Haos și ordine în geopolitică

Teoria Haosului este o construcție matematică relativ recent introdusă pe scena teoretică a științelor exacte și naturale, în 1960, de către matematicianul Edward Norton Lorenz, același care a punctat termenul de “efectul fluture”. Principala supoziție a acestei teorii este faptul că indică proprietatea de sensibilitate la condiții inițiale a unui sistem fizic. Astfel, chiar și o aproximare sau trunchiere infinitezimală a unor valori incipiente ale sistemului, precum temperatura unei mase de aer sau repartizarea spațială a moleculelor de aer, prin proverbiala “bătaie a unei aripi de fluture”, poate să provoace schimbări dramatice în evoluția sistemului relativ la evoluția aceluiași sistem în lipsa menționatei aproximări, în acest exemplu prin apariția unui uragan ca rezultat al respectivei bătăi. Acest fenomen observat și experimentat, se aplică și în cazul sistemelor fizice deterministe, care sunt condiționate exclusiv de input-ul inițial și nu de evenimente aleatoare care apar pe parcursul evoluției sistemului. Este un antagonism pentru teoria deterministă a lui Laplace, așa numitul “demon al lui Laplace”. Acesta își sintetiza teoria în lucrarea „Un eseu filosofic despre probabilități” astfel:

“Putem privi prezenta stare a universului ca fiind efectul propriului trecut și cauza propriul viitor. Un intelect, care la un moment dat ar cunoaște toate forțele care pun în mișcare natura și toate pozițiile tuturor componentelor din care este făcută natura, dacă acest intelect ar fi suficient de vast pentru a submite aceste date analizei, ar îmbrățișa într-o singură formulă mișcarea celor mai mari corpuri din univers si a celor mai mici dintre atomi; pentru un astfel de intelect nimic nu ar mai fi incert iar viitorul, la fel ca trecutul, ar fi prezent in fața ochilor săi.”

Această teorie hrănea o viziune ordonată, determinată a viitorului. O întelegere matematică profundă corelată cu o putere computațională pe măsură erau soluția tuturor problemelor fundamentale care afectau societatea umană sau care se prefigurau la orizont. Aplecarea matematicianului Henri Poincaré asupra problemei celor trei corpuri celeste, care bântuise fizica newtoniană, a deschis cutia Pandorei cu privire la existența haosului ca și concept matematic. Teoria haosului a avut un impact profund asupra preceptelor fundamentale ale gândirii umane, precum și în alte domenii conexe matematicii: fizica sau economia.

Împletiturile teoretice dintre adevărurile relevate de această nouă teorie și construcțiile existente în geopolitică și în arena politicii externe sunt extrem de complexe, fiind descoperit și abordat doar vârful unui aisberg ce poate reprezenta baza de plecare pentru un nou curent de gândire și un nou izvor de idei în acest domeniu.

Mergând pe gândirea lui Laplace expusă mai sus, în știința politică se poate trece, printr-un efort de imaginație,  de la un sistem simplu, precum un pendul oscilant, la un stat angrenat în suprasistemul internațional. Se poate observa destul de usor, printr-o simplă reiterare a unor evenimente majore din istoria recentă, cum un sistem național sau chiar sistemul global, au fost influențate de factori aparent insignifianți raportați la masa variabilelor inițiale și la magnitudinea evenimentelor ce s-au desfășurat ulterior. Revoluțiile spontane iraniene din 1978-1979, crearea blocului comunist pornind de la redactarea lui Karl Marx a cărții “Das Kapital”, declanșarea Marelui Război de la atentatul asupra arhiducelui Franz Ferdinand din Sarajevo, 28 iunie 1914, toate sunt exemple de cum un eveniment minor în scară relativă poate declanșa evenimente majore, care schimbă ireversibil evoluția macrosistemului internațional.

Scopul acestui articol nu este unul de iluminare asupra bidirectionalității dintre o ramură matematică și adevărurile geopolitice. Scopul acestui articol este de a exemplifica această posibil profundă legatură prin expunerea a trei cazuri în care bătăile aripilor unui fluture au declanșat uragane geopolitice, care ne-au schimbat realitatea într-un mod fundamental.

