În ultima perioadă pe scena lumii internaţionale s-au petrecut o serie de evenimente care încep să pună la îndoială ordinea internaţională existentă şi mai cu seamă locul precis al puterilor pe marea tablă de şah.

Mă refer aici la revoluţiile care au avut loc în unele state din Africa şi la implicaţiile acestora asupra configuraţiei şi echilibrului de putere la nivel mondial. Aşa cum sprijinirea şi implementarea drepturilor omului, noua religie a secolului XXI apare ca un apanaj al statelor occidentale în încercarea lor de a-şi întări poziţiile pe teritoriul unor state din spaţiul musulman, tot aşa se vorbeşte şi despre adoptarea democraţiei în aceste state ca şi formă de guvernământ.

            Întrebarea firească regăsită pe buzele tuturor analiştilor în Relaţii Internaţionale este dacă democraţia, în forma pe care o întâlnim astăzi în statele occidentale dezvoltate poate fi adoptată, implementată sau practicată în aceste state relativ sărace (ca bogăţie a populaţiei) şi care se confruntă cu o serie de probleme extrem de grave (de la cele economice la cele politice, de la cele sociale la cele ambientale)? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să avem foarte clar în minte faptul că statele arabe au condiţii de limbă, cultură şi societate care le diferenţiază de cele din Vest, cu care sunt de multe ori comparate, deci, din start trebuie să renunţăm la ideea că aceeaşi reţetă (a democraţiei, evident) va da roade asemănătoare în state distincte.

            Pornind pe firul discursului cu privire la şansele de reuşită a regimului democratic în statele arabe, doresc să subliniez o serie de condiţii generale care trebuie luate în considerare ca şi fundament, temelie a instaurării democraţiei într-un stat. Aceste coordonate de care depinde succesul democraţiei pot fi dezbătute, argumentate, confirmate sau infirmate. M-am oprit asupra a doar cinci dintre ele care, din punctul meu de vedere au o incidenţă destul de mărită: 1) nivelul de dezvoltare economică a statului în cauză, 2) gradul de concentrare a surselor de avuţie naţională; 3) coerenţa şi capacitatea guvernării; 4) prezenţa diviziunilor identitare, pe linie etnică, religioasă, tribală sau de clan şi 5) experienţa istorică a pluralismului politic. Toate aceste variabile trebuie luate în considerare în momentul în care ne raportăm la un stat ca aspirând la democraţie.

            Din această perspectivă, lumea arabă nu prezintă o imagine prea optimistă. Sărăcia este endemică; şi unde nu este sărăcie, petrolul face legea ca şi cum blestemul aurului negru ar urmări aceste state şi aşa destul de chinuite. Disensiunile între sunniţi şi şiiţi sînt grave în unele ţări şi se exteriorizează mai ales când vine vorba de împărţirea puterii ca şi unic scop al luptelor, iar tensiunile tribale bîntuie în altele. În cîteva ţări, precum Libia, coerenţa instituţiilor guvernamentale de bază este şocant de scăzută, avem astfel de-a face cu aşa numitele state slabe, atât din punct de vedere politic, social sau economic, fără coerenţă şi exerciţiu practic. În mare parte din regiune, experienţa istorică a pluralismului este precară. În faţa democraţiei se aşterne fără îndoială un drum greu şi foarte anevoios mai ales că procesul de sprijinire a democraţiei de către actorii externi este mai uşoară în plan retoric decât în realitate.

Marile puteri, cu precădere SUA trebuie să înţeleagă faptul că democraţia nu este un dar al lui Dumnezeu sau al Americii, ci este pur şi simplu un sistem de guvernământ pe care fiecare ţară are dreptul să-l dezvolte în stilul şi ritmul său propriu, făcând apel la resursele interne, astfel încât să nu se ajungă la o formă fără fond.

            Există totuşi în această diversitate politică şi economică a lumii arabe extrem de eterogenă nu doar cu referire la alţi referenţi externi ci şi în interiorul său, cîţiva sîmburi de speranţă. În Tunisia, de exemplu, avem cu adevărat o clasă de mijloc bine educată. În ceea ce priveşte protestele din Egipt, acestea au demonstrat potenţialul cooperării între diversele confesiuni din interiorul statului. În Bahrein, Iordania, Kuweit şi Maroc există instituţii parlamentare cu tradiţie multipartinică. În plus, cei cinci factori menţionaţi mai sus sînt indicatori probabili, şi nu pre-condiţii. Absenţa lor indică un drum dificil, însă nu imposibil. La urma urmelor, putem afirma că India nu a reuşit o notă de trecere aproape la nici unul dintre cele cinci puncte ţintă, şi cu toate acestea este un exemplu bun de democraţie care rezistă (nu în forma în care apare ea în Occident, dar într-o măsură apropiată).

            Aşteptările noastre ar trebui, de asemenea, să fie realiste. Democraţia arabă, dacă se va naşte vreodată, o va face numai şi numai pentru a îndeplini aspiraţiile arabilor. Ea nu va schimba însă peste noapte mentalitatea acestora, nu va încuraja reconcilierea cu vechiul rival, Israelul, şi cu siguranţă nu va garanta liberalizarea socială. Procesul electiv constituie un pas important în direcţia dorită, asta bineînţeles dacă duce la declanşarea unei dezbateri autentice. Există totuşi o mare diferenţă între o societate în care opiniile personale se raportează la ,,ceea ce crede toată lumea’’ şi una în care cetăţenii pot oricând să spună ,,Lasă-mă să-ţi spun ceea ce cred eu!’’

            În sarcina popoarelor arabe stă astfel tot greul, iar contradicţiile naturii umane sunt inevitabile. Libertatea poate fi un dar însă şi o povară, care aduce cu sine atât datoria de a alege, cât şi responsabilitatea pentru opţiunile făcute.

  democratia araba, democratie, lumea araba