„Relaţiile ruso-iraniene au un mare viitor.” (Serghei Lavrov, ministrul de externe al Rusiei)

„Întărirea relaţiilor iraniano-ruse răspunde intereselor celor două ţări” (preşedintele iranian Mahmoud Ahmadinejad)

Dintre toate ţările din Orientul Mijlociu, cea mai strânsă relaţie pe care o are Rusia este cea cu Republica Islamică a Iranului.

Susţinerea proiectului nuclear de la Bushehr a reprezentat punctul central al relaţiei ruso-iraniene, dar numeroase alte faţete întăresc această relaţie: schimburi comerciale ce în 2011 au depăşit nivelul lui 2010 şi s-au situat la 3,65 miliarde de dolari, vânzarea de arme de către Rusia către Iran, precum şi o cooperare diplomatică în Caucaz şi Asia Centrală, dar mai ales interesul ambelor ţări de a preveni hegemonia SUA în lume.

Pentru cea mai mare parte a istoriei acestei relaţii, relaţia Rusia-Iran a fost plasată sub semnul agresiunii, atât teritoriale, cât şi politice. Sub domnia Shahului, Iranul a fost un important aliat al SUA, ce încerca să încercuiască Rusia. După revoluţia islamică, relaţiile între cele două ţări au continuat să fie încordate, Rusia devenind una din principalele furnizoare de arme către Irak în războiul ce-l opunea Iranului din 1980-1988. Dezgheţul relaţiilor între cele două ţări a început odată cu venirea lui Gorbaciov la putere, când sovieticii au început să vândă arme Republicii Islamice ce în acea perioadă era foarte izolată. De-a lungul anilor `90, cele două ţări şi-au găsit numeroase cauze comune, în special în susţinerea Armeniei creştine în conflictul care o opunea Azerbaidjanului musulman, rezolvarea războiului civil din 1992 din Tadjikistan şi opoziţia faţă de Talibani. În plus, Iranul s-a ferit să intervină în conflictele care au izbucnit în sudul Rusiei şi în care musulmanii au jucat un rol important, în special în Cecenia.

Mai mult, în anul 1995, Rusia semna un acord prin care se angaja să susţină construirea unei centrale nucleare civile, în scopuri pacifiste şi care să se afle sub supravegherea integrală a unui organism internaţional, Rusia făcând presiuni asupra Iranului să semneze şi să ratifice protocolurile Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică. În prezent, această centrală nucleară, urmează a fi inaugurată, astfel, Iranul devine prima naţiune din Orientul Mijlociu care pune în funcţiune o centrală nucleară civilă. Centrala nucleară Bushehr a fost conectată la reţeaua de energie naţională în data de 3 septembrie 2011. Deşi ministrul rus al energiei Serghei Smatko a declarat ca aceasta a fost construită la standarde internaţionale şi sub supravegherea Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, Naţiunile Unite au anunţat într-un raport că Iranul continuă să sfideze rezoluţiile ONU, privind reducerea programului nuclear, fapt ce a fost criticat de preşedintele Medvedev, care consideră că prin aceste acuzaţii se reduc speranţele pentru un dialog cu Teheranul şi care sugerează diminuarea şanselor pentru o soluţie diplomatică. În acelaşi timp, Iranul neagă faptul că îşi propun să construiască arme nucleare.

De altfel, în 2006, legăturile între cele două ţări erau atât de strânse, încât preşedintele Vladimir Putin declara că „Iranul este pentru noi un partener stabil şi, fără nici o exagerare, istoric. În aceşti ultimi ani, relaţiile între ţările noastre s-au întărit considerabil”.

            Pentru Rusia, Iranul prezintă importanţă prin prisma următoarelor aspecte:

–          calitatea relaţiilor ce unesc aceste două ţări, descurajează Iranul să susţină rebelii musulmani din sudul Rusiei, în principal din Cecenia;

–          în loc să se opună Iranului, Rusia poate coopera foarte bine cu acesta în exploatarea bazinului Mării Caspice, foarte bogat în resurse naturale;

–          începând cu al doilea mandat al lui Putin, Rusia a luat parte în mod activ în Orientul Mijlociu şi în lumea islamică, atât pentru a-şi creşte influenţa politică, cât şi pentru a-şi întări poziţia comercială.

