În definirea unei mari puteri în epoca modernă, pe lângă forţa militară şi economică, deţinerea armei nucleare sau funcţia de membru permanent al Consiliului de Securitate ONU se adaugă şi definirea statului drept putere cosmică. În prezent, Rusia, China, Japonia şi SUA sunt cele patru mari puteri globale considerate şi puteri cosmice de sine stătătoare.

Dacă în perioada Războiului Rece bătălia pentru supremaţia în spaţiul cosmic se dădea între URSS şi Statele Unite ale Americii, în prezent pe scenă a intrat Republica Populară Chineză. Fiind o ţară cu o creştere economică impresionantă şi totodată un important actor la nivel global, China pune un mare accent pe dezvoltarea industriei spaţiale. Cum pentru marile puteri maturitatea programului spaţial este deseori considerată un indicator al dezvoltării în faţa lumii, pentru China prestigiul obţinut din întărirea programului spaţial determină factorii politici chinezi să investească masiv.

Demersurile Chinei de a îşi demonstra implicarea în problemele cosmice pot fi considerate de succes, dacă luăm în calcul faptul că, până în prezent, China se poate lăuda cu trei misiuni cosmice cu echipaj uman – aşa numiţii taikonauti – fiind a treia ţară după SUA şi Rusia care reuşeşte această performanţă, numeroase lansări de sateliţi, precum şi investiţii importante şi un plan pe 5 ani îndrăzneţ, pe care China l-a anunţat la sfârşitul anului 2011 şi care preconizează o viitoare aselenizare chineză.

Dar se poate vorbi despre China în spaţiul cosmic ca o ameninţare sau se poate întrevedea o cooperare fie cu puterile cosmice consecrate, fie cu cele emergente?

În primul rând, spre deosebire de SUA sau statele europene care au fost forţate să îşi reducă semnificativ investiţiile în explorarea spaţială, China are tot sprijinul opiniei publice şi continuă să investească masiv în industria spaţială. Astfel, există discuţii despre cooperarea sino-europeană, prin implicarea Chinei în proiecte, precum sistemul navigaţional Galileo sau Staţia Spaţială Internaţională. Până în prezent, China a colaborat cu Rusia pentru dezvoltarea navei spaţiale Shenzou, cu Franţa pentru sarcinile utile ale sateliţilor de comunicaţie, cu Marea Britanie pentru Constelaţia de Monitorizare a Dezastrelor. A lucrat, de asemenea, cu Brazilia, dar şi cu Agenţia Spaţială Europeană pentru misiunea ştiintifică “Double Star”, care studiază efectul soarelui asupra mediului înconjurător.

Apar tensiuni, însă, întrucât SUA doresc să aibă un rol dominant în spaţiul cosmic şi pe viitor. Mai mult, companiile europene sunt blamate dacă furnizează tehnologii sensibile în China. Ca atare, SUA încearcă să prevină transferul de tehnologie către China încă din 1999 când a încadrat exporturile de componente de sateliţi şi software ca proprietate intelectuală, subiect al regulilor traficului internaţional de arme.

Aşadar, se poate vorbi despre o nouă cursă spaţială? China poate fi văzută mai degrabă ca un motivator pentru SUA în a îşi continua cercetările în ceea ce priveşte explorarea spaţiului cosmic decât un competitor. Mai degrabă există şansele unei colaborări, întrucât costurile şi riscurile asociate misiunilor în spaţiul cosmic sunt semnificative şi este de preferat să fie împărţite. China ar beneficia într-un parteneriat cu SUA de transferul de tehnologie, iar Statele Unite ale Americii ar avea acces la  bugetul generos al Chinei.

 Apare însă întrebarea dacă dezvoltarea programului spaţial chinez poate fi percepută drept o ameninţare militară la adresa Statelor Unite ale Americii.

În ianuarie 2007, China a lansat o rachetă în spaţiu în cadrul unui test care a distrus unul dintre sateliţii săi meteo, împrăştiind milioane de rămăşiţe în spaţiu, rămăşiţe care ameninţau siguranţa altor echipamente aflate atunci pe orbită. Testul a dat naştere unui curent puternic de critică atât din partea SUA, cât şi din partea altor state, însă China a continuat să dezvolte capabilităţi anti-satelit. Deşi autorităţile chineze susţin că doresc utilizarea spaţiului în scopuri paşnice şi se opun înarmării, planurile spaţiale pe care le anunţă pot fi percepute drept ameninţări, deoarece majoritatea au şi implicaţii militare. Beijing-ul rareori recunoaşte aplicabilitatea directă militară a programului său spaţial şi se referă la toate lansările de sateliţi ca fiind de natură ştiinţifică sau civilă.

 Mai mult, China poate fi privită drept un competitor puternic pentru SUA din punct de vedere economic, furnizând tehnologie la preţuri mai scăzute. În 2005, se estima că mai mult de 25 de milioane de gospodării chineze recepţionează televiziune prin satelit, deşi în mod oficial sunt estimate doar un million de gospodării. Este lesne de înţeles de ce companiile occidentale de operatori de satelit văd China ca pe o piaţă puternică, în timp ce China doreşte la rândul său să profite şi să îşi consolideze propria industrie. China urmăreşte să devină un furnizor de sateliţi comerciali recunoscut la nivel internaţional.

Dintr-un anumit punct de vedere, putem susţine că există o cursă spaţială între o serie de ţări asiatice precum Japonia, Malaysya, Coreea de Sud, India şi China, care dezvoltă tehnologii ce le pot permite lansarea de sateliţi în spaţiu, însă este clar că cele mai ambiţioase planuri le are China.

 Ce concluzii putem trage după această radiografie a situaţiei în domeniul industriei spaţiale?

Deşi regimul politic chinez face ca puterile mari, precum Statele Unite ale Americii, să fie reticente în implicarea în proiecte comune, este totuşi în interesul tuturor să existe cooperare în spaţiul cosmic, fiindcă toate ţările implicate sunt în mare măsură interdependente. Utilizarea sustenabilă a spaţiului cosmic este de interes maxim şi nu poate fi obţinută prin acţiuni unilaterale.

 Nu trebuie uitat nici faptul că din anumite puncte de vedere (în special în ceea ce priveşte exploatarea planetară sau navigarea în spaţiul cosmic) China este mai puţin dezvoltată tehnologic decât Statele Unite. Oricum, nu se poate nega faptul că statul chinez are toate atuurile necesare pentru a deveni o mare putere cosmică şi că Statele Unite ale Americii trebuie în continuare să monitorizeze cu atenţie acţiunile statului chinez. Nu trebuie ignorat progresul Chinei, ci trebuie recunoscută ameninţarea pe care o poate reprezenta China pe viitor, însă nu în detrimentul cooperării.

  china, putere cosmica, spatiul cosmic, SUA