Liderii Marii Britanii, Statelor Unite şi ai Uniunii Sovietice s-au întâlnit, între 4 şi 11 februarie 1945, la Ialta, pentru cea de-a doua conferinţă la nivel înalt, în care să stabilească strategiile de angajare în conflict şi aranjamentele post-război. Prin urmările sale, conferinţa de la Ialta are o importantă semnificaţie geopolitică, deoarece a fost momentul când s-au oficializat înţelegerile convenite deja între aliaţi, înţelegeri ce aveau să schimbe soarta Europei de Est  pentru următoarea jumătate de secol. Parafând hotărârile luate, de fapt, la Conferinţa de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943), întălnirea de la Ialta este văzută drept ultimul asalt al diplomaţiei sovietice, făcut discret şi bine pus la punct pentru obţinerea consimţămîntului anglo-american în legătură cu preponderenţa rolului U.R.S.S. în Europa.

1. Roosevelt şi obiectivele americane

Preşedintele Roosevelt credea cu tărie în mesianismul american, în excepţionalismul acestui popor, şi, deşi nu dorea angajarea permanentă a Americii în problemle europene, credea că este de datoria ei să arate drumul spre pace. Roosevelt a mers la Ialta pentru a „pune capăt sistemului de acţiune unilateral, al alianţelor exclusive, al sferelor de influenţă, al echilibrului de puteri şi al tuturor celorlalte expediente care au fost încercate vreme de secole – şi au dat întotdeauna greş. Noi propunem să înlocuim toate acesteea printr-o organizaţie universală în care să aibă şansa de a se reuni, în sfârşit, toate naţiunile iubitoare de pace.”

Viziunea sa asupra lumii postbelice este puternic impregnată de idealismul lui Wilson. Preşedintele american considera că pacea durabilă poate fi atinsă, conflictele locale pot fi suprimate prin mondializarea politicilor statelor şi universalizarea problemelor, astfel încât nici un stat să nu poate să-şi întoarcă spatele jutiţiei şi păcii. Dar spre deosebire de Wilson, în viziunea sa găsim şi o importantă doză de pragmatism. Roosevelt înţelege că eliminarea completă a sistemului de echilibru al puterii nu poate fi realizată şi că este nevoie de state puternice care să să garanteze pacea mondială. În al doilea rând dorea să pună capăt imperiilor coloniale, considerând că acestea erau vestigiile vechi lumi, iar SUA nu au intrat în război pentru a juca conform ambiţiilor imperiale ale Franţei şi Marii Britanii. În al treilea rând statele agresoare trebuiau pedepsite, şi controlate pentru a se evita astfel de agresiuni pe viitor, iar industria lor militară trebuia sa fie dezmembrată. Ultimul aspect urmărit în cadrul conferinţei era determinarea Uniunii Sovietice să intre în război împotriva Japoniei.

Roosevelt era convins că a găsit în Stalin interlocutorul perfect, alături de care poate construi noua ordine postbelică. El a crezut că îl poate cuceri pe liderul sovietic prin farmecul său personal, prin acordarea de concesii precum dreptul de administrare a căilor ferate manciuriene sau porturi libere în Darien şi Port Arthur, şi mai ales prin desocierea de britanici.

2. Stalin şi  strategia sovietică

Stalin era un adept al realpoliticii şi gândea în termenii clasici ai raporturilor de forţă., fiind astfel mai apropiat de Churchill decât de Roosevelt în ceea ce priveşte înţelegerea lumii. A avut două obiective la această conferinţă. Primul este în tradiţia de secole a oamenilor de stat ruşi, şi anume obţinerea unei zone, centuri de siguranţă, cât mai mari în jurul acestui vast stat. Ştia că Europa Occidentală va vedea URSS-ul ca o ameninţare şi controlând cât mai multe state din Europa de Est şi Centrală îşi asigura o zonă tampon în faţa unor state ce o data recuperate din punct de vedere economic şi politic vor fi considerate la rândul lor o ameninţare. Al doilea obiectiv îl reprezintă asigurarea aliaţilor săi anglo-americani de bunele sale intenţii. Încheierea păcii şi crearea unei lumi stabile era în interesul tuturor aliaţilor. Amprenta războiului fusese puternic pusă şi pe statul sovietic. Distrugerile materiale cauzate de germani, pierderile omeneşti cauzate de Stalin însuşi şi întreruperea procesului de construcţie socialistă, toate acestea  puteau fi rezolvate doar într-un climat stabil.

