Urmăresc revoltele care au loc în lumea arabă încă de la începutul lor, de prin luna martie. Am aşteptat încrezătoare ca ceva din situaţia acelor state aflate în plin vârtej al violenţelor să se schimbe, însă totul se pare că în loc să apuce calea normală, pacifică avem mai degrabă de-a face cu un efect de domino în care violenţa naşte inevitabil violenţă. Cu siguranţă că lumea arabă nu este pregătită să intre pe drumul democraţiei însă, cel puţin ar putea să acorde un minim de respect drepturilor fundamentale ale omului.
Să luăm spre exemplu Siria, stat care a cunoscut o tornadă a violenţelor începând cu luna martie a acestui an şi unde, până în momentul de faţă s-au înregistrat, potrivit unui raport al grupului londonez Amnesty International aproximativ 3.000 de morţi. Mânaţi de dorinţa liberalizării şi a acordării de drepturi, poporul sirian a transformat manifestaţiile pentru libertate într-o ,, primăvară arabă’’ aşa cum a fost cunoscută mişcarea la momentul începerii ei.
Cu toate acestea, dacă privim retrospectiv, se pare că această primăvară arabă s-a transformat odată cu trecerea lunilor într-o toamnă monotonă, augumentată de atitudinea marilor puteri a căror atitudine nu pare decât să stârnească mai multe furtuni. S-a încercat la începutul acestei luni luarea unor măsuri în cadrul ONU cu privire la statul sirian, acţiune ce părea a fi compromisă chiar înainte de a se desfăşura. Chiar aşa au şi stat lucrurile, China şi Rusia manifestându-şi dreptul de veto în cadrul Consiliului de Securitate cu privire la un proiect de rezoluţie care viza condamnarea autorităţilor siriene pentru modul de reprimare violentă exercitat împotriva pro-democraţilor şi prin care se cerea încetarea efectivă şi imediată a încălcării drepturilor omului pe teritoriul acestui stat.
Întrebarea firească este cum de s-a ajuns în acest punct şi de ce a dispărut solidaritatea comunităţii internaţionale în ceea ce priveşte sprijinul acordat fenomenului iniţial de liberalizare a Libiei? Răspunsul poate comporta mai multe variante, depinde din ce punct de vedere dorim să-l privim. În orice caz, este cât se poate de evidentă existenţa unor interese internaţionale diverse a marilor puteri în regiune. Cu toate că şi-a manifestat dreptul de veto împotriva rezoluţiei, Rusia a propus împreună cu China un plan de rezolvare a divergenţelor prin care se îndemna la dialog între părţi. Se remarcă cu claritate disensiunile din spatele oricăror declaraţii cu privire la drumul care ar trebui adoptat în Siria, dar şi cu privire la atitudinea pe care statele implicate direct o au cu privire la preşedintele libanez, preşedinte care între noi fie vorba joacă pe două fronturi, neîndeplinindu-şi obligaţiile aşa cum promisese iniţial.
Dar care ar fi motivaţia care stă în spatele refuzului rus de a adopta rezoluţia? Cu siguranţă schimbarea de atitudine în politica externă este o consecinţă clară a situaţiei de pe plan intern. Manevrele de preluare a conducerii statului de către Putin l-au făcut oarecum pe Medvedev să se reîntoarcă la maniera mai tradiţională a politicii ruse, situaţie stârnită şi de protestul unora dintre cetăţenii ruşi cu privire la intervenţia în Libia şi iminent la scăderea imaginii preşedintelui în sondajele de opinie. Declaraţiile acide dintre ambasadorul SUA la ONU, Susan Rice şi omologul său rus Vitali Ciurkin cu privire la ajutorul militar pe care Rusia îl acordă Siriei, dar şi poziţia indecisă a Chinei nu fac decât să sporească neliniştea la nivel internaţional şi să aşeze ceaţa asupra populaţiei siriene, care şi-a văzut primăvara înlocuită cu o toamnă monotonă şi mohorâtă.
În tot acest timp însă reprimarea protestelor în Siria a continuat şi continuă încă, drepturile omului nu sunt respectate, partea pro-democratică a populaţiei trece prin represiuni şi violări ale drepturilor lor inerente, aşteptând răbdătoare ca marile puteri să ia în cele din urmă o decizie cu privire la situaţia lor şi aşa destul de fragilă.