Pentru a obţine o legitimitate a prezenţei trupelor militare ruse pe teritoriile „republicilor secesioniste” nu numai în faţa partenerilor din CSI, ci şi a comunităţii internaţionale, Federaţia Rusă vine cu iniţiativa creării Organizaţiei Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) („Организация Договора о коллективной безопасности” – rus.)  cu scopul de „a consolida pacea, securitatea şi stabilitatea atât regională, cât şi internaţională; apărarea colectivă a independenţei, integrităţii şi suveranităţii teritoriale” a statelor semnatare: Armenia, Kazahstan, Republica Kârgâstan, Belarus, Federaţia Rusă, Tadjikistan şi Uzbekistan.

Această organizaţie reprezintă o alianţă politico-militară creată de către o parte a statelor CSI în baza semnării Acordului de securitate colectivă („Договор о коллективной безопасности” – rus.) la 15 mai 1992. Potrivit unor experţi, crearea OTSC a reflectat dorinţa Rusiei de a preveni extinderea graniţelor euro-atlantice spre Est şi, de asemenea, pentru a menţine în sfera sa de influenţă militară „vecinătatea apropiată”. Astfel, putem observa cum un complex de securitate neorganizat se transformă într-o entitate instituţională mai largă. La aceasta se adaugă şi pretenţia de organizaţie-succesoare a Pactului de la Varşovia. Dacă la începutul anilor 1990, organizaţia a oferit Rusiei lui Elţîn „o punte” de menţinere a influenţei în spaţiul post-sovietic, prin asistenţă şi exerciţii militare sporadice, odată cu anii 2000 Moscova intră în era ofensivei geopolitice a lui Putin, care a culminat cu intervenţia militară din Georgia din vara anului 2008. Această politică ofensivă a Rusiei a permis OTSC ieşirea din perioada de stagnare şi crearea în 2009 a unei noi componente militare – Forţele Colective de Reacţie Rapidă (KSOR) („Коллективные силы оперативного реагирования” – rus.). Crearea noii structuri a marcat un punct de cotitură în evoluţia organizaţiei. „Astăzi suntem în pragul unei noi etape de dezvoltare a OTSC […] Forţele Colective de Reacţie Rapidă trebuie să fie echipate cu cele mai noi echipamente şi mijloace de comunicare capabile să asigure contactul direct cu conducerea ţării noastre”, declara vicepreşedintele Partidului Rusia Unită, Andrey Kokoshin.

Principalele obiective asumate de participanţi se numără: „respingerea agresiunilor militare şi desfăşurarea operaţiunilor speciale pentru combaterea terorismului şi criminalităţii transfrontaliere. KSOR se vor implica în combaterea traficului de droguri provenite din Afganistan; lupta împotriva islamiştilor radicali din Asia Centrală; precum şi intervenţia pentru combaterea efectelor dezastruoase cauzate de catastrofe naturale sau cele provocate de om”. Pentru a îndeplini aceste obiective, s-a creat un set de caracteristici ale noii structuri: mobilitate – dislocarea rapidă a trupelor în diferite zone; universalitate – capacitatea de a rezista nu numai ameninţărilor militare, ci şi raidurilor organizate de structurile criminale; prezenţa unui organ de conducere permanentă şi existenţa unui cadru legislativ care ar permite utilizarea imediată a KSOR urmând decizia Consiliului de Securitate Colectivă din cadrul OTSC, format din preşedinţii statelor semnatare. „Fiecare stat este în drept de a decide asupra propriei securităţi naţionale, însă KSOR va fi activat doar în cazul în care va fi necesară o intervenţie colectivă a statelor membre OTSC”, declara secretarul general al KSOR, Nikolay Bordyuzha. În timp de pace aceste noi forţe se vor afla sub comanda guvernelor naţionale, iar în timp de criză se vor afla sub un comandament comun KSOR, a cărei „componentă armată va fi responsabilă de soluţionarea conflictelor armate la frontierele statelor membre, iar cea de-a doua componentă – trupele speciale (Spetznaz) – va fi utilizată pentru combaterea terorismului şi a traficului de droguri”.