Richard Sorge – fluturele japonez

Importanța acțiunilor spionului GRU, Richard Sorge, nu poate fi subestimată în niciun fel de orice analiză serioasă a evenimentelor care compun tabloul conflagrației mondiale dintre 1939 și 1945. Simplul fapt că putem încadra războiul în acest interval temporal i se poate datora acestui comunist pursânge născut în sudul Caucazului, în Baku.

Pentru a-l înțelege pe Sorge și modul în care el poate constitui un caz în teoria haosului în context geopolitic trebuie să explicăm rădăcinile copilăriei sale și experiențele din Primul Război Mondial. Născut la 4 octombrie 1895 în sudul Rusiei dintr-un tată german și cu un bunic din partea acestuia care avea legături profesionale cu Karl Marx, micul Richard a fost expus la “Das Kapital” de la o vârstă fragedă. Evenimentele convulsive care cuprindeau Imperiul Țarilor urmau să aibă un efect profund asupra lui şi asupra ideologiei care îi fusese inoculată. Participă la luptele crâncene de pe frontul de vest și în urma impactului cu un șrapnel își fracturează ambele picioare și este condamnat la o lungă convalescență pe care o folosește pentru a devora literatura despre teoria comunistă. Se întoarce în Germania natală a tatălui său, unde obține un doctorat în științe politice la Universitatea din Hamburg. Această combinație puternică de spirit revoluționar, credință în cauza comunistă și în filonul ei ideologic central, precum și o minte luminată completată de o personalitate magnetică l-au adus în atenția Cominternului, care l-a transferat la Moscova pentru instruire la școala superioară de partid. Aici demonstrază o predispoziție lingvistică ieșită din comun, învățând să vorbească fluent engleza şi franceza, adăugând ulterior chineza și japoneza. Un viitor stralucit în organizarea partidului în Europa Occidentală i se prefigura. Numai că Jan Berzin, strălucitul recrutor și șef al GRU, a văzut potențialul pentru munca informativă pe care îl avea Sorge.

Prima misiune este de a reînvia rețeaua de informatori existentă în China. Este trimis la Shanghai, unde în scurt timp reușește să descopere răcirea relațiilor sino-germane și apropierea liderilor naziști de Japonia. În urma acestui succes informativ este numit ca având autoritate deplină pe resursele informative din Japonia. Strategia era de a folosi această alianță de dreapta îndreptată împotriva Uniunii Sovietice pentru a ocoli piedicile și dificultățile operative întâlnite de agenții GRU în Germania nazistă, care prin definiție era un stat polițienesc, unde Heinrich Muller, prin al său Gestapo, depunea eforturi semnificative pentru a zdrobi orice urmă de spionaj. Firea analitică și organizată a lui Sorge, împreună cu capacitatea de a construi planuri pe termen lung, au generat rezultate. Astfel, prin contactele sale cu vederi comuniste ascunse din eșaloanele superioare ale societății nipone, precum și cu o acoperire forjată prin reîntoarcerea îndrăzneață în Germania și asumarea unui rol de jurnalist nazist înfocat, obține un post de corespondent german în Tokyo. Leagă o prietenie cu atașatul militar și ulterior, ambasador al Germaniei în Japonia, Eugene Ott, care urma să îi dea informația care a schimbat cursul istoriei. Guvernul japonez hotărăște să atace în Pacific pentru a securiza petrolul si cauciucul Peninsulei Malay și al Indiilor de Est. Armata japoneză Kwantung avea ca strategie a nu se implica în conflict cu forțele sovietice din Extremul Orient până când Moscova era capturată de Wehrmacht, iar raportul de forțe nipono-ruse să fie de trei la unu. Această informație a ajuns pe biroul lui Stalin în plin asediu al Moscovei de către trupele naziste care a transferat 18 divizii, peste 1.500 de tancuri și 1.500 de aparate de zbor din Extremul Orient și Siberia pentru a apăra capitala. Ferocitatea, surpriza, echipamentul termic superior adus de aceste trupe s-au dovedit un punct de cotitură în toată ecuația frontului de est. Pe lângă consecințele strategice pur militare, această contraofensivă a avut și efectului demiterii de către Hitler a unor ofițeri superiori din Comandamentul german, notabil fiind Heinz Guderian, care protestau împotriva celebrului ordin nr. 39, de păstrare a pozițiilor existente. Această asumare a rolului de planificator în detaliu a lui Hitler a determinat o serie de erori strategice grave care au dus la arborarea secerei și ciocanului pe Reichstag la 2 mai 1945.

