În august 2011, Rusia şi Coreea de Nord au convenit în privinţa înfiinţării unei comisii trilaterale privind construcţia conductei de gaze pentru exportul de gaze ruseşti în Coreea de Sud. Construcţia conductei petroliere ESPO (pe tronsonul Taişet-Skovorodino) face parte din planul de „mişcări” mai ample în Extremul Orient. Deschiderea către Coreea de Sud se realizează pentru a presa în primul rând Japonia. Totuşi, statutul nuclear al Coreii de Nord este inacceptabil pentru Kremlin datorită graniţei comune, iar „denuclearizarea peninsulei coreene pe cale diplomatică” va deveni laitmotivul rusesc în regiune. Semnificativă şi bizară, în acest sens, este specularea rusă privind „proliferarea armelor de distrugere în masă”, ca fiind o consecinţă directă a „războaielor preventive” americane.

Pornind de la principiul „duşmanului comun” (Coreea de Nord), Rusia este înclinată să se alieze temporar cu superputerile atlantice împotriva testărilor nucleare ale Phenianului, doar pentru a se apropia de Japonia, care se simte din ce în ce mai ameninţată. În opinia eurasianiştilor, axa de est a Noului Imperiu trebuie să fie axa Moscova-Tokyo, primind astfel alianţa unui gigant economic, înzestrat cu o tehnologie dezvoltată şi un potenţial financiar enorm. Japonia este punctul cel mai de nord dintre insulele Oceanului Pacific şi este situată din punct de vedere strategic avantajos pentru înfăptuirea unei expansiuni politice şi economice spre sud – „proiectul panasiaitc” care prevedea crearea unei federaţii a spaţiului pacific din jurul Japoniei. Restructurarea Extremului Orient în „Noua Asie” prin crearea unei alianţe strategice în tre Rusia şi Japonia, ar aduce celei din urmă o independenţă politică, un sistem militar-strategic şi accesul la resursele Siberiei. Tot ceea ce are de făcut Moscova în acest caz este să alimenteze atitudinile antiamericane ale japonezilor, care ţin bine minte atacul nuclear şi ruşinea ocupaţiei politice, şi „ameninţarea coreeană” speculând pe tema revanşei faţă de ocupaţia japoneză a peninsulei din anii 1910-1945. Astfel, necesitatea factorului japonez în proiectul auroasiatic ar impune Rusiei problema restituirii Kurilelor – simbol teritorial al celui de-al doilea război mondial.

Orice tip de alianţă strategică pe axele Moscova-Beijing sau Moscova-Phenian, în vederea creării unui bloc unic, va îndepărta imediat Japonia de ruşi alunecând spre atlantişti. În general vorbind, China a devenit în prezent o adevărată „provocare” la adresa statutului de superputere al Rusiei. Succesul economic înregistrat de China a devenit atractiv pentru cetăţenii ruşi din Siberia şi Extremul Orient, iar de aici vine neliniştea liderului de la Kremlin: „Uneori nu coincid interesele noastre comerciale în ţările din lumea a treia, la fel suntem nemulţumiţi de structura comerţului internaţional şi nivelul scăzut de investiţii reciproce.” Rusia percepe China ca fiind imprevizibilă şi îşi face griji din cauza poziţiei tehnologice tot mai dominante a Beijingului, creşterii puterii sale militare şi expansiunii economice şi demografice în Siberia, zonă slab populată, dar bogată în resurse.

În proiectul eurasiatic, rivalitatea celor doi giganţi este inevitabilă în viitorul îndepărtat. Or, la frontieră cu China mai sunt doar 6 milioane de ruşi, iar de partea cealaltă a frontierei sunt 90 de milioane de chinezi. Nemaivorbind de faptul că aceasta este una dintre cele mai lungi frontiere din lume – 3 645 km. Aici trebuie să avem în considerare problema „teritoriilor libere”, unde pământurile (aproape nepopulate) ale Kazahstanului şi Siberiei devin atrăgătoare în cel mai înalt grad.

Dacă în Consiliul de Securitate ONU, Organizaţia de Cooperare de la Shanghai (SCO), BRICS etc. asistăm astăzi la o sincronizare a Rusiei şi Chinei în deciziile privind contracararea intereselor americane, evoluţiile geopolitice le-ar putea împinge spre o confruntare în cazul în care China se va opune proiectelor eurasiatice. Este cert că motorul SCO este China, dar ceea ce doreşte Rusia de la această organizaţie este înlăturarea influenţei SUA din zona Asiei Centrale, de aici vine şi apelul membrilor pentru un Afganistan „neutru” (a se citi: fără baze militare ale americanilor). Scenariul poate evolua şi altfel: în cazul în care Beijingul reuşeşte să creeze un lobby politic pro-rus şi pro-japonez, atunci China poate deveni un partener strategic important în proiectul continental.

