Simón Bolívar “El Libertador”

Simón Bolívar “El Libertador”

7017P_Bolivar_Hispanic_Heritage_Simon_Bolivar_Posters_663495348Simón José Antonio de la Santísima Trinidad Bolívar y Ponte Palacios y Blanco sau mai pe scurt “Eliberatorul”, născut pe 24 iulie 1783 în Caracas, Venezuela, a fost conducătorul celor mai ample mişcări de independenţă din America de Sud, numite uneori „Războiul lui Bolívar”.

Simon Bolivar, copilul lui don Juan Vicente Bolívar, colonel de armată şi al donei Maria Conception Palacios, a fost cel ce va duce mai departe neamul întemeiat de primul Bolívar venit în Lumea Nouă în 1590. Toți strămoșii săi au fost venezueleni influenţi în corpul de funcţionari ai monarhiei spaniole și astfel va moșteni o avere însemnată de plantaţii de trestie de zahăr, case, ferme, moşii şi sclavi.

La vârsta de 3 ani îşi va pierde tatăl iar la 10 ani, mama, amândoi victime ale tuberculozei. Mama sa considera că o asemenea avere nu-l obliga pe Simón să aibă prea multe cunoştinţe de gramatică ori matematică. Aceasta îi angajează totuși, un profesor pe nume Simón Rodriguez, care caută să-i stimuleze aptitudinile, înclinaţiile sau dorinţele lui fireşti după metoda filozofului francez Jean Jacques Rousseau. Interesant este că singurele cărţi pe care le-a predat elevului său, au fost “Robinson Crusoe” de Daniel Defoe şi “Vieţile paralele” ale lui Plutarh. După moartea mamei, copilăria sa, practic ia sfârșit – deoarece surorile lui, Juana şi Maria Antonia se căsătoriseră cu un an înainte, bunicul Feliciano Palacios murise tot atunci – astfel Simón şi fratele său mai mare rămân în grija mătuşii Josefa şi a unchiului Pedro Palacios.

 Pentru a micşora şocul pierderii mamei, tutorii îl trimit cu profesorul său la ţară, unde va rămâne aici până la 15 ani; copilul răsfăţat devine un tânăr bărbat cu inteligenţa ascuţită, fire bună, sensibil şi cu simţul dreptăţii, modest, simplu, intuitiv şi meditativ. Se pare că tocmai aceşti ani petrecuţi în natură au împiedicat bacilul tuberculozei să-l ucidă înainte de a ajunge la pubertate.

Conştienţi că în ciuda averii sale, Simón nu era decât un sălbatic, necunoscător al ortografiei, al preceptelor filosofice ale lumii de rangul său şi bunelor maniere, rămânea totuși un Bolívar. Așadar unchii săi Esteban şi Pedro Palacios hotărăsc să-l cheme la ei în Madrid unde îl introduc în cercul aristocraţilor creoli. În contact cu viaţa de Curte, Simón înţelege carenţele sale educative şi cere ajutorul marchizului de Ustariz, originar din Caracas, care-i va dezvălui operele lui Homer, Vergiliu, Horaţiu, Dante și Cervantes.

Simón Bolívar devine un autodidact studiind gramatica, filozofia, citeşte poezie şi învaţă să respecte convenienţele sociale şi să scrie fără greşeli de ortografie.

În trepidantul ritm al vieţii madrilene, la 17 ani, se îndrăgosteşte de Maria Teresa Josefa Antonia Jaquina Rodriguez del Toro y Alaysa, fata unui bogat venezuelean. Timp de 20 luni idila lor romantică devine serioasă şi pe 30 noiembrie 1800, Simón Bolívar cere consimţământul şi autorizaţia pentru a se căsători. Pentru că răspunsul întârzie câteva luni, Bolívar pleacă la Bilbao şi apoi la Paris unde asistă la proclamarea lui Napoleon ca prim consul, fapt foarte important ce-i va influenţa evoluţia militară.