Dacă considerăm sistemul internațional ca sistemul pe care îl analizăm, iar momentul din care începe analiza evoluției va fi preambulul bătăliei pentru Moscova, observăm cum câteva dintre ipotezele teoriei haosului ies la iveală. Sensibilitatea la conditiile inițiale este usor observabilă. Simpla transmitere a unui set de informații despre presupusele intenții ale guvernului nipon au condus istoria pe un făgaș complet diferit față de prospectul ignorării sau eșecul colectării și redirectionării ei. Moscova, pe lângă valoarea strategică enormă ca nod feroviar, centru de putere, producție și planificare, precum și cămin a milioane de oameni, are o valoare simbolică incomensurabilă. În cazul în care Moscova cădea, șansele de redresare sovietică ar fi devenit minime. O victorie nazistă pe frontul de est sau cel puțin o detensionare ar fi eliberat un uragan asupra Europei de vest, în speță Marea Britanie. Debarcarea din Normandia, dacă măcar ar mai fi fost de conceput ca efort unilateral american, ar fi avut de înfruntat o rezistență mult superioară față de ce provocare i-a pus Zidul Atlanticului. Putem să afirmăm cu un grad decent de siguranță că Europa în acest moment ar fi fost sub pumnul de fier nazist. Și evoluția teatrului din Pacific s-ar fi desfășurat semnificativ diferit. O Germanie eliberată de constrângeri europene ar fi avut cu siguranță viziuni globale de tip Weltpolitik, corelate cu cele nipone. Am fi putut asista la Festung America, un scenariu sumbru, în care Statele Unite ar fi fost pusă în fața unui război pe două fronturi, cu o Germanie revitalizată de resursele sovietice. Acest desfășurător al posibilelor evenimente care ar fi avut loc fără acțiunile lui Richard Sorge este doar una din infinitele posibilități matematice în care sistemul internațional ar fi putut evolua. Avem o certitudine totuși că libertățile și democrația care prevalează pe tot mai multe fronturi ar fi avut o șansă mult mai mică să răzbată ca doctrine  pentru lumea contemporană.

Oleg Penkovsky – “soldat pentru pace”

Pledoaria pentru corelația dintre teoria matematică a haosului și teoria relațiilor internaționale continuă prin prezentarea carierei și vieţii colonelului GRU, Oleg Penkovsky. Născut la fel ca Richard Sorge în dificila regiune a Caucazului, la 23 aprilie, 1919, Vladikavkaz, Osetia de Nord, urcă pe scara ierarhică a aparatului militar sovietic, demonstrând un extraordinar devotament și curaj pe câmpul de luptă, în războiul ruso-finlandez din 1940 și în al Doilea Război Mondial ca artilerist, unde în 1944 a suferit o gravă lovitură. Pentru aceste merite în acțiune este recrutat în GRU doi ani mai târziu, fiind trimis în zone strategice majore pentru Uniunea Sovietică, precum Ankara, Turcia, sub acoperirea de atașat militar. Această aparent exemplară împletire a carierei militare cu funcția de comisar în Partidul Comunist nu avea cum să trădeze ce urma să se întâmple în seara de 12 august 1960 pe un pod din Moscova. Oleg Penkovsky abordează doi studenți americani cărora le înmânează două plicuri care aveau scris pe ele „pentru CIA”.