India este „aliatul geopolitic firesc” al Rusiei în Asia şi ar putea servi ca avanpost strategic al Eurasiei pe direcţia sud-est. În acelaşi timp, nivelul Indiei de subdezvoltare economică şi tehnologică împing această ţară spre o cooperare militară mai strânsă cu Rusia: modernizarea submarinelor indiene, achiziţionarea avioanelor pentru portavioane, proiect comun ruso-indian pentru realizarea avioanelor de generaţia a V-a. Totuşi, comparativ cu Japonia şi China, India este un aliat important al Rusiei, dar nu principalul în regiunea Asia-Pacific.

Proiectul panasiatic are drept centru al orientării estice zona Asia-Pacific. Preluarea iniţiativei la Cooperarea Economică Asia-Pacific (APEC), care reprezintă aproximativ 60% din economia mondială, este esenţială pentru Rusia la summit-ul ce va avea loc în septembrie anul acesta la Vladivostok.

În 2013, Rusia va deţine preşedinţia forumului G20 – un mecanism geopolitic de reuniune a economiilor dezvoltate şi economiilor emergente. „Duşmanul comun”, atlantismul, poate deveni elementul de legătură al noii structuri economice: solidaritatea lumii a treia subdezvoltate cu Rusia împotriva Occidentului bogat.

Eurasia…

Conducătorii de la Kremlin, la fel ca şi ceilalţi cetăţeni ruşi, percep ţara lor ca parte a unei Mari Europe. Preşedintele Vladimir Putin nu scapă ocazia să agite apele politice şi economice, evocând planul său de a crea „Uniunea Eurasia” de la Atlantic la Oceanul Pacific „care va întări poziţiile şi oportunităţile Federaţiei Ruse pe direcţia economică a Noii Asii”. Totuşi, suntem îndreptăţiţi să considerăm „noul realism geopolitic” al lui Putin înscris în logica eurasianismului lui A. Dughin, L. Gumilev şi A. Panarin unde Rusia, ca „putere continentală”, are misiunea de a unifica marile spaţii din Eurasia „de la Lisabona la Vladivostok”. Toate alianţele externe se vor baza pe valori geopolitice, nu ideologice: „Sub nicio formă nu vorbim despre reînvierea URSS-ului, ci de o strânsă integrare pe baza unor noi valori politice şi economice aflate la ordinea zilei”, scria Putin într-un articol din ziarul Izvestia.

UE şi Rusia sunt în prezent cei mai buni parteneri comerciali (75% din investiţiile străine în Rusia sunt din UE). În contextul crizei mondiale, Rusia este gata să facă ţărilor din UE „o ofertă de nerefuzat”: împrumuturi financiare directe.

Putin mai subliniază că Rusia este interesată de „o Uniune Europeană puternică”, aşa cum o văd Germania şi Franţa. Cu alte cuvinte asistăm la crearea axelor Moscova-Berlin-Paris şi eliminarea categorică a oricărui fel de „cordon sanitar” din Europa de Est. Ceea ce-şi doreşte de fapt Rusia lui Putin este o Europă dependentă din punct de vedere militar, lipsită de unitate din punct de vedere politic şi depăşită din punct de vedere economic pentru a-şi duce la îndeplinire planurile.

Într-un articol publicat în ziarul Timpul, preşedintele Institutului pentru Relaţii Internaţionale al Academiei Române, Dan Dungaciu, ne atrage atenţia asupra pericolului pe care îl poate reprezenta pentru ţările din Europa de Est parteneriatul ruso-german: „în momentul acela nemţii vor da un semnal: investiţiile se pot duce spre Rusia”. Cel de-al treilea pachet energetic al UE, adoptat în 2009, interzice uneia şi aceleiaşi companii să se ocupe şi de livrarea şi de transportul de gaz şi energie electrică. Între timp Moscova este de părere că aceste noi norme înrăutăţesc condiţiile pentru crearea unui „complex energetic unic” al Europei, unde Gazprom-ul ar deţine monopolul, ceea ce contravine normelor europene. Practic, Rusia doreşte să eludeze noile norme europene încercând să obţină ba sprijinul Franţei, ba pe cel al Germaniei, mergând pe principiul divide et impera.

În contextul în care Rusia nu dispune încă de o infrastructură energetică transasiatică bine pusă la punct, iar livrările de gaz natural spre China vor începe cel devreme în 2015, putem considera că Rusia, care deţine o treime din rezervele mondiale de gaz, este dependentă de UE. De fapt, energia a devenit pentru ruşi miza strategică pentru dependenţa UE faţă de Kremlin. Prin proiectele North Stream şi South Stream „Europa va obţine un sistem de aprovizionare cu gaze naturale destul de flexibil şi solid, independent faţă de orice crize politice”, scrie Putin.

