La începutul anului 2013 pe site-ul oficial al Ministerului rus de Externe a fost publicat un document important menit să indice priorităţile de politică externă: „Concepţia politicii externe a Federaţiei Ruse” („Концепция внешней политики Российской Федерации” – n.r.).

Dincolo de limbajul oficial utilizat, documentul poate fi citit prin prisma Proiectului Eurasiatic. Un capitol aparte, ce merită a fi analizat în detaliu, se referă la „Priorităţile regionale” ale Rusiei. De reţinut este că această Concepţie a fost elaborată în spiritul doctrinei eurasiatice unde Rusia, prin integrarea spaţiului ex-sovietic, ar deveni un vector de atracţie într-o „lume multipolară”.

„Multipolaritatea” a devenit cheia eurasianismului – trebuie să existe mai mulţi pivoţi geopolitici aflaţi într-o relaţie a „balanţei de putere”. Într-un interviu acordat revistei „Dialogue of the Seas” continuatorul ideii eurasianiste specifica: „Din această perspectivă eurasiatică vine iniţiativa integrării spaţiului post-sovietic – Rusia nu poate reuşi de una singură să devină un vector al lumii multipolare”. Conform termenilor din Concepţie, spaţiul CSI dispune de un „potenţial ridicat de integrare în diverse domenii”. Totuşi, se pare că acest proiect este irealizabil. În primul rând, orice schimbare trebuie să depăşească faza sovietică, iar revenirea la o entitate asemănătoare URSS va determina statele din CSI să privească reticent orice imixtiune sau diminuare a propriei suveranităţi câştigate greu la începutul anilor 1990. Nici elitele politice şi economice din Belarus şi Kazahstan nu sunt pregătite să renunţe la propria independenţa în favoarea unui centru moştenitor al fostului spaţiu sovietic. Pe de altă parte, o Uniune Eurasiatică creată ca o „confederaţie” cu o contribuţie inegală din partea membrilor, dar cu drepturi egale pentru toţi, nu ar prea conveni Rusiei a cărei economie, pondere demografică, putere politică şi militară este mult deasupra potenţialilor membri ai „uniunii”. Un exemplu ilustrativ îl reprezintă cazul Belarus – deşi aflat într-un „spaţiu economic comun” cu Rusia, Minskul poate beneficia de granturi (3 miliarde de dolari) din partea Moscovei doar în baza respectării unor condiţii (Rusia este interesată în achiziţionarea unor companii beloruse, cum ar fi întreprinderea Beltranshaz care controlează reţeaua de gazoducte Gazprom ce tranzitează teritoriul belorus spre UE). Aşadar, relaţia din spaţiul CSI gravitează mai mult spre pragmatism decât civilizaţionism, iar Mosocva nu va ezita să-şi proiecteze propriile interese în zonă. Printre sarcinile prioritare asumate de Ministerul rus de Externe se numără materializarea unei Uniuni Economice Eurasiatice (ЕврАзЭС) care să devină un „hub” economic între Europa şi regiunea Asia-Pacific. Momentan proiectul eurasiatic pivotează mai mult spre Orientul Îndepărtat – cea mai dinamică regiune pe dimensiunea economică, sporind în acelaşi timp atenţia spre sud (Asia Centrală), de unde s-ar putea materializa o zonă potenţială de conflict (Afganistan). Să nu uităm că orice uniune economică este imposibilă fără o uniune politică. Dat fiind faptul că momentan orice uniune politică a spaţiului ex-sovietic este imposibilă, nici Uniunea Economică Eurasiatică şi Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan nu sunt viabile – acestea devenind mai mult sloganuri politice. Integrarea Ucrainei în Uniunea Economică Eurasiatică şi Uniunea Vamală se confruntă cu probleme serioase, or elita politică de la Kiev şi majoritatea cetăţenilor înţeleg că integrarea economică cu Rusia ar putea duce la subminarea proiectului naţional ucrainean. Din acelaşi motiv, crearea unei monede unice devine problematică. Experienţa relaţiei monetare Rusia-Belarus este emblematică. Moneda unică, cu un singur centru de emitere – Moscova – ar submina domeniul financiar al partenerilor unionali, şi în consecinţă independenţa economică şi politică a acestora. Ceea ce va încerca regimul Putin este transformarea treptată a rublei ruseşti într-o monedă de rezervă regională. Primul pas pentru întărirea rublei ruseşti l-a constituit politica de „deoffshorizare a economiei ruse” („деофшоризация российской экономики”). Preşedintele rus V. Putin a semnat deja un decret prin care funcţionarii sunt obligaţi să renunţi la conturile bancare străine. Totodată guvernul rus a pregătit un amendament la legislaţie prin care deţinătorii obiectivelor strategice din Rusia sunt obligaţi să dezvăluie beneficiarul de bază.

