Spre un complex militaro-industrial european

Spre un complex militaro-industrial european

eudefencepackageDupă cel de-al Doilea Război Mondial, Comunitatea Europeană a fost creată pornind de la punerea în comun a industriilor de cărbune franco-germane. Oţelul şi cărbunele, cele două resurse primare care au alimentat maşina de război a statului naţional modern urmau să fie puse în slujba păcii colective. Cheia simbolismului era dublă: Franţa şi Germania, cele două rivale milenare erau de acord să coopereze, dar şi să se dezarmeze reciproc prin conjugarea capacităţilor lor. Naşterea Euratomului şi ulterior a Tratatului de la Roma din 1957 completau mitologia Imperiului Carolingian a cărui prăbuşire va crea acel (dez)echilibru de putere în vestul Bătrânului Occident. Crearea unei Uniuni Europene veritabile nu a fost un proces atât de simplu şi de liniar pe cât şi-ar fi dorit poate părinţii fondatori ai Europei postbelice, vechile animozităţi naţionale şi orgolii suverane neputând fi şterse prin decret.

Una dintre ultimele domenii şi industrii care a încetat să mai fie un monopol naţional a fost cea de armament. Şi nu pentru că guvernele europene sau popoarele păstorite de acestea au plănuit, ci pentru că, palierul de mijloc, acela al ordinii corporate dictează mersul lucrurilor. Pe măsură ce tehnologia de apărare devine tot mai scumpă cu fiecare nouă generaţie, iar ameninţările au o alonjă planetară, naţiunile Europei trebuie să coopereze şi aici pentru a conferi securităţii lor o identitate coerentă, sintetică. O dovadă în acest sens a fost încercare de fuziune a celor doi giganţi de pe piaţa de armament: EADS şi BAE Systems la sfârşitul anului trecut. Deşi evenimentul dorit de unii nu s-a realizat din cauza unor diferenţe de interese, intenţia nu a fost abandonată.

Scriam mai demult despre triumful companiei Dassault de a vinde avionul multi-rol Rafale Indiei. Victoria companiei franceze împotriva unor rivali de primă mână precum Boeing, Lockeed Martin, MIG sau Eurofighter Typhoon- creaţie a EADS a stârnit un cor de opinii contradictorii. Americanii au catalogat în subsidiar India drept lipsită de recunoştinţă; suporterii Typhoon au criticat lipsa de viziune tehnică a aviaţiei hinduse, iar contribuabilul francez faptul că trebuie să plătească un contract vândut la preţ de dumping pentru  generozitatea aristocratică a prezidenţiabilul Sarkozy faţă de prietenul său, Serge Dassault. Mai puţin au fost cei care au sesizat că Dassault şi EADS nu sunt rivali ireductibili, ci mai degrabă organisme care trăiesc în acelaşi ecosistem. EADS deţine mai bine de 40% din acţiunile Dassault (fără a avea şi drept de vot), ceea ce conferă competiţiei aspectul unor certuri în familie. Folosind drept pretext aceste evenimente disparate poate voi încerca să arăt naşterea unui complex militaro-industrial european a cărui prezenţă va influenţa viitorul Uniunii în care trăim.

Nefericitul Augustine

Norman Ralph Augustine (n.1935) a fost unul dintre cei mai iluştri antreprenori din industria aviatică americană, preşedinte al Martin Marietta şi ulterior Lockheed Martin. În 1983 a publicat o carte de aforisme desprinse din experienţa personală numită „Legile lui Augustine”. Cea mai cunoscută dintre ele, a XVI-a se referă la creşterea progresivă a costurilor tehnologiei militare. Interpretând dinamica preţurilor de producţie de-a lungul secolului XX, Augustine prezice că în 2054 forţele militare americane ar trebui să-şi poată permită un singur avion,  iar succesorul acestuia să înghită efectiv întregul buget de apărare al Statelor Unite!

Observaţiile sale se verifică şi în realitate. Spre exemplu costul unui F-22 Raptor este de 160 milioane dolari (ajungând până la 350 mil $ dacă se pun la socoteală accesoriile), de peste trei ori faţă de predecesorul F-16 (circa 50 milioane dolari).

 armament SUA dinamic

U.S. Congress, Office of Technology Assessment, Holding the Edge: Maintaining the Defense Technology Base, OTA-ISC-420 (Washington, DC: U.S. Government Printing Office, April 1989), p.131

 Cu anumite amendamente, legea lui Augustine rămâne valabilă şi pentru alte ramuri ale forţelor armate decât aviaţia. Aşa după cum remarca în 2010 Robert Gates, fostul secretar al apărării, numai costurile de menţinere ale  echipamentului aflat în funcţiune cresc cu 2-3% /an în condiţiile în care alocările bugetare cresc cu numai 1-2%/an.

În Marea Britanie, fenomenul este similar: dacă între 1988-1998 costurile de întreţinere ale aparaturii  au crescut cu 0,2% / an faţă de 3,3% în decada următoare: 1998-2008. Totodată, dacă între 1998-2008, bugetul alocat armatei a crescut cu 14%, numărul unităţilor de luptă şi personalul aferent au scăzut cu 18%, în bună măsură din cauza sofisticării tehnologice.

