Sunt în istorie epoci de amalgamare şi epoci alternative de sfârâmare, diviziune şi contestare a ideologiilor consacrate până la un anumit moment. În cadrul primelor se creează state, regate, imperii şi instituţii; se dau legi după care omenirea dintr-o regiune hotărăşte să-şi ducă viaţa. În cadrul celor din a doua categorie structurile se transformă în procese, sticla redevine nisip mişcător şi ceea ce urmează este o contestare a ordinii atât între indivizi, cât şi între formaţiunile politice (pe care le putem numi după bunul-plac). De ce apar este discutabil şi gânditorii au consacrat numeroase pagini scenariilor explicative, dar cert este că ele sunt destul de evidente.

• Spre exemplu, în secolul V al erei creştine, anii 400 e.n., asistăm la mari mişcări în mai toată Eurasia. Sub influenţa popoarelor migratorii dintre care hunii reprezentau agentul dizolvant cel mai puternic, atât Imperiul Roma în lumea Mediteranei, cât şi Imperiul Gupta din India se zdruncină serios, bornă cronologică ce grăbeşte dispariţia ambelor şi fărâmiţarea în formulare de autoritate mai mici. După o perioada de relativă de acalmie avem de-a face cu noul val al Islamului din secolele VII-VIII care cuprinde din nou, de data aceasta din sud, întreaga Eurasie. În cele din urmă dinamica geografică a expansiunii adepţilor Coranului s-a liniştit oarecum în cele două puncte terminus ale masei eurasiatice: la Potiers în Franţa şi în China la Talas (iulie 751). Vezi în acest sens şi comparaţia făcută de Robert D. Kaplan între epoca Sfântului Augustin şi secolul XXI (Robert D.Kaplan, Augustine’s World. What  Late Antiquity says about the 21 century and the Syrian crisis, Foreign Affairs, 3 December 2013)

• La mijlocul secolului XIX, mult mai aproape de contemporaneitatea noastră, vedem un fenomen similar de dezordine şi reaşezare a lucrurilor. Revoluţiile europene de la 1848 marchează finele acalmiei post-napoleoniene. Vedem răscoale ţărăneşti în China (1850-867), revolta şipailor din India (1857)­- în fapt un veritabil război pentru independenţă; dezrobirea iobagilor în Rusia la începutul deceniului 1860; războiul de secesiune american (1861-1865). În spaţiul românesc, tensiunile dintre proaspătul domnitor Alexandru Ioan Cuza, ulterior a succesorului său, Carol de Hohenzollern şi monstruoasa coaliţie liberal-conservatoare şi Republica de la Ploieşti au avut fără îndoială cauze locale, specifice, dar fac parte din acelaşi portativ.

• Facem un alt pas de o sută de an şi vedem ceva asemănător în anii 1960. Deceniul VII al secolului XX debutează prin câştigarea independenţei de către statele africane şi colapsul imperiilor coloniale europene. În mai toată Eurasia, Statele Unite şi Japonia constatăm o revoltă duală: a cetăţenilor contra statului; a statelor mici contra celor puternice. Revoltele studenţeşti din RFG, Italia, Franţa, Statele Unite; fascinaţia intelectualilor francezi faţă de Stalin şi Mao; Marele Salt Înainte// apoi, în cel de-al doilea sertar: dizidenţa titoistă în Iugoslavia, exerciţiilor de depărtare de Moscova ale lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu sau ruptura chineză de URSS compun tabloul convulsiv al epocii.

• După finele competiţiei bipolare ruso-americane, omenirea a intrat într-un nou proces de amalgamare, de unificare. Revigorarea ONU ca platformă de întâlnire a activismului global; adâncirea unor blocuri economice regionale (ASEAN, Mercosur, SAARC- în Asia de Sud ori Uniunea Africană); dubla extindere a NATO şi UE în Europa de Est, fost fief al comunismului timp de cincizeci de ani creionează profilul unei epoci în care optimismul indica sensul unei umanităţi ce-şi celebra progresiv unitatea în diversitate.

• Din 2008 încoace mersul istoriei se jalonează în culorile alternative ale împotmolirii economice, adâncirii diferenţelor aflate în dez-unitate. Crahul din 2008 şi invadarea/pedepsirea Georgiei de către Vladimir Putin anunţă în andante caracterul multi-polar al sistemului internaţional fără ca marile puteri să mai fie în stare să transforme cacofonia propriilor interese într-o simfonie salvatoare.

Nici terorismul nu face notă discordantă de la drumul în ascensiune al violenţelor de pe mapamond. Conform Indexului Global al Terorismului pe 2014 emis de către Institutul pentru Economie şi Pace, numărul atentatelor a crescut de cinci ori (5X) din 2000 încoace! În 2013 numai, au fost raportate 10.000 de indidente soldate cu 18.000 de morţi. Cinci ţări au umplut topul: Irak, Afganistan, Siria, Pakistan şi Nigeria. Excluzându-le pe acestea, în acelaşi 2013 s-au raportat în lume 4000 de incidente teroriste corelate cu peste 3200 de decese.