Alegerea Crimeei drept locaţie pentru această întâlnire reprezintă o senzaţională victorie de prestigiu. Să obţii în văzul întregii lumi, că oamenii cheie ai momentului – preşeditnele atotputernicei Americi şi prim-ministrul celui mai grandios imperiu al tuturor timpurilor- să parcurgă mii de kilometri, în condiţii de securitate precare, ca să-l întâlnească pe premierul sovietic” Momentul ales pentru conferinţă este de asemenea o victorie strategică pentru liderul sovietic. Acesta tot amână această întâlnire pentru a îşi putea consolida consolida poziţia militară de pe teren. Avansarea grupurilor de armată conduse de generalii Jukov şi Koniev pe Vistula şi Oder consolidează poziţia URSS-ului în cadrul teritoriilor disputate, făcând oarecum inutilă discuţia despre graniţele şi viitorul acestor state. De asemenea Stalin a aşteptat trecerea alegerilor din SUA pentru ca preşedintele Roosevelt să poată oferii mai uşor unele concesii.

 3. Churchill şi aspiraţiile britanice

Churchill, spre deosebire de ceilalţi omologi ai săi, a luat parte la acest război încă de la început. Ştia că la sfârşitul războiului  rolul Marii Britanii de putere mondială v-a lua sfârşit şi că trebuie să găsească o modalitate nouă de a apărare a intereselor statului.  Obiectivele sale sunt trei la număr. În primul rând trebuie să asigure securitatea Marii Britanii. Churchill consideră că reconstuirea echilibrului de putere, este esenţială pentru statul său,  şi asta înseamnă refacerea Marii Britanii, a Franţei şi chiar a Germaniei, în încercarea de contrabalansare a Uniunii Sovietice. Astfel are nevoie de o relaţie bună cu Franţă, şi susţine apartenenţa acesteia din urmă la statutul de mare putere, şi de asemenea urmăreşte să obţină zona de ocupaţie în nordul Germaniei. Al doilea obiectiv este asigurarea securitătii drumului spre Indii. Pentru a îl îndeplini trebuie să înlăture pericolul sovietic din Marea Mediteraneană. Înţelegându-l pe Stalin, mai bine decât Roosevelt, negociază cu primul o schemă de împărţire teritorială. Stalin v-a lăsa în pace statele cu ieşire la Marea Mediteraneana în schimbul statelor din Europa Centrală şi de Est. Pentru liderul britanic Uniunea Sovietică reprezenta un potenţial stat inamic, Churchill înţelegând foarte bine ambiţiile teritoriale şi de putere ale ruşilor. „Pentru Churchill, aşadar, nici un aspect al diplomaţiei aliate nu era mai important decât crearea de legături de prietenie cu America, într-atât de solide încât Marea Britanie să nu fie nevoită să înfrunte lumea postbelică de una singură. De accea, la sfârşitul zilei el ceda în general preferinţelor americane – deşi a reuşit adesea să-şi convingă partenerul american că interesele strategice ale Washingtonului corespundeau strâns cu cele ale Londrei.”

La sfârşitul celor 10 zile de negocieri, pe data 11 februarie, cei trei lideri au semnat un protocol, ce cuprinde 14 capitole, ce trata temele de discuţie din cadrul conferinţei.  Documentul prevedea reglementarea următoarelor aspecte: organizarea Naţiunilor Unite, declaraţia asupra Europei eliberate, dezmembrarea Germaniei, zonele de ocupaţie şi comisiile de control în Germania, chestiunea daunelor de război şi situaţia Poloniei. Sovieticii sunt consideraţi câştigătorii conferinţei, situaţia, la nivel politic şi militar, în acel moment fiindu-le favorabilă. Dezechilibrul strategic afecta şansa anglo-americanilor la o negociere de pe poziţii de egalitate, în timp ce ei nu se aşteptau să treacă Rinul decât în luna martie, ruşii se aflau la mai puţin de 80 de km de Berlin. De asemenea, aceştia controlau prin Armata Roşie teritoriile fostelor state aliate ale Germaniei din estul Europei. Anglo-americanii nu i-ar fi putut convinge să se retragă din zonele ocupate. Astfel, sovieticii nu au obţinut la Ialta altceva decât ce le aparţinea deja prin forţa armelor. Conferinţa a acceptat în scris status-quo-ul din estul european.

  evenimente cheie din istorie, geopolitica, ialta, istorie