(Malcolm Chalmers, Capability Cost Trends. Implications for the Defence Review, Future Defence Review, Working Paper, Number 5, Royal United Services Institute January 2010)

La nivel general retorica subţierii efectivelor armate pentru a transforma trupa într-o forţă ”mai eficientă şi mai fiabilă” ascunde o realitate amară sub eufemisme cu iz anglofon. Şi în România de după 1989 micşorarea armatei de la circa 350-400 de mii de oameni la abia 100.000 astăzi nu reflectă numai scăderea ameninţărilor la graniţă, dar şi neputinţa de a ţine pasul cu tendinţele secolului XXI.

Spre securitatea comună

 În timpul Războiului Rece securitatea europeană era asigurată de Statele Unite, fostelor mari puteri revenindu-le rolul de tampon şi teatre potenţiale de operaţiuni. După 1990, dezvoltarea unui cofraj comunitar promitea şi crearea unor structuri de apărare unificate. Destrămarea Iugoslaviei sau problemele non-convenţionale au permis liderilor europeni să îşi racordeze vocile în politica externă. Crearea instituţiilor de apărare unionale şi, mai precis a unui complex militaro-industrial a fost rezultatul unei iniţiative conjugate între guverne şi corporaţiile din domeniu.

Aşadar în 1992, programul Petersberg canaliza Uniunea Europei Occidentale (WEU) – un apendice creat în 1948 ca surogat al NATO – spre exersarea vocaţiei de peacekeeping şi peacebuilding în regiunile instabile din vecinătate. În 1996, la o întrunire NATO de la Berlin s-a hotărât ca WEU să creeze o Identitate de Securitate şi Apărare Europeană (ISAE). Această din urmă aplicaţie, spre a folosi un limbaj din lumea calculatoarelor, s-a maturizat ulterior ca PESA- Politica de Securitate şi Apărare şi PESC- Politica externă şi de Securitate Comună.

În 1998, întrunirea de la Saint Malo dintre preşedintele Chirac şi Tony Blair s-a încheiat cu o declaraţie comună menită a impulsiona maturizarea unor capacităţi de apărare europene diferite de cele ale NATO şi de SUA.

Simultan, tectonica pieţei de securitate la final de ani ’90 oglindea logica politicului. Lobby-ul industrial dorea o industrie europeană de apărare care să o echivaleze pe cea de peste Atlantic, conform unei declaraţii a lui Stefan Zoller, fost director la Cassidian, subsidiar al EADS. Astfel plănuita fuzionare dintre Daimler Chrysler Aerospace (Dasa), British Aerospace (BAE) şi Aerospatiale-Matra  ar fi urmat să rezulte în EADC: Agenţia Europeană de Apărare. În cele din urmă planul nu s-a mai realizat întrucât oficialii de la British Aerospace au fuzionat cu cei de la GEC Marconi pentru a da naştere a BAE Systems, astăzi al doilea producător de armament din lume.

La rândul lor, restul actorilor iniţiali, DASA şi GEC Marconi şi-au sudat structurile devenind EADS: European Aeronautic Defence and Space Company. Eforturi de a cuprinde în ecuaţie şi pe francezii de la Thales au eşuat.

De o celebritate secundară a fost achiziţionarea celor de la Vickers de către Alvis în Marea Britanie (2002). Alvis la rândul său a fost curtat de General Dynamics pentru a se topi în cele din urmă în BAE şi a rămâne sub control englez.

Dincolo de Rin, în Germania existau şapte mari firme în 1997- astăzi rămânând numai două: Rheinmetall şi  Kraus-Maffai Wegmann (KMW). (Jürgen Wagner, The EU As a Driving Force  of Armament Pressure In Terms of Arms Build-Up, War Chests, and a Military-Industrial Complex for the World Power Europe, Informationsstelle Militarisierung (IMI), Politics and Society, Nov.2012, pp.40-45)

Axa Bucureşti-Bruxelles şi atât..

Am început articolul vorbind despre dificultăţile recente pe care le întâmpină potenţiala unificare dintre BAE Systems şi EADS şi am continuat schiţând orogeneza unui singur şantier securitar european. De aici, discuţia poate fi, evident continuată în mai multe direcţii. Una dintre acestea ar trebui să reflecte la modul cum cele mai sus prezentate vor avea un rol asupra politicii externe europene, intereselor statelor membre şi mai ales transparenţei. Altă direcţie ar fi aceea a  relevanţei temei şi în România. Planurile de achiziţie ale unor avioane americane F-16 ar putea situa România în exteriorul sferei de influenţă a mediului european. Chiar dacă industria de apărare euro-atlantică produce materiale similare şi compatibile NATO poate ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva pedalarea excesivă pe aliatul american nu va izola nevoile româneşti de oportunităţile comunitare. Scutul anti-rachetă pe care Washingtonul îl garantează nu ar trebui să devină o linie Maginot mentală sub care să ne adăpostim blazarea.

One Response to "Spre un complex militaro-industrial european"

  1. Dr.M Turcu   01/02/2014 at 7:40 pm

    Ro. nu se poate angaja in conditiile financiare pretinse de razboiul tehnologic, dar poate organiza trupe terestre performante, unele specializate cum ar fi Vanatorii de Munte. Razboaiele se pot cistiga si pierde doar pe pamant. SUA sunt un aliat important dar insatabil.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published.