Antetul de mai sus, poate un pic prea lung, a fost scris pentru a aşeza evenimentele care au monopolizat (pe drept) spaţiul public şi mediatic românesc într-o perspectivă mai amplă.

Am văzut cum drama în curgere rezultată din arderea unui club din Bucureşti s-a transformat într-o veritabilă ieşire stradală anti-sistemică. Zeci de mii de români, printre care şi autorul de faţă, au ocupat principalele artere de circulaţie citadine pentru a lua pulsul evenimentelor, a face cunoştinţă cu revendicările altor grupuri şi a protesta contra unui întreg modus operandi al politicii româneşti: un mod bazat pe nepotism, corupţie, ermetismul unor instituţii în care prosperă găşti puse pe afaceri din banul public sau pe perpetuarea în funcţie sine die. Sau, mai simplu spus, am ieşit în stradă deoarece unii au tăiat prea mult din caşcaval şi uită să dea şi celorlalţi cât să-şi ducă şi aceştia zilele.

Procesul social ce a succedat dramei din #Colectiv nu este deloc singuratic. Pentru cei care citesc presa ultimilor şapte ani, pot observa un tipar care se tot repetă: pretextul este oferit de un eveniment nefericit punctiform (o crimă, un viol, un abuz); oamenii ies în stradă să-şi exprime indignarea pentru ca mai apoi să recurgă la revendicări politice. Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, India, America Latină şi Etiopia se regăsesc pe acest barometru al tulburărilor stradale:

• În octombrie 2010, în India, au avut loc Jocurile Commonwealthului- prilej de reunire pentru toate fostele colonii britanice. Neajunsurile crase de la nivel organizatoric s-au conjugat cu scandaluri de corupţie în diferite sectoare: armată, sistemul judiciar ş.a.m.d. Nemulţumirea populară s-a coagulat împotriva coruptocraţiei per se, India fiind una dintre cele mai corupte ţări din întreaga lume. Masa și frustrările au primit un chip şi o emblemă prin Aam Admi Party (Partidul oamenilor de rând) şi a activistului Anna Hazare, un Gandhi al timpului actual care îmbină disciplină religioasă cu activismul social. De asemenea, societatea civilă indiană s-a catalizat în ultimii ani din cauza flagelului violului, numeroase tinere căzându-i victime fără ca autorităţile să arate prea multă vână pentru rezolvarea problemei;

• În Turcia (2013), autorităţile s-au hotărât să radă cu buldozerul Parcul Gezi din Istanbul. Mulţimea citadină a ieşit în stradă şi şi-a îndreptat furia spre regimul premierului Recep Tayyip Erdogan şi a politicii de islamizare progresivă a ţării. (http://www.wsj.com/articles/turkeys-erdogan-strong-a-year-after-gezi-park-protests-1401473535)

• Primăvara Arabă ale cărei consecinţe nu s-au terminat adaugă un nou grad de intensitate la capitolul revolte stradale împotriva regimurilor autoritar-decrepite din Orientul Mijlociu şi Nordul Africii. Nu voi insista deoarece subiectul este prea vast, a mai fost tratat în presă şi ar depăşi cu mult scopul articolului.

• După o perioadă de acalmie în care cartelurile drogurilor şi revoluţiile periodice păreau să fi făcut loc rutinei politice, America Latină readuce în periscopul presei internaţionale glasul străzii împotriva corupţiei din administraţie. Ultimii doi au au fost emblematici în acest sens, creionând un veritabil meridian al nemulţumirii:

* În octombrie 2014 fermierii columbienii împreună cu alte categorii sociale au ales să protesteze contra legii 970 din 2010 prin care li se interzice posibilitatea de a face schimb de sau de a cumpăra seminţe unii de la alţii. Menţionata lege spune că fermierii nu pot planta decât seminţe cumpărate sau certificate de stat; fapt ce constituie o povară financiară foarte serioasă pentru micii cultivatori care nu-şi permit să obţină produse vândute de autorităţi. (http://www.wakingtimes.com/2013/10/01/colombians-successfully-revolt-against-seed-control-and-agricultural-tyranny/)

* Mexicul a devenit demult sinonim cu instabilitatea. În noiembrie 2014, acum un an, deci, capitala împreună cu alte oraşe au fost ocupate de numeroşi demonstranţi ce aveau în vedere două situaţii aparent fără vreo legătură una cu cealaltă: 1) prima se referea la dispariţia a 43 de studenţi în oraşul Iguala, ca urmare a alianţei dintre poliţia locală şi cartelurile de droguri; 2) prima doamnă, fosta actriţă Angelica Rivera, a intrat în colimatorul unui scandal de corupţie după ce şi-a construit o vilă într-unul dintre cele mai selecte cartiere ale metropolei Ciudad de Mexico. Firma care s-a ocupat de corupţie mai obţinuse contracte preferenţiale de la preşedintele Enrique Peña Nieto. În cele din urmă furia populară a găsit corupţia drept numitorul comun în jurul căruia să se solidarizeze.

