Fenomenul economic poate fi explicat prin prisma conduitei elitelor unui stat în eficienţa competitivităţii naţionale. Astfel, geoeconomia este definită şi prin dimensiunea mentală a elitelor: cum percep acestea economia naţională sau globală. Savantul american Alfred O. Hirschman numeşte această percepţie înţelegerea complexităţii. În următoarele rânduri îmi propun să analizez viziunea economică a elitei ruse din sistemul Putin prin prisma teoriilor lui Manoilescu, Gunder Frank, Wallerstein, Demolins şi Hirschman privind poziţia statului în ordinea mondială a acumulării capitalului.

Accentele geoeconomice realiste ale actualei elite s-au manifestat prin creşterea rolului economiei în politica externă a Federaţiei Ruse. Fiind în posesia unor importante stocuri de resurse naturale, Kremlinul a utilizat sistematic instrumentele energetice pentru a-şi atinge obiectivele de politică externă. Din moment ce URSS-ul s-a prăbuşit, iar dezideratul Rusiei era integrarea în „diviziunea mondială a muncii”, resursele energetice devin unul din principalele instrumente economice prin care sistemul Putin implementează strategia sa.

După prăbuşirea Uniunii Sovietice, Rusia a intrat într-un declin economic fără precedent, care a scos-o la periferia sistemului mondial modern. Declinul producţiei industriale, diminuarea rezervelor de aur şi lipsa lichidităţilor au constrâns Moscova să fie la cheremul Fondului Monetar Internaţional (FMI), Clubului Creditorilor de la Paris sau Clubului de la Londra al Creditorilor Comerciali. După unii obserbatori străini, anume atunci se produce blocarea procesului de apariţie a clasei de mijloc (garant al democraţiei), luând naştere „un sistem bazat pe favoritisme şi pe legături de tip mafiot” sprijinit de o oligarhie post-sovietică numiţi „novîe russkie” [„noii ruşi” – n.a.]. Fiind în căutarea unui model economic eficient, susţinătorii Rusiei lui Elţîn au mers pe dezvoltarea unei „identităţi strategice” non-coflictuale şi implementarea „terapiei de şoc”, pentru integrarea în circuitul capitalist al lumii civilizate. Problema a fost că această nouă elită post-sovietică a fost marcată de ceea ce Hirschman numea fracasomanie, sau complexul eşecului faţă de Occident, ceea ce a generat confruntarea cu alte grupuri reacţionare care candidau şi ele la putere (slavofilii, extremiştii, comuniştii, conservatorii etc.), printre care cel mai semnificativ grup era cel al siloviki (reprezentanţii structurilor de forţă ale KGB, din care provine şi actualul preşedinte V. Putin).

Epoca lui Putin („Noul Realism”), inaugurată în 2000, a oferit un răspuns geoeconomic agreat de noile elite instalate la Kremlin. Reformele economice întreprinse din 2000 au coexistat cu o „politică de naţionalism economic” apropiată de modelele din Asia de Est. Statul a preluat controlul asupra sectorului energetic, urcând proprietatea re-naţionalizată spre 30%.

Rusia a cunoscut în ultimul timp cea mai bună decadă a creşterii economice după cel de  al Doilea Război Mondial (între anii 1998-2007 PIB-ul Rusiei a avut o rată a creşterii de 6,7% pe an). Această creştere a fost oprită odată cu declanşarea recesiunii globale în 2008. Printre măsurile întreprinse de administraţia Putin a fost şi crearea Fondului de Stabilitate, unde sunt plasate 2/3 din veniturile exportului de petrol şi gaze.  Astfel, în mediile de cercetători se vehiculează des ideea că dezvoltarea economiei ruseşti ţine în principal de exporturile de hidrocarburi. Însă specialiştii de la RAND consideră că sectorul energetic acoperă doar 18,9% din PIB, restul provenind din alte sectoare (impozite, taxe pentru import-export, impozitele percepute de la multinaţionale şi taxe pentru adaos comercial etc.).  Problema e că economia Federaţiei Ruse are caracteristici industrial-agrare (industria are ponderea de 30% din PIB şi încadrează 30% din populaţia activă a ţării), unde sectorul agricol (care cuprinde 55% din ponderea terenurilor arabile la nivel mondial) este puţin dezvoltat (asigură 5% din PIB şi reprezintă 15% din populaţia activă). În cadrul unui discurs ţinut în faţa Adunării Federale la sfârşitul anului trecut, preşedintele rus a ţinut să specifice importanţa sectorului agricol: „În următorii cinci ani ar trebui să ne asigurăm independenţa alimentară, şi în acelaşi timp, Rusia trebuie să devină cel mai mare furnizor mondial de produse alimentare”. Totuşi, eforturile de creştere de pe poziţiile 6-7 în ierarhia mondială a producătorilor agricoli poate duce la o risipă de energie şi „substanţă socială” (Madgearu) datorită cantităţii mari de muncă încorporată în produsele agricole. Prin această decizie, regimul Putin va statornici şi mai adânc Rusia în periferia sistemului mondial (Wallerstein) şi în schema schimbului inegal care generează „dezvoltarea subdezvoltării” (Gunder Frank), ceea ce îi va crea mari probleme pe termen lung. Or, în teoria lui Manoilescu privind productivitatea muncii, „industria are în toate ţările lumii o superioaritate intrinsecă (calitativă) asupra agriculturii, care derivă din marea ei productivitate a muncii”, respectiv are loc o producţie la parametrii ridicaţi cu muncă puţină, cu densitate tehnologică încorporată, într-un ritm scurt.

Este adevărat că după anul 2000 s-a redus puterea oligarhilor. Statul şi-a asumat responsabilităţi largi de organizare şi dirijare a producţiei, având un aparat birocratic ineficient constituit pe fundaţia unei „verticale de putere”, care funcţionează ca un mecanism de conversie a puterii în bani, iar mita şi clientelismul sunt încurajate în schimbul loialităţii faţă de superior. Pentru a-şi creşte popularitatea, noii oligarhi, regrupaţi în jurul partidului-stat „Rusia Unită”, şi-au propus ameliorarea treptată a nivelului de trai al populaţiei prin micşorarea inegalităţilor de venit în societate – o caracteristică a elitelor redistributive (Hirschman), care loveşte în decolarea economică a statului şi în clasa de mijloc (motorul inovaţiei). Această presiune la adresa elitelor antreprenoriale („tăierea găinii cu ouă de aur”) va genera proteste în masă pentru respingerea regimului autoritar şi deblocarea circulaţiei elitelor la nivelul întregii societăţi. Cel care a explicat cel mai bine acest fenomen a fost E. Demolins, prin teoria „surmenajului social” al societăţii ruse înainte de revoluţia bolşevică. Rămâne de văzut dacă teoria ne va confirma încă odată validitatea sa, în cazul în care modernizarea F. Ruse în stilul lui Putin, „de sus în jos”, va provoca reacţii violente, ducând la schimbări geopolitice semnificative.

            Pe de altă parte, economia F. Ruse va continua să fie marcată de lipsa inovaţiei. În strategiile puterii, Kremlinul a început să se relanseze, încă din 2005-2006, într-o vastă operaţie de întărire a puterii militare (bugetul militar este de 71.9 miliarde dolari), reprezentând 3.9% din PIB. Regimul investeşte miliarde de dolari în cercetări deja făcute de alte state, sau practică spionajul economic pentru a avea acces la tehnologia de vârf occidentală, neglijând faptul că o pătură largă a societăţii este ostilă inovaţiilor şi capitalului străin.

  analize, geoeconomie, rusia