            În consecinţă, are loc suplimentarea forţelor militare: numărul militarilor creşte de la 1500 la 16 000, unde, conform spuselor secretarului general , „se preconizează o viitoare dotare a forţelor cu arme şi echipamente moderne, uniforme comune special create”. Un alt aspect important, se referă la dreptul Federaţiei Ruse (cel mai mare contribuitor) de a disloca pe teritoriile celorlalţi parteneri aceste Forţe Colective de Reacţie Rapidă. În ciuda acestui fapt, prioritatea Federaţiei Ruse nu este provocarea NATO, aşa cum se credea la prima vedere, şi probabil că niciodată nu va deveni o replică instituţională la adresa structurilor euro-atlantice, de vreme ce nu a efectuat până în prezent nicio operaţiune în afara teritoriului sub umbrela OTSC. Totodată Rusia este departe de statutul de „factor decizional dominant” în cadrul Tratatutlui. În schimb, Rusia a devenit „principalul furnizor de securitate” în cadrul blocului. Putem analiza crearea OTSC şi prin prisma beneficiilor obţinute de Federaţia Rusă: crearea unei entităţi instituţionale care să corespundă obiectivelor geopolitice agresive asumate de Kremlin; utilizarea blocului de securitate pentru a răspunde provocărilor din „vecinătatea apropiată” (vezi cazul escaladării conflictelor inter-etnice din sudul Kârgâstanului, iunie 2010). Astfel, Federaţia Rusă îşi poate focaliza atenţia asupra ameninţărilor care i se par cele mai presante, cum ar fi dislocarea sistemului anti-rachetă american în Europa de Est.

Moscova consideră că unicul sistem de securitate în spaţiul ex-sovietic îl constituie Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC). Viitorul acestei organizaţii nu ţine de faptul dacă va include noi membri (ceea ce este puţin probabil), sau va pierde (cazul Uzbekistan), ci de capacitatea Rusiei de a transforma OTSC într-o organizaţie internaţională capabilă de răspuns în faţa ameninţărilor şi provocărilor actuale, în condiţiile influenţei tot mai mari a diverşilor factori globali şi regionali în zonele OTSC şi cele adiacente. Relaţiile statelor-membre OTSC cu Rusia, care, în ultimul timp, joacă rolul „străinului”, pivotează între „pragmatism” şi „dorinţa de evadare” din blocul militar. Chiar şi cei mai „loiali” membri din OTSC vor căuta să balanseze între puterile regionale, cum o face Uzbekistanul şi Tadjikistanul, manevrând între Occident, China şi Rusia; sau să ofere un răspuns asimetric la tentativele Kremlinului de a le reduce autonomia, aşa cum procedează Belarus, anunţând mărirea tarifelor pentru tranzitul petrolului, gazelor naturale, rutelor de transport sau dislocarea bazelor militare ruse în teritoriu. Desigur că, pe termen lung, Rusia poate să utilizeze suficiente pârghii pentru a păstra integritatea OTSC şi să pedepsească statele „neloiale”, fie mărind preţurile la resursele energetice, fie restricţionând accesul pe piaţa sa prin embargouri. Pe termen scurt, Rusia poate oferi o serie de avantaje economice pentru regimurile pro-ruse din spaţiul ex-sovietic, chiar şi autoritare (Belarus şi Uzbekistan). Războiul ruso-georgian din vara anului 2008 a reprezentat ultimul efort al Rusiei pentru recuperarea poziţiilor militare în „vecinătatea apropiată”. Drept urmare, spaţiile CSI şi OTSC (aflate în relaţie de interdependenţă) au intrat în ultima fază de fragmentare. Mai mult decât atât, au fost evidenţiate state care au format regiuni cu o pluralitate geopolitică vădită: Europa de Est, Caucazul de Sud, Asia Centrală.

Aceste evoluţii confirmă un proces natural de pulverizare a spaţiului OTSC în condiţiile declinului fostei puteri hegemonice. Reorientarea republicilor satelit a fost legată de un proces gradual şi uneori revoluţionar de schimbare a elitelor şi tentativelor de a defini noi identităţi strategice în spaţiul ex-sovietic. OTSC devine mai mult o manevră tactică rusă pentru obstrucţionarea iniţiativelor Washingtonului în Asia Centrală („călcâiul lui Ahile” al spaţiului CSI) şi Orientul Mijlociu, lipsită totodată de o viziune pe termen lung, deoarece „politica externă a lui Putin este un efort studios de a nu alege”. Astfel, în ciuda ofensivei diplomatice multivectoriale a Kremlinului (vezi acordarea calităţii de observatori ai OTSC Iranului şi Serbiei), rămâne neclar care este finalitatea parteneriatelor sau dialogurilor strategice cu cei mai importanţi vecini ai săi.

În următorii ani, misiunea de bază a OTSC va fi asigurarea securităţii în Asia Centrală în condiţiile retragerii trupelor NATO din Afganistan, precum şi escaladării tensiunilor cu Iranul, conflictului dintre şiiţi şi sunniţi şi instabilităţii create în urma revoluţiilor islamice din 2011.

Țîbrigan Nicolae – absolvent al Facultății de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității București, expert Fundația Universitară a Mării Negre (FUMN).

  analize, organizatia tratatului de securitate colectiva, spatiul ex-sovietic