„Nu trebuie să uităm că interesele noastre geopolitice sunt legate de Arctica. Aici asigurăm securitatea, potenţialul de apărare al Rusiei şi căile de transport foarte importante, cum ar fi calea maritimă din Nord.” (Vladimir Putin)

Sfârşitul Războiului Rece a avut diferite repercursiuni asupra importanţei relative a Arcticii în cadrul jocurilor geopolitice ale statelor circumpolare: pe de o parte, s-a diminuat importanţa Arcticii pentru apărarea Americii de Nord, iar pe de altă parte, diferendele în privinţa suveranităţii care persistau în surdină au continuat să înrăutăţească relaţiile între acestea. În plus, geopolitica Arcticii a fost influenţată de noi probleme – în special schimbările climatice – care au dus la o reconsiderare a profilului Arcticii în cadrul dinamicii politicilor externe. Efectele schimbărilor climatice fie au intensificat conflictele geopolitice existente, fie au provocat noi conflicte sau au deschis calea altora noi. De exemplu, topirea gheţii a relansat speculaţiile asupra posibilităţii de a folosi pasajul Nord-Vest pentru a livra bunuri între Europa şi Asia. Se prevede astfel scurtarea distanţei ce ar reduce costurile livrărilor, de unde şi interesul pentru acest pasaj pentru a înlocui canalul Panama.

În ceea ce priveşte interesele Rusiei asupra regiunii Arctica, pentru prima dată, în anul 2009, se menţionează importanţa geopolitică a acestei regiuni în Strategia sa de Securitate Naţională. În cadrul acestei strategii, regiunea Arctica este văzută ca o posibilă regiune de confruntare pentru resurse naturale şi ca un punct extrem de important. Este prima dată când Rusia făcea în mod explicit referinţă la ambiţiile sale asupra Arcticii într-unul din documentele sale oficiale privind doctrina de securitate. Importanţa regiunii Arctica pentru interesele ruseşti şi necesitatea de a o apăra se evocă de mai multe ori pe parcursul strategiei.

Din acest moment până în prezent, Rusia şi-a accentuat eforturile pentru a-şi întări poziţia în regiune. Astfel, în martie 2009, Consiliul de Securitate rus posta pe site-ul său web un document cu titlul „Obiectivele politicii statului rus în Arctica până în 2020 şi după acest an”. Acest document expunea pe scurt strategia rusă în regiune şi reafirma că dezvoltarea rezervelor de energie înainte de 2020 este un obiectiv naţional vital. Planifică, de asemenea, desfăşurarea de militari şi de gărzi la frontiere şi pe coastele Arcticii „pentru a garanta securitatea militară rusească în anumite circumstanţe politice şi militare”. Moscova este pe punctul de a organiza o structură specială militarizată – Grupul armat al Arcticii – pentru a-i apăra interesele în regiune. Potrivit Consiliului de Securitate „aceasta nu ar însemna că Rusia este pe punctul de a militariza Arctica ci că se concentrează pe crearea unui sistem eficace de securizare a forntierelor, pe dezvoltarea de echipamente pentru frontierele arctice şi punerea în scenă a unei forţe militare suficiente”, iar această structură va fi plasată sub jurisdicţia serviciului federal de securitate.

Până în prezent, Rusia a întreprins 3 expediţii arctice – până la dorsala Mendeleev în 2005, dorsala Lomonosov în vara lui 2007, arhipeleagul Franz-Josef în 2010 pentru a-şi afirma revendicările teritoriale. Rusia argumentează că fâşia Lomonosov se află în prelungirea teritoriului său, ceea ce justifică faptul ca ea să fie proprietara a 1,2 milioane km din Arctica. În plus, Moscova s-a angajat ca în anul 2012 să depună la ONU o cerere fundamentată ştiinţific de extindere a frontierelor platoului său continental din Arctica, după ce o cerere în acest sens i-a fost respinsă de ONU în 2001. În acest timp, alte ţări precum Canada şi Danemarca contestă revendicările ruseşti şi sunt pe punctul de a-şi formula propriile revendicări asupra dorsalei Lomonosov. Potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului maritim, organismele ONU trebuie să evalueze diferitele revendicări înainte de luarea unei decizii definitive. Această dispută poate avea consecinţe negative şi poate provoca chiar luarea unor poziţii de forţă în regiune.

