Principalul obiectiv de politică externă al Uniunii Sovietice în perioada interbelică a fost asigurarea securităţii statului sovietic, atât în spaţiul asiatic, cât şi în cel european, în vederea consolidării puterii la nivel intern. Viziunea clasică de a atinge acest obiectiv, derulată de-a lungul secolelor, constă în extinderea graniţelor şi a teritoriilor aflate sub influenţa puterii statului rus, respectiv sovietic. Secolele de existenţă şi cristalizare a identităţii ruse sub ameninţarea constanţă a pericolului au determinat ca această linie de acţiune să fie una caracteristică politicii externe ruse, indiferent de regimul aflat la conducere. La sfârşitul perioadei interbelice liderii statului sovietic au avut şansa perfectă de a îşi îndeplini acest obiectiv, considerat esenţial. Existenţa unui conflict armat între Germania şi Italia pe de o parte şi Marea Britanie şi Franţa pe de altă parte părea inevitabilă şi toate statele implicate căutau un avantaj strategic, iar Uniunea Sovietică reprezenta acest avantaj. Aliaţii franco-britanici doreau implicarea Uniunii Sovietice pentru a deschiderea unui front de luptă în est, prinzând astfel Germania între două direcţii luptă. Implicarea sovietică într-un eventual război însemna constrângerea opţiunilor germane de acţiune şi epuizarea sa militară printr-o luptă pe două fronturi. Germania la rândul său dorea să aibă Uniunea Sovietică de partea sa, şi a demarat discuţiile cu privire la încheierea unui unui pact de neagresiune. Germania urmărea două obiective prin încheierea acestui pact. În primul rând distrugerea relaţiei între Franţa şi Marea Britanie,  pe de o parte, şi Uniunea Sovietică, pe de altă parte,  şi în al doilea rând asigurarea neutralităţii sovietice în cazul războiului cu Polonia.

De la a fi un paria în sistemul european şi izolată, aşa cum fusese după sfârşitul Primului Război Mondial,Uniunea Sovietică ajunsese în poziţia de a înclina balanţa în războiul ce se prefigura. Stalin nu a ratat oportunitatea şi a cerut în schimbul cooperării sale asigurarea graniţelor sovietice, în singurul mod ştiut de ruşi, expansiunea teritorială. Britanicii şi francezii nu aveau atu-urile de negociere necesare pentru a se putea înţelege cu Stalin. Liderii celor două state nu puteau oferii cedările teritoriale cerute de liderul sovietic şi tot ce aveau de adus la masa negocierilor erau promisiunile că după război se vor înţelege asupra situaţiei Europei. Pe de altă reprezentanţii Germaniei autorizaţi să discute cu liderii sovietici erau autorizaţi să promită Uniunii Sovietice garantarea pretenţiilor teritoriale cerute în schimbul neutralităţii sovietice. Discuţiile dintre sovietici şi germani s-au desfăşurat în secret, Stalin nedorind alienarea aliaţilor franco – britanici înainte de încheierea unui acord scris cu Germania.

Primul pas în stabilirea acordului între sovietici şi germani s-a înregistrat la data de 19 august 1939, când Germania şi Uniunea Sovietică încheie un acord economic. Patru zile mai târziu ministrul de externe german se deplasează la Moscova unde încheie un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică. Pactul Ribbentrop- Molotov prevedea neutralitatea în cazul în care una din părţi se afla în situaţie de beligeranţă cu o a treia parte. Această neutralitate era prevăzută şi în cazul în care una din părţi era statul agresor. În plus pactul împărţea Europa între cele două state, Germania şi Uniunea Sovietică. Conform unui protocol secret ataşat tratatului, sovieticii primeau Finlanda, Estonia şi Letonia, partea estică a Poloniei şi Basarabia. De asemenea pactul intră în vigoare la data semnării, adică 24 august 1939. Uniunea Sovietică îşi asigura astfel securitatea mult dorită prin crearea unui aşa numit brâu de siguranţă şi crea premizele unei eventuale extinderi avansate a influenţei şi controlului sovietic în Europa, şi pe de altă parte stabilea evoluţia geostrategică a războiului ce urma să fie declanşat.

  evenimente cheie din istorie, geopolitica, pactul ribbentrop molotov