În cadrul discursului ţinut pe 24 septembrie 2011 în faţa delegaţilor la congresul anual al partidului Rusia Unită, Dmitri Medvedev îl propunea pe Vladimir Putin să candideze la preşedenţia Rusiei, pentru ca numai la o oră de la această declaraţie, premierul Vladimir Putin să-l propună aceluiaşi congres, pe Dmitri Medvedev ca viitor şef al executivului de la Moscova.

Anunţul lui Medvedev prefigurează revenirea la Kremlin a politicii externe dure, cu accent pe recursul, previzibil şi frecvent, la manu militari. Aceasta fiind opţiunea prin care Vladimir Putin doreşte repoziţionarea Federaţiei Ruse din postura actuală – de putere regională, aflată pe locul trei, după superputerea lumii, Statele Unite şi după puterea globală China -, în aceea de egală SUA, precum a fost percepută, în secolul trecut, Uniunea Sovietică.

Încă de la început, Putin şi-a fondat politica pe unele valori normative caracteristice erei sovietice. În timpul celor două mandate (2000-2008) s-a putut remarca o creştere a valorilor socio-politice sovietice, în principal marcate de intervenţionism economic, subordonate realizării unui mare proiect politic. În fapt, ca şi predecesorii săi sovietici – în afara lui Elţân – Putin a căutat să-i redea Rusiei “mândria” sa şi mai ales să-i redea statutul de „Mare Putere”.

Deşi declarat adept al stabilităţii, criticii săi susţin că reîntoarcerea sa va însemna doar întoarcerea la o eră a stagnării şi nu una a stabilităţii, susţinând chiar, că revenirea lui Putin ar putea duce la cinism, corupţie şi decădere socio-economică aşa cum s-a caracterizat perioada târzie a lui Brejnev.

Viziunea lui Putin asupra lumii este una puternic anti-occidentală, el necrezând că ţările occidentale sunt democraţii veritabile, fiind suspicios şi crezând în conspiraţii. În aceste condiţii, trebuie luate în seamă nu numai relaţiile sale cu SUA, ci şi cu celelalte state.

Reîntoarcerea lui Putin marchează astfel schimbări geostrategice în cursul Rusiei. Rusia s-ar caracteriza nu numai printr-o politică de forţă, dar şi prin abilitatea de a avea un impact asupra balanţei de putere internaţionale. Deşi posedă mai puţine resurse decât Uniunea Sovietică, aceasta încă mai posedă arsenal nuclear care este aproximativ egal cu cel al SUA. În plus, Rusia este producătorul mondial numărul 1 de energie. Are atât petrol cât şi gaze şi posedă numeroase bogăţii naturale şi este depozitarul a celei mai mari rezerve de apă dulce din lume, iar acestea toate îi conferă importanţă geopolitică. În plus, faptul că din punct de vedere strategic, se consideră independentă face ca Rusia să se caracterizeze ca o ţară de mare putere. Nu este vorba în opinia sa de a domina alte ţări, cât mai degrabă să nu lase alte ţări să domine Rusia. Independenţă strategică în lumea de astăzi presupune independenţa faţă de cei doi principali jucători – SUA şi China. Deci, Rusia se consideră ea însăşi un jucător strategic şi aceasta este important pentru balanţa globală.

