În urmă cu 36 de ore (pe 19 februarie 2013), un oficial nord coreean afirma la o dezbatere a Organizaţiei Naţiunilor Unite: comportamentul eronat al Coreei de Sud va duce la distrugerea finală a acesteia. Deşi o asemenea afirmaţie este condamnabilă, ea nu este altceva decât un alt exemplu al retoricii agresive a Phenianului, menită să alimenteze percepţia unui stat dispus să apeleze la arsenalul nuclear pentru a înlătura ameninţările imperialismului capitalist. Coreea de Nord nu va utiliza arsenalul său nuclear într-o eventuală confruntare cu sudul. Ecuaţia este simplă: o lovitură nucleară este un act de sinucidere naţională, iar pentru regimul lui Kim Jong-un păstrarea puterii este interesul primordial. În peninsulă nu se vor schimba foarte multe lucruri în viitorul apropiat, dacă luăm în calcul variabilele actuale – aceiaşi retorică belicoasă susţinută discret de marile puteri.

Imediat după 11 septembrie lumea noastră a intrat într-o perioadă de transformări şi mutaţii subtile ale căror efecte sunt încă difuze, iar armele nucleare nu şi-au încheiat prevederile contractuale.

În ultimele 6 decade nu au mai existat războaie de anvergură între marile puteri, ci conturile s-au reglat prin  conflicte de joasă intensitate sau războaie îngrădite atât din punct de vedere al pierderilor, cât şi al geografiei. Tabăra liberală susţine cu tărie că această situaţie este un produs al păcii democratice, constructiviştii adaugă evoluţia normelor sociale, iar realiştii închid jocul spunând că motivul este arma nucleară şi descurajarea adusă de ea. În spatele tuturor acestor perspective se află o transformare profundă a războiului şi a modului în care acesta trebuie purtat, iar arma nucleară este unul dintre lucrurile care cântăreşte mult în această ecuaţie. Vălul de pe această transformare a fost înlăturat parţial după 11 septembrie. Războiul clasic este învechit. Confruntarea convenţională tinde să asigure din ce în ce mai puţin randamentul căutat de actorii care au iniţiat-o. De cele mai multe ori câştigurile unui război se măsoară în creşterea sau scăderea nivelului de securitate al celor implicaţi, însă nu trebuie să uităm că securitatea este astăzi reprezentată printr-o listă enormă de lucruri. Insurgenţa este viitorul războiului: grupări robuste, flexbile, capabile să producă ameninţări hibride şi să pună în pericol securitatea unui întreg stat. Această transformare este produsă de: evoluţia tehnicii de luptă, descurajarea oferită de bomba nucleară, schimbarea naturii ameninţărilor şi complexitatea sistemului internaţional. Waltz se întreba vorbind despre criza din Cuba: de ce să te lupţi dacă poţi câştiga puţin sau poţi pierde totul? Întrebarea lui Waltz rămâne şi astăzi valabilă din cauza  transformărilor enunţate mai sus.

Înţelepciunea clasică ne spune că forţa este utilizată în patru moduri în sistemul internaţional: ofensivă, defensivă, descurajare şi coerciţie. Războiul clasic este un apanaj al ofensivei şi defensivei. În condiţiile în care apariţia sa pe scena internaţională se va diminua treptat, forţa va fi în continuare utilizată în celelalte două moduri la care se va adăuga forţa ca şi vector într-o mişcare de luptă împotriva insurgenţei – o combinaţie hibridă între acţiuni ofensive, defensive şi de stabilizare. Aceste presupuneri nu aparţin tărâmului ideilor, ci o parte din transformări le-am observat în Afganistan şi Irak. Aliaţii au intrat în cele două ţări pregătiţi pentru un război clasic, convenţional şi de scurtă durată, însă teatrul de operaţiuni s-a transformat cu rapiditate într-o bătălie insurgenţă versus contrainsurgenţă. Succesul în acest tip de război nu este asigurat doar prin putere militară brută: nu contează că ai 100 de tancuri sau 10 000, pentru că oricum celulele operative din Waziristan nu pot fi anihilate numai cu ajutorul lor. Succesul presupune existenţa legitimităţii.

În încheierea acestei prime părţi aducem în discuţie legitimitatea. Poate fi arma nucleară privită ca o metodă legitimă? Deţinerea unui arsenal nuclear este un lucru moral? Este justificată pretenţia unui stat de a se înarma nuclear? Arma nucleară este morală şi legitimă atâta timp cât este folosită în slujba păcii. Restul e deja istorie…

  analize, arme nucleare, coreea de nord