Criza Libiei şi reacţia Organizaţiei Naţiunilor Unite

Criza Libiei şi reacţia Organizaţiei Naţiunilor Unite

Preambul – Operaţiunile ONU de Menţinere a păcii şi Securităţii colective (PKO)

 

Russia_China_veto_UN_resolution_on_Syria_273454065Istoria relevă faptul că la momentul San Francisco în 1945, patruzeci şi nouă de state s-au întrunit pentru a semna o Cartă ce cuprindea inovaţii în ansamblul politic, menite să stăvilească/să se adapteze eficient contextului politicii internaţionale. Prin urmare, ameninţarea cu folosirea forţei (militare) a fost scoasă în afara legii,   exceptându-se utilizarea forţei doar în regim de auto-apărare ori când este invocată securitatea colectivă.

 După cum ne precizează şi Joseph S Nye Jr., în cartea sa: „Spre deosebire de sistemul cu balanţa puterii din sec XIX-lea, folosirea forţei în scopuri ofensive este acum ilegală pentru orice stat care a semnat Carta ONU”.  În acest context, Operaţiunile ONU de menţinere a păcii constau în militari aflaţi sub mandat ONU, fiind detaşaţi în diferite regiuni ale lumii, acolo unde beligeranţa de orice natură a luat sfârşit de curând, pentru a facilita punerea în aplicare a prevederilor acordurilor de pace să descurajeze refularea ostilităţilor, să diminueze capacitatea de conflict a părtilor combatante.

În condiţiile în care ONU nu deţine efective militare independente, statele membre sunt cele care furnizează toate resursele pentru desfăşurarea acestui tip de intervenţie. Membrii fondatori ai ONU şi-au pus mare încredere în funcţionalitatea şi permanenta activitate a acestor misiuni de menţinere a păcii, în ideea în care, acestea vor preveni conflictele între ţări şi spre a face imposibile în viitor războaiele, prin întărirea unui ideal comun de securitate colectivă.

În extensie, putem menţiona câteva cazuri care necesitau intervenţia ONU cu trupe de menţinere a păcii şi pentru soluţionarea eventualelor diferende politice intra-statale:

 1. în Timorul de Est – misiune politică mandatată să organizeze consultări publice privind dobândirea sau nedobândirea autonomiei şi separării teritoriului de Indonezia; operaţiune de menţinere a păcii înfiinţată de către Consiliul de Securitate după ce locuitorii Timorului de Est refuzaseră titulatura de “regiune cu statut de autonomie specială”; de menţinere a păcii mandatată să furnizeze asistenţa noii provincii independente până la dezvoltarea capacităţii de asumare de către autorităţi a tuturor responsabilităţilor ce decurg din noul statut; să sprijine nou formatele instituţii ale statului, inclusiv al poliţiei civile, prin programe de pregătire profesională şi monitorizarea respectării drepturilor omului.

 2. în sudul Libanului – misiune pentru monitorizarea încetării ostilităţilor, însoţirea şi sprijinirea forţelor armate libaneze pe drumul de întoarcere în sudul Libanului, extinderea asistenţei umanitare şi asigurarea accesului populaţiei civile şi a voluntarilor, dar şi întoarcerea celor strămutaţi acasă, în condiţii de siguranţă.

 3. în Kosovo – misiune care să asigure funcţiile administrative de bază; să promoveze instaurarea unei autonomii şi auto-guvernări cât mai largi în Kosovo; să faciliteze procesul politic prin care să se decidă viitorul statut al provinciei; să coordoneze sprijinul umanitar oferit de toate agenţiile şi programele; să sprijine reconstrucţia infrastructurii; să asigure respectarea legii şi a ordinii publice; să promoveze drepturile Omului; să asigure întoarcerea în siguranţă şi fără oprelişti a refugiaţilor şi a persoanelor strămutate înapoi în Kosovo.

 Criza Libiei şi reacţia Organizaţiei Naţiunilor Unite

 

Criza populară din Libia apare în contextul unei ample nelinişti societale, care exista deja, la nivelul Orientului Mijlociu şi Africii de Nord. Escaladarea a ceea ce arăta a fi mişcare populară spontană, pro-democratică, s-a extins vertiginos în întreaga zonă geografică controlată timp îndelungat de regimuri de factură totalitară, de dreapta ori stânga, pro sau anti-Vest.