(http://www.theguardian.com/world/2014/nov/20/mexico-protests-anti-government-anger-violence-students-president)

Lucrurile nu s-au liniştit, iar vara lui 2015 s-a dovedit caldă şi la propriu şi la figurat. În iunie şi iulie 2015 mii de profesori au venit să protesteze contra unei noi legi a educaţiei care le ameninţă siguranţa locului de muncă, cred aceştia.

 (http://www.reuters.com/article/2015/06/02/us-mexico-reforms-idUSKBN0OI0AL20150602)

*  În august 2015 micul stat Guatemala a fost scena unor ample mişcări de stradă împotriva preşedintelui Otto Perez Molina acuzat de fapte de corupţie, determinând la început de septembrie demisia acestuia. (http://www.dw.com/en/uproar-over-corruption-in-guatemala/a-18671377)

* Last but not least, Venezuela lui Hugo Chavez se asociază cu portavocea anti-americanismului, fostul preşedinte intonând retorica anti-Bush II în repetate rânduri, inclusiv de la rostra ONU. După moartea exoticului om de stat, succesorul său, Nicolas Maduro nu a mai reuşit să-şi menţină legitimitatea doar cu veniturile din petrol şi cu discursuri populiste. Începând cu ianuarie 2014, guvernul de la Caracas se confruntă cu numeroase acţiuni stradale organizate de membri ai clasei medii nemulţumiţi de lipsuri şi de corupţia din administraţie. Ceea ce a cauzat furia populară a fost moartea fostei Miss Venezuela, Monica Spear, memento al faptului că rata criminalităţii este printre cele mai mari, statul fiind chiar pe locul III din lume. Rata criminalităţii a crescut cu 500% faţă de 1997 când Hugo Chavez a luat puterea. În 2013 au fost ucişi 25.000 de oameni, 70 pe zi!

• Schimbăm continentele şi ajungem în Etiopia. O ţară care, ca şi Venezuela, anterior discutată, a cunoscut creşterea mai multor indici economici fără ca aceştia să se traducă într-un nivel de trai mai bun. În pofida unei rate de creştere anuală de circa 10%, incluziunea socială se lasă aşteptată. Şi aici, ca şi în nordul Americii Latine, decesul liderului autoritar (Hugo Chavez, respectiv Meles Zenawi) iluminează gravele lipsuri pe care le decontează succesorii (Nicolas Maduro, respectiv Hailemarian Desalegn, actualul conducător). În primăvara lui 2015, cetăţenii capitalei Adis Abeba au luat cu asalt străzile pentru a-şi arăta durerea faţă de uciderea în Libia a 30 dintre compatrioţii lor de către franciza locală a Statului Islamic. Tragicul gest a readus în atenţia publicului că mulţi etiopieni se văd obligaţi să-şi caute norocul peste graniţe, cum este şi Libia, din cauza sărăciei crunte din ţară. (http://www.tesfanews.net/anti-isil-protest-turns-violent-in-ethiopia/) Aşadar, şi aici ca şi în alte puncte geografice, cazuri punctiforme, cu mare încărcătură emoţională, electrizează mulţimile care ajung să ceară schimbarea sistemului de guvernare din temelii.

• Facem cercul complet şi ajungem din nou în vecini, în Republica soră a Moldovei unde, începând cu 6 septembrie 2015 a avut loc cea mai amplă manifestaţie din istoria sa postsovietică având ca ţintă tot corupţia. Organizată de Platforma pentru Dreptate şi Adevăr (DA), mişcarea protestează contra a ceea ce a ajuns să se numească Jaful Secolului, fapt ce implică transferuri de bani dinspre băncile moldoveneşti spre cele ruseşti. (http://jurnal.md/ro/social/2015/9/13/live-o-noua-manifestatie-de-amploare-in-pman-mii-de-oameni-protesteaza-la-chisinau-dupa-ce-guvernantii-le-au-ignorat-revendicarile/)

Ce vor toţi aceşti oameni ce populează spiritul timpului? Care este muzica ce se distilează printre cheia sol a furiei lor? Sigur, fiecare mişcare stradală are dinamica şi resorturile proprii, dar firul roşu pare să indice acelaşi lucru: să amintească celor de la putere că politica este un fapt al cetăţii, al polisului şi numai slujind celor mulţi îşi menţine vocaţia: să redea politeţea politicului şi civismul civilizaţiei tot mai complexe în care trăim şi pe care ne chinuim din răsputeri s-o stăpânim.

  analize, coruptie, occupy, revolte, revolutii, stradocratia