Pentru mulţi oameni din occident terminaţiile -stan sau –desh indică exotismul geografic al unei lumi a treia marcată de necunoscut, înapoiere economică şi poate instabilitate. Din multe puncte de vedere Bangladeshul nu dezminte reputaţia sa. Marile trusturi media precum Reuters, CNN, BBC aduc în atenţia publicului violenţele de stradă sau dărâmarea recurentă a câte unei fabrici de textile peste muncitorii din interior.

De curând însă astfel de percepţii trebuie să se schimbe, iar dimensiunii de stat semi-ratat al Bangladeshului trebuie să i se adauge una  geostrategică. Prins între rivalitatea indo-chineză şi luat în vizor de actori mai depărtaţi precum Coreea de Sud sau America, statul cu deschidere la Golful Bengal capătă o importanţă extraregională pentru viitorul apropiat şi mediu.

Mica Indie sau al doilea Pakistan

La momentul partiţiei Rajului britanic în august-decembrie 1947, Pakistanul, tărâmul celor puri (lb. urdu) şi casa promisă a musulmanilor de pe subcontinent, arăta cel puţin ciudat din punct de vedere geografic. Flancând India dinspre nord-vest şi nord-est, statul care avea atunci capitala la Karachi (ulterior mutată la Islamabad în 1959) era format din două componente depărtate de mai bine de o mie de kilometri. Similar cu dispoziţia Alaskăi faţă de Statele Unite sau a enclavei Kaliningrad faţă de Federaţia Rusă.

Lipsa contactului fizic dintre celor două blocuri era reîntărită de diferenţele de natură lingvistică, culturală şi economică. Disparitatea dintre un Pakistan vestic mai bogat, în plin avânt industrial şi omologul său estic rămas în urmă nu a făcut decât să alieneze şi mai mult elitele est-bengaleze. Tensiunile au escaladat încă din anii 1960 dar abia alegerile din 1971 au constituit pretextul rupturii- Liga Awami, partid similar Partidului Congresului din India a devenit vectorul luptei pentru independenţă. Ciocnirile ce au avut loc s-au adunat într-un veritabil război civil, milioane de est-pakistanezi trecând graniţele Indiei pentru a se salva. Guvernul de la New Delhi în frunte cu Indira Ghandi s-au văzut obligate să intervină, atât din considerente umanitare cât şi pentru a slăbi rivalul Pakistan. Al treilea război dintre cei doi duşmani (1971) va determina printre altele crearea actualului stat Bangladesh.

India nu s-a grăbit să incorporeze noua naţiune în primul rând din motive etice- nu dorea să fie văzută ca un actor imperialist care-şi domină vecinii mai mici prin forţă. Resorturile pecuniare vor fi jucat şi ele un rol însemnat; ţară cu populaţie semnificativă, săracă, slab industrializată, Bangladeshul nu ar fi fost o achiziţie pentru un stat măcinat la rându-i de problemele structurale precum India.

Autorităţile de la New Delhi au preferat rolul de frate mai mare al democraţiei de la Dhaka. Nu trebuie dedus de aici că relaţiile bilaterale au fost line şi cordiale mereu. Dimpotrivă. Deşi se separase de Pakistan, tânărul stat era marcat, asemenea fostului siamez, de recurenţa dictaturii militare, a partidocraţiei corupte şi a spectrului fundamentalismului islamic.

O anume îmbunătăţire a relaţiilor dintre cele două state se poate constata după anii 2004 şi mai ales din 2009, când partidul Liga Awami a doamnei Sheikh Hassina de inspiraţie socialist-seculară s-a alăturat luptei indiene contra terorismului şi a hotărât să aibă o diplomaţie mai deschisă spre mediul financiar internaţional.

 Avantajele dezavantajelor

Din punct de vedere al portofoliului geopolitic Bangladeshul este:

–          pe plan geografic situat la întretăierea dintre Asia de Sud şi Asia de Sud-Est. Suprafaţa de 143.998 kilometri pătraţi (locul 95 pe mapamond) include şi 13.830 kilometri pătraţi de teritoriu maritim. Graniţele sale însumează 4.246 km dintre care 4.053 km cu India şi 193 km cu Burma.

–          pe plan ecodemografic este o populaţie tânără. Cei peste 163 de milioane de locuitori ai săi (locul IX în lume) sunt în proporţie de 60% tineri şi foarte tineri (segmentele de vârstă 0-14 ani şi 24-54). Bomba demografică induce o provocare în plus din cauza condiţiilor de viaţă precare: mortalitatea infantilă este de circa 43 la 1000 de naşteri iar peste 40% dintre copii sunt consideraţi subnutriţi (la nivelul lui 2007).

Cifrele economice nu redau nici ele vreo realitate mai optimistă. Unui PIB de  302 miliarde dolari îi corespunde un venit pe cap de locuitor de 2000$ adică locul 192 la nivel global. 31% din populaţie este sub pragul sărăciei. Cea mai mare parte a forţei de muncă de 77 milioane de oameni este prinsă în agricultură (circa 45%) restul în servicii şi industrie. Deşi şomajul este listat la doar 5%, în fapt circa 40% din populaţia activă munceşte doar câteva zile pe săptămână la salarii foarte mici- fiind mai degrabă semişomeră, conform datelor adunate pe CIA FACTBOOK.