De când Muammar Gaddafi a pus mâna pe pârghiile de conducere ale Libiei, printr-o lovitură de stat, cu peste 40 de ani în urmă, de atunci el a fost considerat ca fiind un paria  la nivel internaţional, iar brutalitatea şi forţa pe care o utliliza împotriva civililor care ameninţau, oarecum,  stabilitatea lui la conducerea statului, a fost îndeajuns de clară în ochii întreg spaţiului internaţional, pentru ca să se ia măsuri coercitive împotriva lui, la nivelul ONU şi nu numai.

În decursul „domniei sale de fier” , a interzis disidenţa, cât şi constituirea oricărui alt partid politic, în acest timp acesta a întreţinut relaţii, din postura unui stat-sponsor, cu  organizaţiile teroriste. Veniturile din petrol au însemnat o mare parte din veniturile statului, iar familia sa este acuzată de acumularea unei averi impresionante pe baza afacerilor cu petrol (ceea ce constituie unul din motivele principale pentru care a răsturnat monarhia, acum 40 de ani în urmă).

În primii ani ai conducerii sale, Gaddafi, a consolidat relaţiile diplomatice dintre Libia şi Uniunea Sovietică, iar din punct de vedere politico-ideologic a susţinut conceptul mişcării Pan-Africane în lumina constituirii unor „State Unite ale Africii”. Se presupune că s-a dedicat acestui concept în ideea unui interes propriu, din moment ce se considera un lider geopolitic în regiunea nord-africană.

Declarându-se un convins „anti-imperialist”, precum restul omologilor săi socialişti din Blocul Sovietic a exercitat o politică în propriul său mod de concepere, prin brutalitatea, violenţa şi opresiunea continuă a poporului.

Susţinerea pe care o oferit-o, necontenit, organizaţiilor teroriste din alte ţări/regiuni, a  soldat bombardarea Libiei în 1986, de către forţele armate ale SUA. De asemenea, în 1993, ONU a impus sancţiuni împotriva Libiei.  După aprecierile analiştilor şi a presei internaţionale, aceste sancţiuni se pare că au avut un efect conciliator, în condiţiile în care, Gaddafi şi-a consolidat relaţiile sale economice şi militare cu Vestul.

Totodată, acesta a fost de acord cu încetarea programului de armament nuclear, prin urmare, sancţiunile ONU au fost ridicate în 2003.

Până înainte ca mişcările revoluţionare să copleşească ţara, Vestul s-a comportat cu o oarecare deschidere diplomatică faţă de Gaddafi, îndeosebi, în relatiile economice internaţionale pe care aceştia le întreţineau, afaceri cu petrol şi armament; o comportare politico-diplomatică, care se desfăşura în aceeaşi manieră şi cu alte ţări din regiune.

Protestele paşnice desfăşurate împotriva regimului Gaddafi, din luna februarie 2011, au condus la represiuni violente din partea forţelor de ordine. Din pricina escaladării violente şi rapide a acestor mişcări de protest,  civilii au ajuns într-acolo încât au utilizat arme de foc, în ideea eliberării poporului libian de sub jugul opresiv al regimului Gaddafi.

În ciuda unor defecţiuni militare, opoziţia s-a comportat în decursul luptelor de stradă ca o forţă rebelă, dezorganizată şi dezarmată.

În condiţiile în care forţele militare aflate sub ordinul direct al lui Gaddafi, şi-au înteţit atacul împotriva civililor, opoziţia politică a făcut apel la Comunitatea Internaţională, ca în condiţii de urgenţă să se instituie un embargo/blocus aerian, pentru a diminua şi preveni vărsarea de sânge cu care, dictatorul, ameninţa poporul.

Reacţia oficială a Comunităţii Internaţionale, implicit a Consiliului de Securitate ONU, prin Rezoluţia 1973, contribuie prin intervenţia forţelor militare internaţionale, la împiedicarea  masacrului îndreptat împotriva poporului libian de către regimul autoritar al lui Muammar Gaddafi.

Din momentul în care protestele paşnice anti-Gaddafi au degenerat în lupte de stradă era necesar ca ONU să ia poziţie fermă împotriva acestei opresiuni şi pentru protejarea vieţii civililor.   Răspunsul ONU prin Rezoluţia 1973 adoptată la data de 17 martie 2011, avea menirea să stopeze „prin orice mijloace necesare” violenţa îndreptată împotriva civililor libieni.