Plicurile, deschise la ambasada Statelor Unite din Moscova, conțineau informații militare vitale, precum și o modalitate de comunicare între agenții americani din baza CIA Moscova și  autoproclamata cârtiță din interiorul KGB. Informațiile au început să curgă într-un ritm constant și de o calitate excepțională. Accesul său în biblioteca specială GRU din Moscova a generat sute de poze a documente secrete, inclusiv o analiză realistă asupra puterii balistice intercontinentale sovietice care se dovedea a fi mult exagerată de propaganda reușitelor cosmice, lăsând să se înțeleagă o vastă superioritate sovietică în acest domeniu, superioritate care nu avea substanță în realitate. Volumul foarte mare de informații a necesitat inclusiv desemnarea unei siguranțe, un agent de legătură dedicat, pe numele de Greville Wynne, care urma să împărtășească destinul tragic a lui Penkovsky. Apogeul valorii informative a fost atins atunci când, dintr-un microfilm ascuns într-o bomboană dată fiicei doamnei Chisholm, soția unui agent sub acoperire din Moscova, a reieșit faptul că sovieticii amplasau rachete nucleare de rază medie în Cuba, informație ce se potrivea cu suspiciunile CIA, date de pozele de rezoluție mică facute de avionul de spionaj U2 deasupra insulei caraibiene.

Acesta este punctul de cotitură, din care sistemul internațional și însăși existența noastră își trag substanța. Momentul divulgării acestei informații este critic, deoarece stadiul amplasării facilităților de lansare se afla undeva la mijloc. Dacă rachetele ar fi fost operaționale ar fi generat un răspuns puternic al Americii printr-o invazie a insulei. După cum s-a aflat ulterior, generalul Issa Pliyev avea autoritatea să folosească arme nucleare tactice din clasa Luna fără permisiunea Moscovei. Un răspuns nuclear sovietic la o debarcare amfibie americană ar fi echivalat cu evaporarea Cubei și declanșarea dezastrului nuclear. De asemenea, faptul că Oleg Penkovsky îi informase pe americani de incapacitatea de lovituri intercontinentale ale Uniunii Sovietice i-a dat lui Kennedy un as în viitorul “meci de poker” de 13 zile dintre el și Hrusciov. Cu o asemenea informație a știut că poate să apese pedala pe o confruntare nucleară strategică și nu a mizat pe o soluție de invazie, care putea să aibă consecințe catastrofale.

Din păcate, Oleg fusese deja reperat de KGB, printr-o recrutare mai veche a unui sergent alcoolic pe numele de Jack W. Dunlap, curier la NSA. Acesta a fost arestat pe 22 octombrie 1962, judecat în 1963 și executat pe 16 mai, același an. Deși în jurul colonelului GRU se învârt multe speculații cu privire la natura reală a defectării sale, nu încape îndoială că prin acțiunile sale a reușit să modifice cursul istoriei. Din nou, observăm o sensibilitate la condițiile inițiale. Dacă considerăm în acest caz, momentul zero, luna premergătoare crizei rachetelor, vedem cum acțiunile unui singur om, cu resurse limitate, aflat la mii de kilometri de focarul crizei a reușit să devieze evoluția întregului sistem, de la un posibil conflict nuclear devastator la un joc în care Kennedy a știut ce cărți are în mână Hrusciov. În propriile cuvinte, reușise să fie un adevărat “soldat pentru pace”.