După luni de aşteptare, în mai 1802 Simón şi Teresa se căsătoresc la Madrid, apoi pleacă împreună la Caracas şi San Mateo. Fericirea de cuplu durează doar până în 23 ianuarie 1803, când Teresa moare de friguri.

Văduv la 20 ani şi stăpân al unei imense averi, Simón Bolívar a jurat să nu se mai însoare niciodată, ce va şi face şi se întoarce la Madrid. Mai târziu, a declarat că moartea Teresei a fost cea care l-a transformat din bogatul latifundiar în generalul Bolívar.

După tragicul eveniment, se duce la Paris şi, în saloanele aristocraţiei o cunoaşte pe Fanny de Villars, soţia unui colonel al lui Napoleon, cea care-i va deveni amantă, tot aici va cunoaşte şi va avea lungi discuţii cu madame de Recamier, fizicianul Gay Lussac, geograful Alexander Humboldt, botanistul Aime Bompland.

Fiind la Paris primeşte invitaţia de a asista la încoronarea lui Napoleon, dar nefiind de acord cu transformarea acestuia din revoluţionar în Cezar, refuză să ia parte.

Modul de viaţă a lui Simón Bolívar în Paris i-a afectat sănătatea şi la îndemnul medicilor, face o călătorie prin Franţa, Italia, Olanda, Germania, timp în care se reface, starea de spirit se îmbunătăţeşte, iar întâlnirea şi discuţiile avute la Roma şi Neapole cu baronul von Humboldt vor avea mare însemnătate pentru viitorul lui Bolívar și pentru viitorul Americii Latine.

Juntele militare și şcoala eliberatorilor Americii de Sud

 

Simón Bolívar s-a întors la Caracas, în iulie 1807 și la numai cei 24 de ani ai săi, nutreşte dorinţa de a înlătura stăpânirea spaniolă, aprobând părerile baronului german von Humboldt, că America Spaniolă este “coaptă” pentru a fi liberă.

Problema principală de care s-a lovit Bolivar a fost că el nu se considera acel conducător care să înceapă operațiunile de cucerire a independenței și de aceea a fost într-o continuă căutare a unui “mare bărbat” demn de această misiune.

În 1810, o mişcare de răzvrătire împotriva conducerii locale, izbucnește în Caracas unde se va organiza o juntă, printre liderii căreia se va număra şi Simón Bolívar. Congresul care conducea Venezuela declară în 1811 independenţa acesteia dar forţele spaniole au intervenit, aducând cu ele o lungă perioadă de confruntări militare.

Francisco de Miranda, deja la vremea respectivă, unul dintre cele mai cunoscute personaje politice ale începutului de secol XIX în America Latină, a fost primul om politic ce a elaborat un plan de obţinere a independenţei Americii Spaniole. “Gran Colombia” (în limba română, Marea Columbie), cum numea el această regiune, ce se întindea de la izvoarele fluviului Mississipi până la Capul Horn, în viziunea sa, trebuia să devină o mare naţiune, o monarhie constituţională, condusă de un Inca ales dintre descendenţii foştilor regi ai Peru-lui iar în măsura în care acest plan era posibil, instituţiile indiene urmau să fie reînviate şi adaptate obiceiurilor moderne.

Astfel, Francisco Miranda porneşte în 1806 din New York expediţia de eliberare a Venezuelei, iar Simón Bolívar credea că acesta era “marele bărbat” de care mișcarea avea nevoie dar se înşeală pentru că expediţia eşuează.

Însă Bolívar a preluat de la Francisco Miranda şi a susţinut cu tărie ideea de unitate latino-americană şi a încercat să o şi pună în practică, acesta fiind principalul său vis.

