În ultimii doi ani, peste tot în lume, de la simplii cetăţeni la mass-media, de la oameni politici până la economişti nu se aude decât vorbindu-se de criza economico-financiară care a lovit pieţele lumii, cu consecinţe directe la nivelul economiei tuturor statelor din sistemul internaţional şi de aici mai departe în mediul social. Indiscutabil este faptul că această criză a lovit din plin în economia Statelor Unite şi de aici, prin efectul de bumerang, consecinţele s-au răspândit în toate colţurile planetei.

Pentru a face faţă crizei, statele naţionale suverane s-au ascuns în spatele interesului naţional şi au promovat tot felul de măsuri protecţioniste care nu numai că au redus şansele de a rezolva problema la nivel mondial, dar au aruncat guvernele într-o cursă dominată de propriul interes meschin şi care, în goana lor uită să mai întindă o mână de ajutor vecinului.

Cam aceeaşi situaţie de egoism s-a manifestat în tot acest timp şi în cadrul Uniunii Europene, unde statele membre au ales, ca de obicei să cânte pe mai multe voci nearmonizate, deşi se află de câţiva ani  în acelaşi cor. Comisia Europeană a încercat să propună un plan anti-criză, dar care nu a fost îndeplinit de către statele membre, mult mai înclinate să adopte măsuri la nivel naţional. Această criză a dat peste cap cu totul situaţia statelor din zona euro care şi aşa era extrem de fragilă. Acest lucru s-a văzut cel mai bine în situaţia statului grec.

După eşecul măsurilor anterioare, liderii de la Bruxelles s-au văzut puşi în faţa unei situaţii de maximă încordare, situaţie care cerea un răspuns omogen, din partea unei Europe ce se pretindea a fi una unită. Un astfel de  răspuns s-a dorit a fi cel luat la reuniunea liderilor la nivel înalt, de la Bruxelles, din 26 octombrie. Măsurile, spun unii istorice care s-au luat la acest summit pot fi grupate în patru mari categorii: vorbim în primul rând de creşterea capacităţii financiare a fondului de urgenţă la 1000 miliarde de euro, de reducere a datoriei Greciei cu 100 miliarde de euro în al doilea rând, se doreşte începerea procesului de recapitalizare a băncilor în al treilea rând, dar şi adoptarea unor reguli de aur bugetare până la sfârşitul anului 2012.

Dintre toate aceste măsuri, cea care a stârnit cele mai multe reacţii şi controverse este fără îndoială cea prin care s-a hotărât ştergerea datoriei Greciei. Ei bine, întrebarea firească este bineînţele DE CE? Răspunsul la această întrebare este, din punctul meu de vedere următorul: statele motor ale UE, Germania-Franţa nu au făcut acest lucru dintr-o pornire pur altruistă de ajutor neinteresat. Motivele ar putea fi două: în primul rând se ştie că principalii acţionari ai marilor bănci greceşti sunt nici mai mult nici mai puţin germani, francezi şi olandezi, deci UE nu salvează în primul rând poporul grec, aflat la ananghie, ci salvează propriile bănci, iar dacă asta înseamnă să acorde şi puţin ajutor grecilor, cu atât mai bine.

Al doilea motiv care ar putea sta la baza acestei decizii ar putea fi regăsit în faptul că principalele state UE au greşit undeva în toată această gestionare a crizei şi acum se simt cu musca pe căciulă şi trebuie să îndrepte un rău de care se simt responsabile. Din punctul meu de vedere cel mai mare rău pe care aceştia l-au putut face şi ale cărui consecinţe se văd clar astăzi este faptul că au primit Grecia în zona euro fără ca aceasta să îndeplinească toate criteriile de convergenţă necesare intrării. Decizia pripită luată atunci poate pe considerentul potrivit căruia lucrurile se vor îndrepta pe parcurs nu poate decât să înfurie şi mai tare Bulgaria de exemplu, care a făcut eforturi reale şi incredibile de atingere a minimului de inflaţie necesar accederii la zona euro.

Sau ce să mai spun de faptul că jumătate din datoria iertată grecilor ne-ar ajuta să realizăm o infrastructură precum cea la nivel european. Şi atunci unde mai este morala, domnule Sarkozy? Sau poate ar trebui să luăm în considerare răspunsul domnului preşedinte Băsescu potrivit căruia nimic nu este moral în faţa crizei…Cert este că această decizie va crea un precedent prin care orice stat care va ajunge în situaţia Greciei se va simţi tentat să ceară o scădere a datoriilor sale, deschizând în acest fel Cutia Pandorei.

  analize, cutia pandorei