Natura relaţiilor dintre Federaţia Rusă şi statele independente, care au apărut în urma colapsului URSS, se va schimba. Desigur că, proximitatea geografică, iar în unele cazuri comuniunea etnică şi culturală, legăturile istorice stabilite în perioada Imperiului Ţarist şi Uniunii Sovietice, vor conferi acestor relaţii o dinamică aparte. Cu toate acestea, cei „douăzeci de ani” de exitenţă separată dintre Federaţia Rusă şi celelalte „republici unionale” îşi vor spune cuvântul, în contextul în care s-au format deja generaţii care nu pot percepe Moscova ca pe un centru politic. Prin urmare, cele mai multe dintre ţările, care în prezent sunt percepute de Rusia ca fiind aflate în „străinătatea apropiată” („Ближнее зарубежье”) vor evada spre „străinătate” („зарубежье”), aşa cum s-a întâmplat în cazul statelor baltice (Estonia, Letonia şi Lituania). Deja „străinătatea apropiată” este divizată în regiuni cu dinamică diferită: Europa de Est (Balarus, Ucraina, Republica Moldova), Caucazul de Sud (Georgia, Armenia, Azerbaidjan) şi Asia Centrală (Kazahstan, Turkmenistan, Uzbekistan, Kârgâstan, Tadjikistan). Totodată, să nu uităm că printre statele din „vecinătatea apropiată” sunt state care nu au frontieră comună cu Federaţia Rusă (Republica Moldova, Turkmenistan, Uzbekistan, Kârgâstan), în timp ce unele state, deşi se învecinează cu Federaţia Rusă, nu fac parte din această zonă (Finlanda, Norvegia, Polonia, Mongolia, China, Coreea de Nord). Desigur că unele state din CSI, în special Belarus şi Ucraina (regiunile din est şi sud), vor fi percepute de către populaţia din Rusia mult mai apropiate decât Polonia sau Slovacia (integrate în UE). Aşadar, „reorientarea” Ucrainei în direcţia Moscovei este puţin probabilă, iar Bruxelles-ul, Berlinul şi Washington-ul îşi vor uni eforturile pentru a nu permite o astfel de „reorientare” a Kievului  Pe de altă parte, percepţia statelor din Caucazul de Sud şi Asia Centrală se va schimba într-o direcţie centrifugă – aceste state devenind astfel situate „în afara spaţiului post-sovietic”.

Domeniul „soft power-ului” în cazul Rusiei reprezintă platforma cea mai convenabilă pentru punerea în aplicare a Concepţiei. O atenţie deosebită va fi acordată „sprijinirii compatrioţilor care locuiesc în statele membre CSI prin măsurile convenite de comun acord pentru protejarea educaţională, lingvistică şi socială, a drepturilor omului şi al muncii, precum şi altor drepturi şi libertăţi”. Printre direcţiile asumate în acest domeniu de regimul Putin se numără: creşterea până în 2020 a nivelului de prestigiu al universităţilor din Federaţia Rusă; dezvoltarea mass-media de limba rusă (în special în zona ciberspaţiului) ca instrument important de diseminare a „noilor idei” pe tot teritoriul fostei Uniuni Sovietice; creşterea influenţei Bisericii Ortodoxe Ruse în spaţiul canonic; dezvoltarea şi diseminarea unei ramuri a Islamului moderat şi atractiv atât pentru cetăţenii ruşi de religie musulmană, cât şi pentru musulmanii din Asia Centrală şi Caucazul de Nord.

