Deşi la nivel internaţional tendinţa este de liberalizare\ extindere a pieţei libere, Rusia a mers mai degrabă pe varianta blamată de către vestici şi anume naţionalizarea sectorului de gaz şi petrol. Acest aspect este explicabil, deoarece pentru a avea o politică externă cât mai coerentă, mai ales dacă aceasta foloseşte drept instrument un segment intern al pieţei, statele întâlnesc necesitatea de a controla acest segment . Pentru Rusia energia neregenerabilă este vitală, tocmai de aceea poate cel mai puţin liberalizat sector din întreaga Federaţie Rusă este sectorul energetic .

Dezvoltarea companiilor mutinaţionale în sectorul energetic din Rusia poate fi analizată ca un proces în mai multe etape. Prima etapă poate fi identificată cu perioada 1984-1994 (guvernarea Gorbaciov) când a avut loc primul val, în care şi-au făcut simţită prezenţa companiile străine în acest sector, odată ce bazele legale au fost înlăturate. Celei de-a doua etape îi corespunde perioada 1994-1998, în care companiile au devenit o metodă de a investi  capital străin în industria gazului şi a petrolului, ce a continuat să se dezvolte. Cea de-a treia etapă a apărut după 1998 când numărul şi relevanţa acestor companii a intrat în declin.  În prima fază era foarte importantă atragerea companiilor străine în Rusia. Fiind a situaţie de win-win, vesticii le ofereau ruşilor şansa de a intra pe pieţele occidentale şi de a importa tehnologie.

Începând cu anul 2005 companiilor străine le este interzisă intrarea pe piaţa energetică din Rusia într-un mod oficial. Ministerul de Resurse Naturale a definit un nou criteriu de clasificare a depozitelor minerale ca fiind „strategice”. Limitele au fost coborâte de la 150 la 70 de milioane de tone de rezerve descoperite în cazul petrolului şi de la 1000 la 50 de milioane de metri cubi în cazul gazului. Conform acestei clasificări, toate regiunile ce deţin cantităţi mari de resurse, mai ales cele ce deţin petrol şi gaz natural sunt zone strategice, astfel accesul companiilor străine este strict interzis. Hotărârea a purtat numele de Legea Investiţiilor Strategice. La sfârşitul anului 2005, guvernarea rusă a hotărât ca drepturile de a exploata resurse naturale să fie acordate numai companiilor ce sunt deţinute majoritar de către cetăţeni ruşi. Această politică (denumită Subsoil) a împiedicat apariţia şi dezvoltarea unor alte investiţii străine şi a crescut puterea statului în acest sector.

Constrângerile pentru investitorii externi nu s-au oprit aici. În mai 2008 a fost implementată o lege, prin care participarea străină nu putea depăşi 50% în cazul companiilor de deţineau rezerve de petrol mai mari de 70 de milioane de tone sau deţineau rezerve de gaz natural mai mari de 50 milioane de metri cubi. Aceste măsuri sunt optime din punct de vedere politic, deoarece îţi asigură controlul, însă din punct de vedere economic poate fi o mare pierdere având în vedere necesitatea investiţiilor în mai multe sectoare. Pe fundalul crizei financiare şi a scăderii preţurilor la gaze naturale, preşedintele actual al Federaţiei Ruse, Dimitri Medvedev, a recunoscut nevoia urgentă de investiţii străine în anumite sectoare, declarate până atunci strategice. Totuşi, sectorul gazului şi cel al petrolului nu au fost menţionate ca făcând parte din această tendinţă.

Un alt impediment pus companiilor multinaţionale ar fi monopolul pe care statul rus îl deţine asupra sistemului de transport al resurselor energetice. Deşi, formal aceste companii au prioritate, statul le impune taxe şi tarife mai mari, decât celor aflate sub patronajul autohton, limitând astfel cantităţile ce pot fi exportate prin gazoducte\oleoducte, ceea ce face ca investiţia străină să fie din ce în ce mai puţin profitabilă pentru exterior. La două decenii după căderea comunismului, statul rus controlează din nou sectorul energetic, iar investitorii privaţi au primit semnale clare în acest sens începând cu anul 2006. Un posibil exemplu în acest sens ar fi compania petrolieră Yukos, al cărui preşedinte, Mihail Hodorkovski, a declarat în mod oficial că se situează în opoziţie faţă de guvernarea lui Putin. Rezultatul, în mai 2005 acesta a fost arestat pentru evaziune fiscală, în urma unui proces, ce pune sub semnul întrebării independenţa justiţiei în Rusia, dar şi respectarea drepturilor omului.  În prezent, acesta îşi execută pedeapsa de 13 ani de detenţie, refuzând în continuare să se declare vinovat de acuzaţiile ce i se aduc. Împotriva acţionarilor proiectului Sahalin II (Shell, Mitsui, Mitsubisi) Autoritatea pentru Mediu din Rusia a făcut numeroase presiuni ce au culminat cu cedarea a 50% din acţiuni în favoarea Gazpromului la sfârşitul anului 2006. O ofensivă similară ar fi cea împotriva TNK-BP atunci când Gazprom a intrat în proiectul Kovakta din Siberia de Est.

Succesul companiilor externe pe piaţa rusească depinde de foarte mulţi  factori precum: compatibilitatea cu cultura naţională, o poziţie geografică favorabilă (contează foarte mult dacă firmele ce primesc licenţă de extragere a resurselor sunt aproape de rafinării, de spaţii de depozitare şi de sistemul de transport), dreptul de a căuta resurse energetice, accesul la sistemul de transport, capacitatea de a satisface cerinţele Ministerului de Combustibil şi Energie, sistemul de taxare, descentralizarea sistemului etc. Astfel, mediul investiţional din Federaţia Rusă este la nivel real mult prea îndepărtat dezideratul european, o piaţă liberă, în care investiţiile private sunt încurajate.

În ceea ce priveşte infrastructua de transport (gazoductre, oleoducte), construirea de conducte de către privaţi este interzisă în Rusia, toate acestea aparţinând statului.  Operatorul de reţele de conducte de petrol este compania controlată de către stat, Transneft, iar cea de conducte de gaz este deţinută tot de către stat prin intermediul Gazpromului.

Motivul pentru care statul ar dori să deţină controlul asupra pieţei, cu precădere asupra unui segment al acesteia, este evident: pentru a putea folosi resursele energetice în scopuri politice, trebuie să deţii întregul control, atât asupra resurselor propriu-zise, cât şi asupra infrastructurii.

Statul a intervenit pe piaţa energetică internă până când au rămas 7 companii integrate vertical, printre care: cele două companii de stat:  Gazprom (incluzând  Gazprom Oil şi Slavneft) şi  Rosneft; două companii private care sunt loiale guvernării, Lukoil şi Surgutneftegaz; două companii regionale, Tansneft şi Bashneft şi consorţiul multinaţional  TNK-BP. Toate aceste companii deţin împreună aproape 93% din producţia de petrol şi aproape 4\5 din producţia de gaz din Rusia.

Aşadar statul a acaparat piaţa, iar cei care nu au corespuns cerinţelor sale au fost excluşi căci „ practica de a folosi monopolurile în jocul internaţional devine din ce în ce mai coordonată şi mai bine executată în timpul mandatului lui Putin” şi am putea spune că a continuat foarte bine în mandatul lui Medvedev.

  energie, federatia rusa, rusia, sector energetic