Demn de subliniat în acest context este că Rezoluţia 1973, care privea situaţia politică delicată din Libia,  a fost propusă, în prima fază de Liban, iar mai apoi Marea Britanie şi Franţa s-au alăturat din postura de membrii permamenţi în Consiliul de Securitate. Prin urmare, în favoarea Rezoluţiei 1973, au votat zece membri ai Consiliului de Securitate, iar cinci s-au abţinut.

Statele membre care au votat în favoarea Rezoluţiei au fost : Bosnia-Herţegovina, Columbia, Gabon, Liban, Nigeria, Portugalia, Africa de Sud împreună cu membrii permanenţi: Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii.

Iar statele membre care s-au abţinut de la vot au fost: Brazilia, Germania şi India, împreună cu membrii permanenţi China şi Russia. În acest caz, observăm faptul că niciun stat nu a votat împotriva Rezoluţiei, iar aparent, după cum apreciau mulţi analişti, la momentul istoric respectiv: „Întreaga planetă era împotriva unui singur om: Muammar Gaddafi”.

Rezoluţia 1973 cere încetarea imediată a focului şi autorizează comunitatea internaţională să stabilească o zonă de excludere aeriană de-asupra Libiei şi să se folosească de toate mijloacele necesare pentru a proteja civilii.

Conţinutul Rezoluţiei 1973, adoptată în temeiul capitolului VII din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite cuprinde:

„- instituirea imediată a unei încetări a focului şi a violenţei împreună cu toate atacurile îndreptate împotriva civililor;

 – impunerea unei zone de interdicţie aeriană deasupra Libiei pentru a împiedica atacarea civililor de către forţele loiale lui Gaddafi;

– autorizează toate mijloacele necesare pentru a proteja civilii şi zonele populate de civili, cu excepţia unei intervenţii militare terestre;

 – consolidează embargoul asupra armelor şi acţiunea împotriva mercenarilor angajaţi de Gaddafi, autorizând inspectarea navelor şi avioanelor;

– impune o interdicţie pentru toate zborurile desfăşurate de-asupra spaţiului aerian al Libiei;

 – instituie îngheţarea activelor pentru toate activele deţinute de autorităţile libiene pentru ca aceste active să poată fi folosite în beneficiul poporului libian;

– extinde interdicţia de călătorie şi îngheţarea activelor a unui număr de indivizi şi entităţi libiene;

 – stabileşte un grup de experţi pentru a monitoriza şi a pune în aplicare sancţiunile.”

       La data de 20 octombrie 2011,  Consiliu Naţional de Tranziţie (NTC)  a transmis oficial postului de televiziune Al-Jazeera, faptul că Gaddafi a fost capturat în acea zi de către forţele libiene din apropierea oraşului său natal Sirte.

Prin urmare, liderul Gaddafi era transportat de către un convoi de vehicule, fiind ţinta unui raid aerian francez la aproximativ trei kilometri- vest de oraşul Sirte în care au fost omorâţi zeci de luptători loiali ai dictatorului.

Premierul Libiei alături de mai multe personalităţi din structura Consiliu Naţional de Tranziţie, au confirmat moartea lui Gaddafi , pretinzând că a murit din cauza rănilor suferite în timpul cât a fost capturat de trupele rebele.

Presa, în scurt timp, a difuzat un clip video, întregului popor libian, cât şi întregii lumi  cu trupul neînsufleţit al celui care a fost în fruntea regimului dictatorial aproape jumătate de secol.

Cu toate acestea, la data de 28 octombrie 2011, în urma repulsiei externe create la scară largă faţă de Libia şi moartea liderului Gaddafi, guvernul interimar a fost determinat să promită aducerea criminalilor lui înaintea instanţei de judecată.

Focul de armă care l-a ucis pe Gaddafi poate fi şi semnalul care a dat startul în cursa pentru putere în Libia. Într-o ţară condusă până acum de Gaddafi şi organizată pe criterii regionale şi tribale, întrebarea este cum se vor împărţii banii aduşi de petrolul Libiei. De exemplu, Irakul este încă măcinat de disputa stârnită în jurul aceleiaşi probleme, cea a împărţirii resurselor, la opt ani de la alungarea lui Saddam.” -Tony Karon, Time Magazine-

Leave a Reply

Your email address will not be published.