Iranul joacă un rol dominat în cea mai importantă regiune de pe planetă – Asia Vestică care include Orientul Mijlociu, Caucazul, regiunea Mării Caspice, Asia Centrală. Iranul deţine de asemenea, cea mai importantă poziţie strategico-militară, în acelaşi timp fiind un stat din Orientul Mijlociu, Caucazian, Central-Asiatic şi Caspic, cu ieşire la Golful Persic şi Oman şi la Oceanul Indian. În termeni de geopolitică, se poate considera că Iranul este Heartlandul Orientului Mijlociu Extins. Fiind situat între Caucaz şi Oceanul Indian, Iranul este un important pivot, care controlat dă posibilitatea controlării Golfului, a regiunii Caspice, a Afghanistanului şi Pakistanului în acelaşi timp. Date fiind aceste variabile, Rusia consideră Iranul ca o putere regională care ar putea să domine regiunea Golfului şi în aceste condiţii, ar fi necesară colaborarea cu acesta;

–          ambele sunt ţări care studiază crearea unui cartel al gazului natural, „OPEP al gazului” – împreună cele două ţări reprezintă un sfert din rezervele mondiale de petrol şi două cincimi din rezervele de gaz natural; specialiştii consideră că Iranul deţine 10% din rezervele de petrol ale lumii (aproximativ 370 miliarde de barili, cea mai mare parte din aceste rezerve situându-se în Provincia Khūzestān şi în Golful Persic) şi 15% din rezervele de gaz (33,1 trilioane metri cubi), ceea ce situează Iranul pe locul doi după Rusia ca producător de gaz. Atât Teheranul cât şi Moscova s-au înţeles pentru menţinerea statu quo-ului şi au pretins subordonarea construirii gazoductelor şi oleoductelor transcaspiene, dorită de Azerbaidjan, Turkmenistan şi Kazakstan; această interconexiune condiţionează rentabilitatea ipoteticului Nabucco, un proiect de gazoduct necesar în diversificarea aprovizionării energetice europene. Rusia se opune de altfel scurgerii gazului iranian către Vest pentru a întări poziţiile Gazprom în Europa şi susţine ideea unui „Gazoduct al păcii” care să lege Iranul şi India, prin Pakistan cu posibile exporturi către China. Ideea de OPEP al gazului nu este văzută cu ochi buni de Uniunea Europeană care vede în acest proiect o ameninţare la adresa securităţii sale energetice, care importă azi mai mult de jumătate din gaz (54% en 2008; 75% en 2020). Din acest punct de vedere, crearea unul cartel al gazului nu reprezintă numai raţiuni economice, ci şi geopolitice, o mare înţelegere în privinţa gazului între Rusia şi Iran, în interiorul sau în afara unei „OPEP a gazului” permite reducerea marjelor de manevră a Europenilor.

–          Iranul oferă importante debuşeuri pentru industria militară rusă (numai în perioada 2001-2007, Rusia şi Iran au semnat contracte pentru armamente a căror valoare era cuprinsă între 2 şi 7 miliarde de dolari), ca de altfel şi pentru alte produse exportate, iar în acest context, Rusia are tot interesul ca piaţa Iranului să nu cunoască vreo schimbare indusă de măsurile ONU.

În concluzie, se poate spune că Rusia prin această relaţie controversată pe care o are cu Iranul încearcă să stabilească o anumită stabilitate în Orientul Mijlociu pentru a fi capabilă să-şi proiecteze puterea politică şi să-şi lărgească schimburile comerciale, ce îi aduc o poziţie economică mult mai puternică, dar cu toate acestea, Moscova va trebui să evite orice diferend cu partenerii europeni şi nord-americani pe subiectul Iran. În condiţiile în care, Iranul va stăpâni tehnologie nucleară în scopuri militare, Iranul va destabiliza această regiune a lumii, conducând la apariţia unei grave ameninţări la adresa păcii, Rusia care întreţine legături politice şi economice foarte solide cu Iranul, va trebui să-şi utilizeze influenţa pentru a-l forţa să abandoneze ambiţiile nucleare.

  iran, perspectiva geopolitica, rusia