O a doua fază a luptei pentru independenţă va începe în 1816 când Bolívar va reveni din exil şi va reuşi să elibereze până în 1821 Venezuela, Columbia, Ecuador, pe care va încerca să le unească în “Gran Colombia” lui Francisco Miranda. La data de 7 septembrie 1821, acest stat, Marea Columbie, ia naştere oficial având drept preşedinte pe Simón Bolívar iar pe Francisco de Paula Santander, vicepreşedinte. (Vezi Anexa 2)

Un an mai târziu, pe 22 iulie 1822, Bolívar se întâlneşte cu generalul argentinian Jose de San Martin, cel ce primise titlul de Protector al Libertăţii Peruului în urma eliberării parţiale a acestui stat. Acesta din urmă este considerat al doilea eliberator ca importanţă al Americii de Sud, după Bolívar. Aceste două personalităţi emblematice au reuşit să-şi împartă zonele de influenţă, Bolivar eliberând nordul continentului sud-american iar Jose de San Martin sudul, mai exact Argentina, Chile şi marea parte din Peru de astăzi.

bolivar san_martin_meeting_lg

 

De menţionat este faptul că după întâlnirea celor doi libertadores, de pe data de 22 iulie 1822, Jose de San Martin, în mod neaşteptat, părăseşte ţara, renunţă la comanda armatei sale, se exclude din politică şi din armată şi începând din anul 1824 se stabileşte în Franţa. Detaliile acelei întâlniri nu se cunosc nici până astăzi.

Ca urmare, Bolivar preia misiunea de a elibera complet Peru iar în 1824 fiind numit dictator, de Congres, reorganizează complet armata şi administraţia. Bătălia de la Ayacucho din acelaşi an pecetluieşte independenţa statului Peru şi pune capăt războiului de independenţă din America de Sud. În 1825 ia naştere statul, ce va purta numele creatorului său, Bolivia, lucru ce demonstrează, încă o dată, cât de important a fost Simon Bolivar pentru această parte a lumii.

Bolivar a avut în permanenţă dificultăţi în menţinerea controlului vastei “Gran Colombia”, în anul 1826 subdiviziunile administrative au aprins neînţelegeri pe toată întinderea acesteia, la un nivel fără precedent. (Vezi Anexa 2) Dorinţele regiunilor din Venezuela de a se desprinde din Marea Columbie atinseseră cote tot mai înalte şi puneau sub semnul întrebării coeziunea sud-americană. Bolivar a cerut întrunirea unei aşa-zise convenţii constituţionale, în anul 1828, în încercarea de a menţine naţiunea într-o singură entitate. La această întâlnire avea să propună modificări în constituţia Gran Colombiei – după modelul celei scrise de el, din Bolivia – care includeau, printre altele, preşedinţia sa pe viaţa. Acest punct a stârnit, la acea vreme, mânia delegaţilor din Noua Granada – parte a Marii Columbii – ca urmare, tendinţa Convenţiei era de a adopta un document prin care puterile administraţiei centrale urmau să fie reduse foarte mult, în totală opoziţie cu dorinţa lui Bolivar. Astfel, delegaţii pro-Bolivar se retrag de la reuniune, fără ei neputându-se vota şi adopta modificarea Constituţiei.

După acest eşec, Simon Bolivar se proclamă dictator, printr-un decret din data de 27 august 1828, ca o “măsură temporară”, cum avea să o numească el, necesară pentru a-şi putea restabili autoritatea şi pentru a salva republica. Această măsură nu a făcut altceva decât să agraveze lucrurile şi să ducă, în acelaşi an, la o tentativă de asasinare a sa. Bolivar înţelege, în cele din urmă, că nu mai poate face nimic şi renunţă la preşedinţie în aprilie 1830.

                       

  Viziunile geopolitice ale lui Simón Bolívar

                                             

Educaţia primită la San Mateo şi Madrid conturează clar modul de gândire al Eliberatorului. Indieni, mulatri, metişi, creoli, negri, sclavi ori liberi, pentru Simón Bolívar toţi locuitorii Venezuelei erau egali. Nu accepta ideea de sclavie şi chiar i-a eliberat pe ai lui când împrejurările i-au permis. Dorea independenţă şi emancipare pentru statele sud-americane pe care le vedea prospere într-o federaţie sub conducerea unui singur om, dar nu voia sa fie el acela. A urât ideea aducerii unui “rege al Americii”, a admirat geniul lui Napoleon şi ideile lui militare, dar a fost dezgustat de pretenţia lui de fi împărat şi de modul tiran în care guverna în Franţa şi în Imperiul Francez .