Unul dintre principalele impedimente în calea dezvoltării economice a ţării este foarte slaba calitate a infrastructurii. La nivel de 2010 Indexul Competitivităţii Infrastructurii situa Bangladeshul pe locul 149 mondial, mult sub India (49) sau Pakistan (101)[1].

Impedimentul poate deveni un atu mai ales că atât India cât şi China par dornice să investească şi să transpună în practică diferite iniţiative de transport regional.

 Politica externă a Bangladeshului – geopolitică prin reacție

 Timp de mai multe decenii diplomaţia elitelor din Dhaka a fost subsumată procesului de nation-building şi de extindere a puterii statale.[2] Flancat de rivalitatea indo-pakistano-chineză, Bangladeshul a jucat rolul unui teritoriu toxic, adăpostind grupări islamice radicale sau permiţând tranzitul drogurilor şi armamentului de pe piaţa neagră asiatică. În formula lui Saul Cohen putem vorbi despre un shatterbelt– o centură de instabilitate.[3]

În genere decidenţii naţionali au căutat să ducă o politică de mică putere având drept reper relaţia cu India şi preferinţa pentru multilateralism. Avem de a face cu ceea ce Cohen numeşte politica peştelui-pilot: micii actori preferă umbrela unui mai puternic pentru se pune la adăpost de alte ameninţări.[4]

Odată cu globalizarea şi cu momentul 11 Septembrie, fundamentelor expuse anterior s-au adăugat şi alte priorităţi de bifat în agendă, precum promovarea intereselor comerciale sau lupta împotriva terorismului, crede generalul Mollah Fazle Akbar, comandant al Consiliului Naţional de Apărare.[5]

În ultimii ani Bangladeshul a devenit un nod interesant pentru două direcţii opuse din jocul marilor puteri: pe de-o parte avem de-a face cu efortul Chinei de a pătrunde în Asia de Sud-Est şi Sud, teritoriu tradiţional al Indiei; de cealaltă parte avem efortul Coreei de Sud, Japoniei şi Indiei de a se solidariza şi contrabalansa ascensiunea chineză.[6] Dhaka pare dornică să profite de noul val al geoeconomiei şi geostrategiei pentru a atrage augurii.

Cifrele privind sectorul militar vorbesc de la sine. În 2010 ministrul planificărilor, mareşalul (r) AK Khandker a anunţat un ambiţios plan de modernizare militară în valoare de 338 miliarde thika (490 milioane dolari). Întins pe şapte ani (2010-2017) acesta se va concentra pe achiziţiile de tancuri, elicoptere, avioane dar şi pe condiţiile de viaţă ale soldaţilor.[7]

Numai anul trecut guvernul Sheikh Hassina a semnat un contract pentru cumpărarea a 24 de avioane de vânătoare ruseşti în valoare de 800 milioane$  şi încă unul de 203 milioane dolari pentru achiziţionarea a două submarine chinezeşti (acestea urmând a fi livrate în 2017).[8]

Acţiunea nu este gratuită ci are în vedere şi relaţiile complicate cu Burma vecină. Veritabilă junglă umană în care au alternat autocraţia militară şi anarhia, Myanmarul întrupează încă mai mult decât Bangladeshul noţiunea de shatterbelt.

De-a lungul timpului conţinutul relaţiilor bilaterale a fost marcat de lupta anti-drog.

 În ultimii ani însă disputele teritoriale din Golful Bengal şi problema refugiaţilor Rohingya a atârnat greu între Dhaka şi Nappidaw. Rohingya, musulmani vorbitori de bengali, sunt persecutaţi de guvernul din Myanmar şi s-au refugiat cu sutele de mii în India şi Bangladesh, întreţinând o problemă umanitară cu întindere globală.[9] Pentru guvernul bangladez ei reprezintă o povară financiară iar condiţiile de viaţă din taberele de refugiaţi sunt extreme.

Remarci concludente

Odată ce am aşezat parametri generali ai situaţiei ne putem întreba dacă ieşirea din pasivitatea geopolitică a unui nou actor cu propria-i agendă va complica şi mai mult dosarele deja existenţe în Orientul Extrem. Chiar dacă marile puteri scriu marile texte ale istoriei, jucătorii mici sunt cei care oferă pretextul schimbărilor de situaţie. În cazul Bangladeshului (şi al Burmei) noua sa alură de magnet pentru forţele extraregionale fie va intensifica rivalităţile fie, dimpotrivă, va oferi şansa unei sinergii pentru marile puteri prin aducerea de investiţii care să dezvolte una dintre cele mai sărace porţiuni ale umanităţii.

[7]  William Gomes, Dhaka unveils ten-year modernisation plan for armed forces, Asia News, 02/05/2010

[8]Jonathan B. Miller, Arafat Kabir, China Making A Play At Bangladesh?, Forbes, 01/03/2014

Natunbarta Desk, Bangladesh increasing arms purchase, Natunbarta, 04 Feb, 2014

  asia de sud-est, bangladesh, geopolitica asiei, relatia india-bangladesh-china, rivalitatea india-china si efectele sale