Progresul diplomaţiei şi diplomaţia progresului în sec. XVI – XVIII

Progresul diplomaţiei şi diplomaţia progresului în sec. XVI – XVIII

Peace_of_Westphalia_997227666În jurul anului 1500, relaţiile dintre state au început să fie dominate de un spirit şi o viziune politică modernă. Această stare de fapt avea la bază prăbuşirea iluziei imperialismului universal şi declinul celui papal. Declinul universalismului şi consolidarea statelor centralizate i-a determinat pe suverani să nu mai accepte hegemonia unipolară pe continent, indiferent de originea ei, laică sau ecleziastă.

Astfel, a devenit acceptat “principiul echilibrului de putere” între state. Acest principiu este în vigoare şi astăzi. Aplicarea principiului enunţat mai sus s-a făcut pentru prima oară în Italia, mai precis, în cazul luptei dintre oraşele peninsulare.

Conflictul dintre Veneţia şi ducatul Milano şi aliaţii lor, a cuprins întreaga Italie. Exemplul căderii Constantinopolelui (29 mai 1453) şi eforturile primului Papă, urmate de cele ale lui Nicolae al V-lea, au făcut posibilă Pacea de la Lodi (aprilie, 1454).

Acest tratat la care au aderat toate statele italiene este considerat prima punere în practică a principiului de putere între adversari. Efectele pozitive ale păcii de la Lodi au influenţat în secolul XVI întreaga Europă. Războaiele pentru Italia au generat un sistem de alianţe care încercau menţinerea în echilibru a balanţei puterii la nivel continental. Principalii actori au fost Franţa, Spania, Imperiul Roman de Naţiune Germană şi chiar Imperiul Otoman.

Înţelegerea franco-otomană se evidenţiază ca fiind o alianţă între păgâni şi creştini împotriva unor adversari creştini. Idealurile cruciadelor dispăruseră.

Pacea încheiată în 1559, după ce părţile combatante îşi epuizaseră resursele materiale şi umane, a marcat triumful principiului de echilibru în politica europeană. Un alt prilej de aplicare a acestui principiu a fost Războiul de 30 de ani, 1618-1648.

Prin pacea de la Westfalia s-a pus punct unui conflict prin care s-a dorit centralizarea Imperiului Romano-German şi hegemonia Austriei şi Spaniei. De cealaltă parte s-au aflat Franţa şi principii protestanţi din Germania, Danemarca şi Suedia.

Din nou, remarcăm alianţa dintre o putere catolică şi nişte “eretici”, principii protestanţi. Acelaşi “balet politic” a avut loc şi cu prilejul războiului pentru succesiunea la tronul Spaniei. Principiul echilibrului european se transforma într-un sistem politic internaţional.

Puterile epocii, Franţa, Anglia, Austria, mai târziu, Prusia şi Rusia, au ajuns tacit la un acord asupra structurii politice fundamentale. Graniţele europene la 1789 nu difereau mult de cele de la 1559 (excepţie făcând restrângerea Poloniei şi retragerea otomană din centrul Europei). Acest sistem a funcţionat până la Revoluţia Franceză de la 1789. Revoluţia a modificat datele problemei, întrucât a demarat o luptă între două sisteme opuse:   cel absolutist-monarhic-feudal VS  cel republican-democratic-burghez.

În acest context istoric, nu mai este vorba de rectificări ale sistemului politic, ci de contestarea sistemului. Contestarea nu se referea la planul politic sau teritorial, ci la bazele sale, la structuri sociale, organizare politică, principii şi instituţii de drept.

Sistemul politic european, având o stabilitate relativă a relaţiilor dintre state, s-a reflectat şi în  progresele serviciilor diplomatice. Rivalităţile dintre statele italiene, motorul echilibrului politic, au generat practica ambasadelor permanente, pentru a supraveghea oficial reacţiile din cadrul relaţiilor internaţionale ale momentului. (nunţi apostolici ) – reprezentanţi diplomatici în Germania, Anglia şi Franţa.

La 1625, Hugo Grotius pune bazele dreptului internaţional.(dreptul mărilor).  Astfel, s-au pus bazele sistemului modern de reprezentare diplomatică a statelor. Atribuţiile ambasadorilor se amplifică. Raportările devin periodice, abordând atât politicile oficiale ale statelor gazdă, cât şi intrigile, viciile personalităţilor. Se perfecţionează limbajul diplomatic, corespondenţa, uzanţele şi ceremonialul.

Stabilitatea unui sistem politic şi a relaţiilor oficiale între state, au condus la instituirea unor norme general-recunoscute, care să stea la baza relaţiilor dintre statele componente ale sistemului. Se recunoaşte dreptul la viaţă, la un anumit tip de libertate, tratamentul decent al prizonierilor, inviolabilitatea trimişilor diplomatici, drepturile şi limitele acestor drepturi ale ambasadorilor.

Progresul societăţii şi al gândirii politice înlătura oprimarea drepturilor în relaţia dintre cetăţeni şi putere, elaborându-se teoria drepturilor fundamentale ale omului.

Se constituie dreptul internaţional public, în conţinutul căruia se observă transpunerea în numeroase cazuri, a drepturilor naturale din sfera individuală în cea colectivă.

Se căutau soluţii pentru prevenirea conflictelor. La 1625, s-a propus la Veneţia, înfiinţarea unei Curţi Internaţionale de Justiţie. Ducele de Sully avansează ideea “le grand dessein” – marele plan, adică un consiliu comun al reprezentanţilor statelor, care prin consens să fie arbitrul tuturor diferendelor internaţionale.

William Penn preconizează la 1693 înfiinţarea unei diete generale a delegaţilor suveranilor, care să se întrunească oricând ar fi necesar, pentru a examina diferendele nerezolvate prin negocieri directe. La 1713, abatele de Saint-Pierre propune încheierea unei alianţe perpetue între suverani, respectându-se frontierele existente. Orice modificare teritorială ar fi trebuit să întrunească ¾ din voturile membrilor. Inamic putea fi declarat numai cel care ar fi încalcat tratatul.

Se dorea înfiinţarea unui organism central al alianţei “Senatul Europei”, alcătuit din 24 de membri. Per ansamblu, învăţaţii şi filosofii vremii se manifestau ca fiind apărători ai păcii, considerând războiul ca pe unul ce dezonorează genul uman.

Leave a Reply

Your email address will not be published.