 Bolivar s-a descris ca fiind un liberal care credea în piaţa liberă şi un admirator al Revoluţiei Americane şi al Revoluţiei Franceze. Unul dintre cele mai importante modele pentru el a fost Thomas Jefferson, fapt demonstrat şi prin decizia de a îşi trimite nepotul să studieze la Universitatea din Virginia. Cu toate acestea, Bolivar se diferenţiază clar la nivelul gândirii politice, faţă de liderii revoluţiei din Statele Unite, prin două aspecte, şi anume, după cum am amintit, era anti sclavie, în ciuda faptului că provenea dintr-o regiune unde se punea accentul pe munca prestată de sclavi – probabil tocmai acest detaliu l-a convins că sclavia trebuie abolită. Al doilea aspect, probabil cel mai notabil, a fost faptul că Bolivar realizează, după căderea primei republici, că sistemul Statelor Unite nu ar fi putut funcţiona şi în America Latină, ceea ce se va dovedi adevărat până în zilele noastre. Dacă totuşi ar putea fi puse bazele unei republici a naţiunilor sud-americane, acestea ar trebui să fie făcute în contextul unor concesii ale libertăţii, datorate în special lăcomiei politicienilor din America de Sud.

Într-o primă proclamaţie a sa după ce primise titlul de Eliberator, cunoscută drept “decretul războiului până la moarte”, Simon Bolivar se adresa nu numai compatrioţilor săi din Venezuela, ci tuturor celor care se opuneau metropolei spaniole, pe care el îi numeşte generic americani: „Voi americani, care aţi fost abătuţi de la calea dreptăţii prin eroare şi perfidie, să ştiţi că fraţii voştri vă iartă şi vă deplâng rătăcirea, convinşi că voi nu puteţi fi de vină şi că numai orbirea şi necunoaşterea în care v-au ţinut până acum autorii crimelor voastre v-au făcut să comiteţi aceste crime. Veţi beneficia de imunitate completă pentru onoarea, viaţa şi proprietăţile voastre, simplul nume de american va constitui garanţia şi siguranţa voastră.” Folosirea acestui termen de american arată că Bolivar gândea America Latină ca pe o unică naţiune, în ciuda faptului că ea era divizată în mai multe state.

Cel mai cunoscut document care cuprinde esenţa gândirii politice a lui Simon Bolivar, este o scrisoare din 6 septembrie 1815 când se afla în exil în insula Jamaica, intitulată „Scrisoare către un domn care dovedeşte un interes ridicat în ceea ce priveşte cauza republicană în America de Sud”, cunoscută mai ales sub numele de „Scrisoarea din Jamaica”. Prima parte a scrisorii cuprindea o lungă expunere a situaţiei coloniilor revoltate din America de Sud, insistând pe antecedentele istorice ale acestei lupte, precum şi pe faptul că Spania şi America, în ciuda tradiţiei lor comune, sunt diferite.

image0035hc

Ultima parte a acestei scrisori cuprinde o adevărată profeţie privind viitorul Americii, atât ca întreg, cât şi a fiecărei regiuni în parte. Multe dintre prevederile lui Bolivar vor deveni realitate în anii care au urmat, aceasta demonstrând perspicacitatea sa, precum şi profunda sa cunoaştere şi înţelegere asupra realităţilor latino-americane.

El reia ideea că populaţia hispano-americană este diferită de cea spaniolă, având propria sa identitate, cea americană: „nu suntem nici indieni, nici europeni, ci o specie intermediară între proprietarii legitimi ai ţării şi uzurpatorii spanioli, fiind noi americani prin naştere, iar drepturile noastre cele din Europa, trebuie să le impunem pe acestea celor din ţară şi trebuie să ne menţinem aici împotriva invaziei invadatorilor.”