Dacă pentru unii polul nord este sinonim cu o zonă glacială populată de urşi albi, pentru Rusia, Arctica reprezintă un formidabil teatru de operaţiuni, cu un potenţial minier important. Reprezintă, de asemenea, o zonă de rivalităţi între marile puteri, ce prefigurează lupta pentru resurse energetice. Această tensiune în jurul polului nord nu este în totalitate nouă. În timpul Războiului Rece, sovieticii şi americanii considerau Arctica ca modalitatea cea mai scurtă pentru a se observa dar şi ca o pasarelă geografică în caz de intervenţii militare, Arctica fiind cunoscută la acel moment ca „interfaţă geopolitică între puteri”.

După căderea URSS-ului şi sfârşitul Războiului Rece, disputele privind suveranitatea asupra teritoriilor din regiunea Arcticii au reieşit la iveală şi au continuat să complice relaţiile dintre naţiunile care înconjoară polul Nord – Canada, Danemarca (via Greenland), Finlanda, Islanda, Norvegia, Rusia, Suedia şi Statele Unite (în prezent, disputele care trenează în zonă sunt cele privind suveranitatea asupra unor teritorii: dintre Canada şi Danemarca privind Insulele Hans, Norvegia şi Rusia privind Marea Barents, Rusia şi SUA privind Marea Bearing, Canada şi SUA privind Marea Beaufort şi pasajul de Nord-Vest).

Schimbările climatice din Arctica, precum şi îmbunătăţirea tehnologiilor şi a condiţiilor de transport au facilitat un acces crescut la resursele naturale ale acesteia, iar interesele geopolitice în regiune ale ţărilor au crescut.

Interesele geopolitice ale Rusiei, ca de altfel şi ale celorlalte ţări riverane (Norvegia, SUA, Canada şi Danemarca) vizează împărţirea fondurilor marine arctice, care potrivit unui Studiu Geologic efectuat de SUA, s-ar ridica la 90 milioane de barili de petrol şi 30% de resurse de gaz neexploatate din lume, iar cele mai multe par a se găsi pe partea rusească. Regiunea este, în egală măsură, bogată în variate minereuri (nichel, fier, fosfat, cupru, cobalt, carbon, aur, staniu, tungsten, uraniu, argint). Arctica cuprinde, de asemenea, şi cele mai vaste rezerve de apă dulce ale planetei. Dacă înainte gheaţa bloca explorarea, acum odată cu topirea gheţarilor aceasta poate deveni posibilă şi cum preţul petrolului rămâne ridicat, poate deveni o cale fezibilă, accesibilă şi mai ieftină de obţinere a energiei. În plus, Pasajul de Nord Vest ce trece prin partea Canadei şi Pasajul de Nord-Est din partea Rusiei ar putea deveni coridoare de trecere permanentă, deschizându-se astfel, perspective economice şi strategice majore prin dezvoltarea de rute comerciale maritime mult mai scurte, mai rentabile şi mai sigure între Occident şi Asia. Date fiind aceste aspecte, precum şi interesul crescut nu numai al ţărilor circumpolare dar şi al Uniunii Europene care şi-a exprimat dorinţa de a face parte din Consiliul Arctic, sau al unor ţări mai îndepărtate precum China sau Iran, dar şi supoziţia că NATO ar fi definit Arctica ca fiind o zonă de interes, Rusia a decis să-şi afirme în mod activ suveranitatea în regiune. Chiar dacă Arctica nu reprezintă decât 1,5% din populaţia sa (75% din locuitorii Arcticii sunt ruşi), totuşi regiunea contează aproximativ 11% pentru PIB-ul său şi 22% pentru exporturi.

În condiţiile în care instabilitatea caracterizează Orientul Mijlociu, iar nevoia de energie va creşte, apropierea de Rusia a celorlalte ţări pare mai utilă ca niciodată.

Conchizând, se poate afirma faptul că pe măsură ce încălzirea globală va afecta tot mai mult regiunea Arcticii, apariţia unei multitudini de actori din Nord şi din alte regiuni va deveni caracteristica importantă ce va duce la impunerea de interese dominante şi la competiţia sau la cooperarea pentru folosirea resurselor. În aceste condiţii, pentru a-şi asigura câştigarea competiţiei, Rusiei nu-i rămâne decât afirmarea, încă de pe acum, a suveranităţii asupra celei mai mari părţi din regiunea Arcticii, cu toate că numai o soluţie bazată pe fundamentele dreptului va putea determina statutul viitor al regiunii şi va putea împiedica folosirea forţei în cursa pentru resursele energetice ale regiunii.

  arctica, federatia rusa, interese, rusia