ONU în contextul actual de Securitate şi Globalizare – partea a-II-a

ONU în contextul actual de Securitate şi Globalizare – partea a-II-a

Constituirea Organizației Națiunilor Unite: principiu, rol și structură

UN_blue_low_resDeclanșarea celui de-al doilea război mondial marchează eșecul de facto al Ligii Națiunilor, iar de jure, activitatea acesteia s-a încheiat la 18 aprilie 1946. Eșecul Ligii Națiunilor în intervalul dintre cele două războaie mondiale nu a avut darul de a dezarma statele lumii dornice să conlucreze într-un sistem planetar în domeniul securității și păcii. De aceea înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, a fost convocată o Conferința Internațională la San Francisco, menită să pună bazele Organizației Națiunilor Unite (ONU).

Rădăcinile preliminare ale creării Organizației se regăsesc în faza semnării Cartei Atlanticului, la data de 14 august 1941, într-un moment de răstriște, când Germania domina continentul, iar coaliția Celor Trei Mari era încă în faza de proiect.

Prin urmare, la data de 1 ianuarie 1942, la Washington, era semnată Declarația Națiunilor Unite, elaborată de reprezentanții Statelor Unite, Marii Britanii și URSS, în numele celor 26 de state aflate în război cu Axa.

Acest document oficial îndrepta angajamentul părților semnatare spre doi vectori politici, fundamentali: să utilizeze toate resursele împotriva Pactului Tripartit, respectiv, să coopereze între ele și să nu încheie pace separată cu inamicul.

Cu prilejul conferinței de la Yalta, a fost decisă procedura de vot în cadrul Consiliului de Securitate, precum și data începerii și locul desfășurării primei Conferințe a Organizației Națiunilor Unite. Așadar, conferința s-a desfășurat pe data de 25 aprilie și 26 iunie 1945, în cea din urmă zi, fiind semnată și Carta Națiunilor Unite.

Această Cartă desăvârșește țelurile și principiile fundamentale ale acestui for mondial, statuând, totodată, și cele șase organisme principale de lucru. Astfel, potrivit articolului 7, acestea sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție și Secretariatul.

La rigoare, ONU este o organizație inter-guvernamentală cu vocație universală. Principiile fundamentale care animă acțiunile imperative și accesorii ale organizației sunt consfințite în Articolul 1 din Cartă, așa cum a fost ea adoptată la San Francisco în 1945.

Aceste scopuri sunt următoarele:

– să mențină pacea și securitatea internațională si, în acest scop: să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii și să înfăptuiască, prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situațiilor cu caracter internațional care ar putea duce la o încălcare a păcii;

– să dezvolte relații prietenești între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și dreptului lor de a dispune de ele însele și să ia oricare alte masuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale;

– să realizeze cooperarea internațională în revolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie;

– să fie un centru în care să se armonizeze eforturile națiunilor către atingerea acestor scopuri comune.

În acest context, pacea, securitatea, justiția, cooperarea, dreptul internațional, relațiile pașnice între toate națiunile, egalitatea în drepturi ale popoarelor, dreptul la auto-determinare și suveranitate, respectul demnității individuale a omului, sunt valori comune ale tuturor națiunilor, pe care ONU, din calitatea sa de coordonator suprem, le promovează și conservă.

Astăzi, în 2012, ONU este cea mai longevivă și importantă organizație internațională. În decursul istoriei și activității sale, astăzi întrunește 193 de state membre.

Precum am amintit mai devreme, ONU este compusă din șase organisme principale, vitale acțiunilor demarate la nivel mondial:

 1. Adunarea Generală: este compusă din reprezentanții fiecărui stat membru. Fiecare aderent, are drept egal în privința votului. Rezoluțiile adoptate în cadrul întrunirilor generale, nu sunt legi, ci doar “recomandări”. Recomandările elaborate de această Adunare sunt menite să extindă/întrețină cooperarea internațională în domeniul politic, economic, social, cultural, educațional, asigurării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, indiferent de rasă, sex, religie.

 2. Consiliul de Securitate (UNSC): este compus din 15 membri, din care 5 sunt membri permanenți (China, Rusia, Marea Britanie, Franța, SUA); restul membrilor nepermanenți sunt aleși pentru mandate de doi ani. În fiecare an sunt aleși noi membrii. Deciziile importante la nivelul acestei structuri, sunt adoptate și votate, iar membrii permanenți beneficiază de dreptul de Veto.

 3. Consiliul de Tutelă: acest departament specializat a fost înființat cu scopul declarat de a asigura supravegherea, printr-un corp de specialiști internaționali, un număr de 11 teritorii aflate sub tutela și administrația a șapte state membre; Rolul acestui Consiliu de Tutelă, era asigurarea unei tranziții politico-statale către auto-guvernare și independență. Momentan și-a suspendat activitatea, atribuțiile speciale fiind preluate de membrii permanenți ai Consiliului de Securitate.

 4. Curtea Internațională de Justiție (ICJ): Este principalul organism judiciar al ONU Decide și mediază dispute internaționale (sediul Haga).

 5. Secretariatul General al ONU: cea mai înaltă funcție administrativă din cadrul organizației este aceea de Secretar General al ONU, actualmente, Ban Ki-Moon.

