
• Folosirea pe scară largă a bugetelor programelor sociale prin tehnici de finanţare a afacerilor sociale. Un vechi proverb chinezesc spune “Dă unui om un peşte şi-l vei hrăni pentru o zi. Învaţă un om să pescuiască şi-l vei hrăni pentru toată viaţa.” Asta face modelul afacerilor sociale. Fiind axat pe furnizarea de beneficii sociale maximale pentru categoriile devaforizate, modelul atacă problemele sociale ori de mediu prin acţiune economică, nu ajutor filantropic sau programe care necesită o finanţare continuă. Prin crearea unei legislaţii care să diferenţieze sponsorizarea, antreprenoriatul, ori donaţia de afacerea socială, prin microcreditare, subvenţionare încrucişată, folosirea bugetelor dedicate comunităţii locale, chiar crearea, în ultimă instanţă a unei Burse de Valori pentru Afaceri Sociale, s-ar găsi soluţii locale la probleme locale, fără presiune suplimentară pe buget pentru susţinerea celorlalte programe de asistare socială. Afacerea socială are avantajul de a largi clasa mijlocie într-un ritm mai alert decât capitalismul clasic, axat pe maximizarea profitului, micşorând gradul de subdezvoltare şi sărăcie fără a muta geografic problema, ci rezolvând cauzele sistemice.

Probabil că fiecare dintre cititorii acestui articol pot găsi la fel de multe soluţii pentru un buget care să nu fie nevoit să extragă cu forcepsul sume importante din domenii vitale pentru un stat: educaţie, cultură, sănătate. Dar fiecare dintre acestea vor avea la bază două componente fundamentale: inteligenţă şi bune-intenţii. În acest momment, prima, dacă există, este folosită în interes personal şi cu magnitudine limitată, nefiind nici foarte inovativă. A doua lipseşte cu desăvârşire în ceea ce priveşte mecanismele instituţionale care duc la decizii, precum şi cu privire la efectele lor, care, până la urmă sunt cele care contează. Fără aceste două componente rămânem întotdeauna ţara ce are autostrăzi finalizate doar pe Google Maps.

  buget 2012, economie, romania