La sfârşitul anului trecut Kremlinul a abordat proiectul „Parteneriatul Estic” într-un mod inedit: Rusia va participa şi ea la Parteneriat alături de alte state est-europene. Cel puţin aşa i-a răspuns ministrul rus de externe, S. Lavrov, omologului său polonez, Radoslav Sikorsky. Ce înseamnă aceasta din punct de vedere geopolitic? Cu alte cuvinte, putem considera că de acum nicio decizie a Bruxelles-ului asupra Parteneriatului estic nu va putea fi luată fără consultările cu Moscova. Totodată, această „infiltrare” a Rusiei în proiectele europene nu va duce decât spre o demantelare a „cordonului sanitar”, ce separă aria de interes a Germaniei de cea a Rusiei.

Despre o posibilă Rusie europenizată în adevăratul sens al cuvântului, este prea devreme să vorbim: aceasta înseamnă atragerea Federaţiei Ruse în structuri economico-politice pentru care nu are capacităţi concurenţiale economice. Aceasta mai degrabă va încerca să obţină „propriul format de asociere pe termen lung cu UE” (deci cu Germania), mai ales că Bruxelles-ul nu şi-a elaborat încă propria strategie faţă de ţările eurasiatice – Rusia, Kazahstan şi Turcia. Liberalizarea regimului de vize pentru cetăţenii ruşi de a călători/munci în ţările din UE este doar una dintre promisiunile electorale ale lui Putin.

Prin intermediul articolului său, liderul de la Kremlin a dat un semn cetăţenilor ruşi din afara graniţelor că „drepturile lor vor fi protejate”. Iar aici intră în vizor Letonia şi Estonia, cele două ţări baltice care condiţionează obţinerea cetăţeniei. În aceste condiţii, Rusia nu va rata ocazia să utilizeze propriile mecanisme de presiune asupra acestor ţări chiar la Bruxelles. „Spaţiul lingvistic rusesc – reprezintă aproape toate statele ex-sovietice şi o parte semnificativă a Europei de Est. Nu este un imperiu, ci o extindere culturală; fără arme, fără import de regimuri politice. Este un export de ştiinţă şi cultură ce va permite crearea unor condiţii bune pentru bunurile, serviciile şi ideile noastre”, conchide autorul.

Scutul antirachetă ne sufocă…

Dacă în anii 1990-1993  Moscova va spera în zadar că NATO va deveni structură subordonată fixată în liniile politico-militare ale OSCE, astăzi aceasta luptă pentru a nu permite, sub nicio formă, extinderea NATO în Georgia şi Ucraina. Instalarea scutului antirachetă în Europa Centrală reprezintă un alt motiv de îngrijorare pentru politicienii ruşi: „fiindcă pereclitează echilibrul forţelor nucleare strategice ale Rusiei şi distruge balanţa de putere construită timp de zeci de ani”.

Temerile Rusiei sunt alimentate şi de refuzul americanilor de a semna un acord special care să stipuleze clar că elementele sistemului american de apărare cu rachete nu sunt îndreptate împotriva Rusiei. Or, semnarea unui astfel de act este inutilă în contextul în care Rusia are toate datele şi elementele necesare pentru a cunoaşte conţinutul relativ la scutul antirachetă, la faptul că nu e o ameninţare pentru ea şi nici nu afectează echilibrul strategic. Apariţia acestor obiective militare la graniţele Rusiei, în ciuda asigurărilor SUA, îi conferă temeri de „încercuire”. În cazul în care nu va fi înregistrat un progres în dialogul Rusiei cu NATO şi cu Statele Unite, s-ar putea să ne aşteptăm la o mobilitate strategică prin „contramăsuri” din partea Moscovei: dislocarea unui arsenal nuclear în enclava Kaliningrad; realizarea de către Rusia, China şi Iran a propriului scut antirachetă. La Moscova s-a exprimat neliniştea şi în privinţa imixtiunii SUA, atât în „regiunile tradiţional importante”, cât şi în campania electorală din Rusia.

Deşi, prin insistenţele diplomatice ale Washingtonului, Rusia a primit acceptul pentru intrarea în OMC şi G7 (devenind G8), Putin nu oferă semnale clare că Rusia va renunţa la propria „doctrină Monroe” pentru „vecinătatea imediată” (adică „niciun pas NATO spre Ucraina, Georgia sau Republica Moldova).

  eurasia, federatia rusa, uniunea economica eurasiatica