 6. Consiliul Economic și Social (ECOSOC): principalul scop este să demareze proiecte, rapoarte și studii privind problemele internaționale în diverse sectoare, precum: cultură, economie, social, educațional, al sănătății, care mai apoi să fie înaintate Adunării Generale. Organizațiile speciale îi sunt subordonate.

Reforma ONU în Politica de Securitate Internațională

În decursul istoriei sale, ONU, și-a continuat dezvoltarea și adaptarea la sfera internațională, cât și intra-organizațională. Această dezvoltare continuă a consemnat importante modificări instituționale și de substanță, însă matricea după care ONU își ghidează politicile a rămas neschimbată. Funcționalitatea strategică a ONU se fondează pe ideea de coexistență între sisteme și forțe opuse în modelul de distribuire al puterii.

În condițiile date, rolul acestei structuri internaționale este prevenirea conflictelor globale, atât în sfera politicului, cât și la nivelul relațiilor economice. Pe de altă parte, „Modelul coexistenței pașnice” a dispărut odată cu prăbușirea lumii bipolare și a marelui vrăjmaș al Vestului, Uniunea Sovietică.

După cum ne precizează și Octavian Dumitru în cartea sa, definirea imperativelor politice, ale reformei sistemului de securitate internațională, cât și a vectorilor de acțiune ale ONU, cuprind: „erodarea suveranității naționale[…]apariția unor amenințări supra-naționale sau sub-naționale” – ceea ce implică, direct, apariția unor noi pericole la adresa păcii și securitătii globale.

Aceste fenomene noi produc inevitabil reconfigurarea sistematizată atât a ONU cât și a celorlalte organisme internaționale, precum NATO și UE, abilitate cu protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și a securității internaționale.

Pe lângă aceste fenomene de periclitare a securității, mai identificăm și prevalarea unei noi forțe neconvenționale, formal denumită și recunoscută ca: „non-statul”.

Tipologia „non-statului”, este o emanație a secolului XXI în materie de real agresor al stabilității și securității internaționale. Acest nou tip de amenințare cuprinde: flagelul organizațiilor teroriste; sindicate internaționale ale crimei organizate; traficul internațional de droguri și armament; Acestea toate reprezintă pericole care aduc atingere suveranității naționale clasice și ameninta pacea, echilibrul și securitatea internaționala.

Din alt punct de vedere, tot ca principiu determinant al reformei ONU în domeniul securității, este vizată și reforma Consiliului de Securitate a ONU.

Reforma acestui organism superior, este acceptată și recunoscută unanim ca o necesitate la adresa reconfigurării hărții geopolitice a secolului XXI. Această reformă intra-organizațională  ar consemna schimbarea conceptului original care a stat la baza Cartei ONU, cu privire la acordarea unui statut distinct celor 5 mari puteri învingătoare din cel de-al Doilea Război Mondial. Prin urmare, în decursul timpului, au fost avansate numeroase propuneri din rândul statelor membre, cu privire la lărgirea numărului membrilor din cadrul Consiliului de Securitate, până la 24-25. Putem menționa aici faptul că activitatea intensă de lobby, la nivel internațional și în cadrul ONU, aparține unor state membre, precum: Germania, Japonia, India, Brazilia, Nigeria, Africa de Sud, țări care aspiră la calitatea de membru permanent.

Rolul ONU în Politica Dezarmării și Controlul armamentelor

În esență, controlul armanentelor este, alături de alianțe și de echilibrul puterii, un real instrument prin care se garantează normalitatea militară și securitatea internațională.

Prin controlul armamentelor înțelegem aplicarea unui plan, aranjament sau tratat internațional, menit să stabilească nivelul acceptabil și inadmisibil al armamentului, limitele proliferării prin restricții cu privire la utilizarea lui.

O caracteristică definitorie a politicilor de control al armamentelor este reducerea instabilității în mediul militar.

În acest context, revenind la implicațiile ONU în domeniul politico-militar, putem menționa că în urma înfrângerii din Războiul din Golf (1991), Iraqului i s-au impus anumite restricții prin hotărâri (rezoluții) ale Consiliului de Securitate. Aceste sancțiuni cuprindeau monitorizarea intensă a nivelului de înarmare, natura armamentului din dotarea armatei cât și reducerea numărului de sisteme de armament strategic, în ideea diminuării capacității ofensive iraqiene.

De-a lungul istoriei sale, ONU a organizat o serie de forumuri mondiale pe diverse tematici care au cuprins problema dezarmării, cât și eficientizarea politicilor controlului de armament în regiunile care reprezintă factori periclitanți la adresa securității internaționale. După cum am precizat mai devreme, de-a lungul timpului, aceste forumuri organizate de ONU au abordat problema securității, pericolele putând fi și de altă natura, precum:  interzicerea experiențelor nucleare; exercitarea unui control al armamentelor din spațiul cosmic; eforturi în domeniul interzicerii armelor chimice; dezarmarea în domeniul armamentului convențional; înființarea unor zone neutre și libere de arme nucleare; reducerea bugetelor militare etc.

Leave a Reply

Your email address will not be published.