Moscova consideră că unicul sistem de securitate în spaţiul ex-sovietic îl constituie Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC). Viitorul acestei organizaţii nu ţine de faptul dacă va include noi membri (ceea ce este puţin probabil), sau va pierde (cazul Uzbekistan), ci de capacitatea Rusiei de „a transforma OTSC într-o organizaţie internaţională capabilă de răspuns în faţa ameninţărilor şi provocărilor actuale, în condiţiile influenţei tot mai mari a diverşilor factori globali şi regionali în zonele OTSC şi cele adiacente”. În viitorul apropiat, acest spaţiu va include pe lângă Rusia, Kazahstan şi Belarus: „avanpostul” din Caucazul de Sud (Armenia) şi „prima linie” din Asia Centrală (Kârgâstan şi Tadjikistan). Abhazia şi Osetia de Sud fac parte dintr-o altă arhitectură, fiind deja integrate pe deplin în sistemul de securitate al Federaţiei Ruse. Odată cu retragerea Uzbekistanului din OTSC în 2012, s-a produs o delimitare mai exactă a spaţiului de securitate comun, determinând Moscova să construiască relaţii bazate pe principiul egalităţii penrtru a-şi asigura securitatea în zona sa sensibilă din sud. Pentru aceasta, aliaţii Rusiei trebuie să fie pregătiţi să se încadreze în acţiuni multilaterale în domeniul securităţii. În următorii ani misiunea de bază a OTSC va fi asigurarea securităţii în Asia Centrală în condiţiile retragerii trupelor NATO din Afganistan, precum şi escaladării tensiunilor cu Iranul, conflictului dintre şiiţi şi suniţi şi instabilităţii create în urma revoluţiilor islamice din 2011.

Proiectul integrării în Uniunea Economică Eurasiatică a Republicii Moldova ar putea avea succes doar în cazul „reorientării” eurasiatice a Ucrainei. Chişinăul, probabil, îşi va menţine vectorul pro-european, iar statutul regimului de la Tiraspol nu face din Transnistria– o enclavă de dimensiuni relativ mici situată pe malul stâng al Nistrului –  un partener de integrare independent pentru Rusia. Perpetuarea conflictului transnistrian menţine Transnistriei statutul de „beneficiar al ajutorului financiar al Rusiei” stabilit de către Duma rusă. Dacă acest conflict va fi soluţionat conform prevederilor din Concepţie: „Rusia va continua să joace un rol activ în soluţionarea politică şi diplomatică a conflictelor din CSI, în special, se va implica în găsirea unor soluţii pentru conflictul transnistrean în baza respectării suveranităţii, integrităţii teritoriale şi neutralităţii Republicii Moldova în atribuirea unui statut special Transnistriei”, Rusia speră să câştige credibilitate în faţa partenerilor europeni (Germania), consolidându-şi în acelaşi timp poziţia economică în Republica Moldova, chiar dacă elita politică de la Chişinău va fi orientată spre integrare în UE. În viziunea autorităţilor moldoveneşti, integrarea europeană şi beneficiile pe care le-ar oferi agenţilor economici şi cetăţenilor din stânga Nistrului, a devenit principala strategie de soluţionare a conflictului transnistrean. Acest plan este puţin realizabil mai ales dacă luăm în calcul atitudinea intransigentă a noii echipe lui Evghenii Şevciuk faţă de ideea reintegrării. Or păstrarea status quo-ului actual (sprijinul economico-militar din partea Federaţiei Ruse) îi asigură perpetuarea regimului, în schimb reintegrarea cu Republica Moldova, chiar şi în baza obţinerii unui statut special, reprezintă o ameninţare la adresa statutului său. Momentan la Tiraspol nu există nici un politician, nici un partid sau mişcare politică să promoveze ideea integrării europene. Aspiraţiile din regiune vin mai mult în întâmpinarea Uniunii economice eurasiatice sau Uniunii Vamale, decât înspre UE. Plus că pentru Tiraspol „integrarea europeană” nu este atât de vitală ca pentru Chişinău (comerţul exterior al regiunii transnistrene cu statele membre ale UE plus Croaţia a constituit 483 408 173 de dolari sau 26,8% din volumul total.[5] Chir dacă Chişinăul va reuşi semnarea Acordului de Asociere şi liberalizarea regimului de vize cu UE, autorităţile de la Tiraspol nu vor fi tentate să intre în câmpul constituţional al Republicii Moldova pentru a putea circula liber în UE, în contextul în care se poartă negocieri între Moscova şi Bruxelles pe facilitarea procesului de obţinere a vizelor (în Transnistria sunt deja 180 000 de cetăţeni ai Federaţiei Ruse).

Celelalte două „republici secesioniste – Abhazia şi Osetia de Sud – au un statut cu totul aparte. Fiind recunoscute de către Moscova şi alte „state şi regiuni partenere” (Venezuela, Unitatea Teritorial Administrativă Găgăuzia, Krajna sărbească, Transnistria, Nagorno-Karabach etc.) aceste „republici” au fost integrate în spaţiul economic al Federaţiei Ruse, însă statutul lor internaţional va rămâne deocamdată incert pănă Moscova nu ajunge la un acord definitiv cu Tbilisi. Momentan Suhumi şi Ţhinval au obţinut, cu ajutorul militar al Rusiei, independenţa doar faţă de Georgia.

  analize, CSI, federatia rusa, rusia