Klaus Fuchs – omul care a furat bomba atomică

Firul agenților de informații sovietici care au schimbat cursul istoriei este completat de Klaus Fuchs, născut pe 29 decembrie 1911, în ceea ce se numea atunci Imperiul German, în localitatea Russelsheim, dintr-un tată pastor, profesor de teologie la Universitatea din Leipzig. Dovedește o afinitate pentru politica socialistă de la o vârstă fragedă înscriindu-se în partidul KPD (Partidul Comunist German) la 19 ani. În urma procesului incendiului Reichstag-ului şi a vânătorii de comuniști care luase amploare a fost forțat să plece în exil, în Marea Britanie, Bristol. Acolo își continua înaltele studii în vârful de lance al fizicii teoretice din acel moment, fizica nucleară. Datorită politicii britanice de internare în lagăre de securitate a cetățenilor germani de pe teritoriul său, Fuchs este deportat în Quebec, unde îl cunoaște pe Hans Kahle, un fost luptător comunist în Războiul Civil din Spania și membru KPD. Acesta face legătura dintre Fuchs și Jurgen Kuczynski, comunist dedicat, profesor la London School of Economics și fratele lui Ruth Kuczynski, maior în GRU și un fost protejat a lui Richard Sorge în operațiunile sovietice din China. În 1941, la apogeul puterii naziste în Europa, Fuchs căuta avid căi de a susține bastionul comunismului, Moscova, prin orice fel de mijloace. I se oferă această ocazie atunci când este recrutat pe baza rezultatelor sale academice excepționale în ceea ce se numea “Proiectul Aliajelor de Țevi”, denumirea codificată a programului britanic atomic, integrat în efortul Aliat de a dezvolta capacități militare nucleare. Colaborând cu Ruth Kuczysnki, care a realizat partea de curierat prin celebra metodă a ursulețului de pluș, Fuchs a început să verse o cantitate tot mai mare de date valoroase care au avansat substanțial proiectul bombei atomice sovietice. În cadrul proiectului comun americano-britanic, Fuchs a fost transferat pe rând la New York și apoi la Los Alamos, în 1944, baza centrală a efortului de descătușare a monstruoasei puteri din nucleul atomic.

Datele cheie furnizate de Fuchs pentru serviciul de informații sovietic si programul sovietic de fabricare a bombei atomice s-au referit în principal la metode de implozie necesare declanșării mecanismului, precum și date referitoare la producția de uraniu-235. Aceaste din urmă informații, care s-au scurs din cele mai importante laboratoare de cercetare de pe continentul american, au condus la o accelerare semnificativă a programului sovietic, în special prin corectarea deviațiilor de direcție în domeniul separării izotopilor de uraniu. Împreunaă cu rămășițele de uraniu colectate din Germania de Est cotropită de Armata Roșie, sovieticii au putut să reducă monopolul atomic american la doar 4 ani.

Acesta este un aspect extrem de important în determinarea ecuației Războiului Rece, deoarece în cadrul fazelor inițiale postbelice, inclusiv la Potsdam, delegația americană și, în general, electoratul și populația americană se împotriveau unui nou stand-off militar cu colosul sovietic, chiar dacă mâna lui Stalin în jocul geopolitic se afla la perigeu, opunând Americii neatinse teritorial de conflagrația mondială, o treime de teritoriu rus devastat și zeci de milioane de morți, industria bombardată și serioase probleme cu resursele de hrană. Stalin și-a continuat bravada bazată pe inerția victoriei euforice împotriva dușmanului visceral și ideologic nazist și a plusat afirmând „Bombele atomice sunt menite să înspăimânte oamenii cu nervi slabi, dar nu pot decide soarta unui război”.

Surprinzător Stalin a avut un aliat neașteptat din partea birocrației militare americane care a evitat să identifice o armă ca fiind decisivă, incluzând eronat, dar deliberat bomba nucleară ca un “explozibil superior în cadrul strategiilor standard de bombardament strategic”. Această combinație de timp limitat al monopolului atomic cu lipsa de duritate în negocieri a Aliaților a condus la geneza și mai departe, la stagnarea Războiului Rece. O posibilă întârziere a programului atomic sovietic, cuplată cu înțelegerea aliată asupra faptului că presupusa camaraderie născută între Frontul de Est si Frontul de Vest împotriva dușmanului central se dezintegra în fața doctrinei staliniste de a negocia pe baza realităților militare din teren nu pe baza autodeterminării sau pluralității politice în Europa de Est, ar fi putut genera concesii mult mai mari din partea lui Stalin, probabil o reducere a spațiului sovietic undeva până la granițele actuale ale Ucrainei, în cazul în care ar fi fost puși sub amenințarea directă și nemijlocită a bombardamentului nuclear.

Vedem din nou cum macrosistemul european a urmat un curs evolutiv dramatic, în sens negativ pentru populațiile aflate sub jugul comunist. Mai mult, politica de containment ar fi fost inerent mai eficient aplicată unui spațiu mai restrâns, probabil determinând o prăbușire sovietică mai rapidă sau o revărsare mai agresivă în Asia.