Idealul său era o mare uniune de state care să cuprindă toată America vorbitoare de limbă spaniolă: „Eu doresc, mai mult decât oricare altul, să văd fo­rmarea în America a celei mai mari naţiuni din lume, nu atât prin întinderea sa şi prin bogăţie, ci mai ales prin libertatea şi gloria sa.”

În ciuda acestei dorinţe el era conştient de faptul că pentru moment această unire era imposibilă, de aceea Bolivar a întrevăzut crearea a 17 noi naţiuni în America Latină, toate republici. El credea încă de atunci că Noua Granadă şi Venezuela vor deveni o republică federală, şi câţiva ani mai târziu, va depune eforturi mari încercând să menţină unit un asemenea stat. A prevăzut că pentru zona râului La Plata va exista un guvern central la Buenos Aires, care va degenera într-o oligarhie sau o monocraţie, că în Chile va fi cea mai stabilă republică, iar problema Perului era văzută ca foarte dificilă din cauza problemelor cu care se confruntă ţara.

Finalul scrisorii reia tema unităţii latino-americane, pentru moment imposibilă, dar care trebuie să se realizeze în viitor: „Este o idee grandioasă a pretinde a forma din întreaga Lume Nouă o singură naţiune. Deoarece ea are o singură origine, o singură limbă, aceleaşi obiceiuri şi aceeaşi religie, ar trebui deci să aibă şi un singur guvern care să confedereze diferitele state care sunt în curs de formare; dar acum nu este posibil deoarece contextele îndepărtate, situaţiile diverse, interesele opuse, caracterele diferite, separă America.

Ce bine ar fi ca istmul Panama să fie pentru noi ceea ce istmul Corintului este pentru greci! Bine ar fi ca într-o bună zi să avem norocul de a instala acolo un congres slăvit, al reprezentanţilor republicilor, regatelor sau imperiilor care să trateze şi să discute despre înaltele interese ale păcii şi războiului cu naţiunile din celelalte trei părţi ale lumii.!”

Am văzut deci că gândirea politică a lui Bolivar prevedea crearea unor state puternice şi apoi unirea acestor state într-o federaţie care ar fi înlesnit menţinerea libertăţii şi crearea unei bunăstări generale. Această idee reiese cel mai bine din scrisoare adresată lui Bernardo O’Higgins, atunci, conducătorul suprem al statului Chile, datată 8 ianuarie 1822: „În ciuda victoriilor, marea zi a Americii nu a sosit încă; noi am gonit asupritorii, am sfărâmat tablele legilor lor tiranice şi am creat instituţii; dar ne lipsesc bazele unui pact social, care va face din această lume o naţiune de republici.

Concluzia la care ajunsese Bolivar era aceea că „cu siguranţă că ceea ce ne lipseşte pentru a putea completa opera refacerii noastre, este unirea. Această unire nu ne va veni însă în urma unor minuni dumnezeieşti, ci ca urmare a unor acţiuni pline de sensibilitate şi a unor strădanii bine conduse.

Ideea unităţii latino-americane a fost îmbrăţişată în epocă cu un entuziasm remarcabil. Astfel preşedintele Columbiei a afirmat că „proiectul acestei uniuni este un fapt a cărui importanţă nu poate fi comparată decât cu căderea Imperiului Roman.” În ciuda acestor declaraţii, visul lui Simon Bolivar, se va spulbera sub presiunea intereselor particulare din întreaga regiune ce au respins cu desăvârşire modelul şi principiile liberale, caracteristică de care lumea de astăzi nu este deloc străină, parcă mai mult ca oricând.

One Response to "Simón Bolívar “El Libertador”"

  1. Pingback: Tairona Part II | World Wide Weber

Leave a Reply

Your email address will not be published.