Schimbările care s-ar putea produce în plan geopolitic s-ar datora ambiţiilor de mărire ale lui Putin. Visul acestuia este de a crea o Uniune Euroasiatică care să devină „unul din polii lumii contemporane”. Acest ansamblu va reuni cea mai mare parte din vechile republici sovietice în jurul Moscovei, aproape la 20 de ani după prăbuşirea URSS, eveniment calificat, în 2005, de către Vladimir Putin ca „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX şi că ideea nu este de a recrea Uniunea Sovietică sub o altă formă ci de a reintegra pe baza noilor valori, politice şi economice (…) Acestea sunt cerinţele epocii.” Uniunea vamală Rusia-Bielorusia-Kazahstan, realizată în 2009 ar putea reprezenta, în viziunea sa, nucleul unei Uniuni Euroasiatice. La acestea se vor alătura alte ţări, precum Tadjikistan sau Kirghistan. Logica acestei uniuni este înainte de toate economică, deci foarte diferită de celelalte tentative, care erau politice sau pur şi simplu decorative, pentru a arăta leadershipul rus. Ideea creării acestui model de unificare puternică şi supranaţională doreşte crearea unei legături între Europa şi regiunea Asia Pacific pentru a răspunde concurenţei chineze din Asia Centrală şi de a recâştiga influenţă în zone unde Rusia întâlneşte concurenţa americană, ca de exemplu în cazul bazei militare din Manas, Kirghizstan. Principalele îngrijorări la adresa Chinei se datorează influenţei câştigate de aceasta în cadrul Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai, realizată în perioada post Război Rece pentru a defini graniţele între cei cinci membrii ai săi (China, Kazakhstan, Kyrgystan, Rusia şi Tadjiskistan, ulterior alăturându-se şi Uzbekistan). Moscova s-a gândit atunci să păstreze legăturile şi autoritatea asupra fostelor republici sovietice în condiţiile în care China a transformat Organizaţia de Cooperare de la Shanghai într-un instrument de creştere a influenţei în Asia Centrală, zonă considerată de interes pentru Rusia. În aceste condiţii este de aşteptat ca, în ceea ce priveşte relaţiile cu China să nu fie de durată, Institutul de cercetare pentru Pace din Stockholm, prevenind că Pekin şi Moscova va menţine relaţiile diplomatice corecte dar că este de aşteptat ca doi dintre stâlpii relaţiei să se clatine, şi anume, cooperarea militară şi cea energetică. În ceea ce priveşte partea europeană rămâne de văzut dacă ţările vizate se vor apropia de Rusia, cum este cazul Bielorusiei, al Ucrainei care este în conflict cu Rusia pe tema tarifelor la gaze şi care, mai mult, oscilează către Uniunea Europeană. Rămâne de văzut însă, în ce măsură şi când Putin va reuşi să le convingă că „ţările noastre, împreună, să câştige locul pe care îl merită în pacea complexă a secolului XXI”, având în vedere că mandatul său s-ar putea prelungi până în 2024.

Astfel, Europa va fi un centru de interes pentru acesta mai mult decât a reprezentat pentru actualul şef de stat. Marginalizarea strategică a Vechiului continent pe măsura deplasării accentului politicii mondiale spre Pacific nu va mai avea loc. În acelaşi timp, Putin  va examina acest fenomen în profunzime ca o posibilitate: pe măsură ce Uniunea Europeană devine mai slabă, cu atât are mai multe şanse de a progresa în relaţiile cu ţări concrete. În ciuda simpatiei aparente, legăturile dintre Rusia lui Medvedev şi Europa, practic şi-au pierdut conţinutul. Întoarcerea lui Putin le va duce la o revigorare. Înainte de toate vor fi alianţele economice, pe baza cărora se va putea încerca să se construiască ceva politic. Şi gazoductele Nord Stream şi South Stream vor rămâne proiectele favorite ale lui Putin.

În ceea ce priveşte relaţia cu SUA probabil nu se va schimba. Resetarea relaţiilor, adică ieşirea dintr-un impas profund, a fost un succes, dar care nu va merge mai departe. Dorinţa de modernizare a industriei de apărare, pentru care a decis să aloce 440 miliarde de ruble pentru perioada 2012-2014, nu este privită cu ochi buni de către occidentali. Pe de altă parte, problema apărării anti-rachetă va rămâne una centrală şi va duce în continuare la reacţii critice şi la luări de poziţie din partea Rusiei. Toate acestea ar putea avea consecinţe negative asupra campaniei electorale a lui Barack Obama, republicanii argumentând că acesta a avut o poziţie slabă ce a permis întărirea regimului rus şi i-a garantat lui Putin posibilitatea revenirii la putere aproape pentru totdeauna.

În spaţiul postsovietic, reîntoarcerea lui Putin este o veste proastă pentru Viktor Ianukovitch, care nu se află în relaţii bune cu Putin dar şi pentru Alexandre Loukashenko. În aceste condiţii este clar că Uniunea vamală promovată de Putin va rămâne o prioritate, în jurul căreia se va construi politica în această regiune. Pentru Chişinău, această veste înseamnă pierderea, fără echivoc, a Transnistriei, iar pentru Bucureşti, nu face decât să confirme utilitatea amplasării scutului defensiv antirachetă la Deveselu.

Politica externă a lui Putin se va articula pe două axe: prima de a asigura dezvoltarea Rusiei şi în al doilea rând de a evita implicarea în prea multe obligaţii (în special de a adera la o organizaţie sau alta), căci caracterul imprevizibil al evenimentelor internaţionale va impune ca ea să-şi păstreze capacitatea de acţiune pentru orice eventualitate.

În concluzie, reîntoarcerea lui Putin în 2012 nu va fi una de tip integraţionist ca în primul mandat, nici aceea de a încerca să demonstreze cu orice preţ că Rusia trebuie tratată ca un partener egal, ci va trebui să fie marcată de încercarea de a câştiga influenţă pe seama eroziunii instituţiilor din lume şi de a câştiga influenţă bazându-se pe eventuali paşi greşiţi făcuţi de ceilalţi participanţi la jocul geostrategic.

  federatia rusa, implicatii geopolitice, putin, rusia, vladimir putin