Klaus Fuchs a fost reperat prin intermediul programului VENONA, decriptarea radiogramelor din traficul radio al serviciului informatic sovietic. Deși nu putea fi confruntat cu acest fapt în interogatoriu, Klaus Fuchs l-a avut drept inchizitor pe William Skardon, anchetator star la MI5. Acesta în loc să mizeze pe o poziție de forță, a apelat la sentimentalismul ideologic al germanului, sugerându-i că știe ce fapte a comis, dar presupune că motivația din spatele lor este un simț al dreptății, în sensul că lumea ar fi mai echilibrată dacă monopolul american ar fi balansat de posesia sovietică a tehnologiei militare nucleare. Această tactică a mers perfect, Fuchs semnându-și practic condamnarea la închisoare pe care a terminat-o în 1959, retrăgându-se în Uniunea Sovietică.

Concluzii

Nu este o coincidență faptul că cele trei exemple din acest articol sunt membri iluștri ai serviciilor de informații. Prin natura lor, au reușit să fie lianți între elemente disparate ale sistemului internațional, conectând informații separate de spațiu, bariere conștiente, precum și un volum de informații irelevante, galvanizând sistemul global și ireparabil modificându-i cursul. Vedem cum sub auspiciile unei analogii matematice, variabile, care statistic au o valoare mică, sub raportul energiei pe care o dezvoltă și spațiului pe care îl ocupă în sistem, au declanșat evenimente în lanț care schimbă sistemul dincolo de recunoaștere în funcție de timp. De asemenea, nu este o coincidență faptul că aceste modificări de curs s-au realizat în timpul celei mai mari conflagrații din istoria umană. O creștere a entropiei întregului sistem îl predispune la instabilitate și la degradări puternice și accelerate ale status quo-ului și îi crește probabilitatea de a fi influențat de actori individuali, disparați. Cu siguranță aceeași lume sumbră a spionajului aduce cu sine problema credibilității surselor de informații și pune anumite probleme în înțelegerea rațională a poveștilor acestor trei oameni. Spre exemplu, cum este posibil ca un comunist declarat, care fugise în Uniunea Sovietică, precum Sorge, să nu fie reperat de aparatul polițienesc Gestapo la întoarcerea sa în Germania nazistă și infiltrarea sa în cercurile înalte ale elitei partidului? Oleg Penkovsky a fost etichetat de Peter Wright, agent de contrainformații în MI5 și autor al romanului de memorii “Spycatcher”, ca un vector al strategiei GRU de a îndrepta eforturile informative britanice spre direcții controlate de sovietici. El a pus la îndoială motivația lui Penkovsky, faptul că GRU-ul ar fi aflat de participarea tatălui său în Razboiul Civil rus, sub culorile Armatei Albe. Cum a reușit Klaus Fuchs, fost internat în lagăre de detenție britanică, să lucreze la cel mai secretizat proiect al războiului? Nu vom putea sa diseminăm complet aceste informații niciodată, ele afundându-se constant în negura timpului. Totuși, dacă adoptăm părerile general acceptate referitoare la aceste persoane iesite din comun și le asociem cu ideile definitorii ale teoriei haosului vedem cum un model nou de înțelegere a relațiilor internaționale apare.

Pe masură ce posibilitățile computaționale cresc și reușesc să suporte simulări tot mai complexe, va fi posibil să avem o înțelegere tot mai exactă a resorturilor și raporturilor de tensiune între actorii scenei internaționale. Totuși, până în viitorul îndepărtat și incert al computației cuantice cu posibilități predictive augumentate, teoria haosului ne transmite mesajul fundamental că nu trăim la adăpostul acoperișului laplacian ci suntem expuși unor evenimente care ne pot afecta dramatic, de la mii de kilometri depărtare, evenimente uneori inocente, precum bătaia aripilor unui fluture pe coastele Pacificului de Vest.

  geopolitica, klaus fuchs, oleg penkovsky, richard sorge, rusia, spioni rusi, teoria haosului