Avem oportunitatea și obligația de a deschide calea consolidării, modelării

și creării de reguli, norme și instituții ca fundamente ale păcii, securității, prosperității

și protecției drepturilor omului în secolul XXI.

National Security Strategy, february 2015[1]

Nimeni nu se opune conducerii unei puteri majore, dacă acea ţară este capabilă

şi pregătită pentru aşa ceva. Ceea ce încercăm noi să spunem este că în prezent

chiar ecuaţia puterii se află în schimbare, în mod semnificativ.

Sunt de acord cu Henry Kissinger, care a spus că în noua situaţie geopolitică

mondială Statele Unite ar fi putut deveni primus inter pares. Dar aceasta

implică să ştie să asculte alte voci şi să fie capabile să susţină cu argumente solide

şi să nu respingă a priori contribuţia altora la cauza comună.

Serghei Lavrov,

ministrul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse,

O altă abordare a conducerii mondiale (2007)[2]

Trăind în momentele de asalt ale primei revoluţii globale, pe o planetă mică,

pe care suntem parcă hotărâţi să o distrugem, înconjuraţi de conflicte, într-un vacuum politic şi ideologic,

puşi în faţa unor probleme de dimensiuni globale pe care statele naţionale nu sunt capabile

să le rezolve, cu posibilităţi imense ştiinţifice şi tehnologice pentru îmbunătăţirea

condiţiei umane, bogaţi în cunoaştere, dar săraci în înţelepciune, căutăm cheile

supravieţuirii şi autosusţinerii.

Raport al Consiliului Clubului de la Roma (1993)[3]

A devenit un loc comun expresia ,,lumea este un sat global”. Dezvoltarea accentuată a tehnologiei comunicaţiilor a făcut ca, de câteva decenii, comunităţile umane să fie mai apropiate unele de altele cum nimeni nu s-a gândit cumva vreodată. Tocmai de aceea, se vorbeşte, în sensuri diferite, de aşa-numita Noua Ordine Mondială, care ar tinde să înglobeze comunităţile lumii sub autoritatea unor principii unice general acceptate, în beneficiul membrilor acestor comunităţi. Din această pesrpectivă, Ordinea Mondială este concepţia unei autorităţi sau pol de putere ori chiar a unei civilizaţii, care poate fi aplicată, teoretic, întregii lumi.

O privire în trecut pune în evidenţă faptul că, în devenirea istorică a civilizaţiei umane, a existat întotdeauna un factor ordonator, o autoritate care a impus propria ordine, conform unui sistem de valori politice şi culturale proprii. Imperiul Roman a impus, de exemplu, pax romana…

În timpul istoric s-au afirmat nu mai puţin de cinci tipuri de ,,ordine mondială”, recunoscute sau idealizate în prezent, având epicentrul în diferite părţi ale lumii:

• Ordinea vestică – sau westphalică, stabilită prin Pacea din Westphalia, care a pus capăt Războiului de 30 de ani (1618-1648). Tratatele sistemului westfalic au fost încheiate la Osnabrück şi Münster, protagoniste fiind Imperiul German, Spania, Franţa, Suedia şi Olanda. Caracteristicile sistemului: echilibrul puterilor, recunoaşterea principiului suveranităţii statelor, divizarea (politică) şi diversitatea (religioasă)[4]
• Ordinea estică – stabilită în cadrul Imperiului Rus, începând din secolul al XVII-lea, cu principii contrare ordinii westfalice, afirmând rolul unui unic conducător, o Ortodoxie unificată şi un program expansionist în toate direcţiile.
• Ordinea Chinei multimilenare, având la bază puterea nelimitată a suveranului său, aflat în ,,centrul lumii”.
• Ordinea semilunii, impusă, începând din secolul naşterii Islamului (al VII-lea), prin autoritatea califatelor, în cea mai mare parte a regiunii dintre Europa şi China, cu afirmarea propriei viziuni religioase islamice. Ordinea a fost perpetuată ulterior de Imperiul Otoman.
• Ordinea americană, iniţiată în ,,Lumea Nouă”, odată cu fondarea Statelor Unite, cu o viziune nouă asupra organizării lumii, având la bază instaurarea păcii prin răspândirea şi susţinerea principiilor democraţiei[5].

În prezent, se poate vorbi despre ,,excepţionalismul american”, convingerea într-un destin special al Americii[6], împotriva căreia se opun ,,vaste forţe globale”[7]. Este cunoscută, de asemenea, expresia pax americana, cu susţinătorii şi criticii săi. Primii evidenţiază beneficiile valorilor democraţiei de tip liberal, afirmarea plenară a drepturilor şi libertăţilor civice, dezvoltarea societăţii având la bază economia de piaţă. Cei din urmă devoalează libertinismul ca sfidare a moralei familiei, exagerata economie de consum, cu promovarea unor produse tot mai artificiale, dăunătoare sănătăţii individului. Contestatari ai aşa-numitei Noi Ordini Mondiale nu au întârziat să apară chiar în interiorul Senatului Statelor Unite, respectabilă instituţie a democraţiei americane.

La 15 decembrie 1987, în plenul Senatului american, republicanul Jesse Helms, preşedinte al Comisiei pentru relaţii externe a arătat următoarele: ,,Grupuri de interese de pe lângă Departamentul de Stat, Departamentul de Comerţ, marile centre bancare, marile reţele mass-media, universităţi, industria filmului, mari fundaţii non-profit[8] acţionează împreună cu stăpânii de la Kremlin, în slujba a ceea ce unii numesc Noua Ordine Mondială. Organizaţii private precum Council on Foreign Affairs, The Royal Institute of International Affairs, The Trilateral Commission, The Darmouth Conference, The Aspen Institute for Humanistic Studies, The Atlantic Institute şi grupul Bilderberg sunt puse să răspândească şi să coordoneze planurile, în vederea realizării aşa-numitei Noi Ordini Mondiale în marea finanţă, marile centre de afaceri, cercurile universitare şi guvernamentale… Astăzi, ideologia acestor grupuri se numeşte globalism. (…) Din punctul de vedere al globalismului, statele şi graniţele naţionale nu mai contează (…). Globalismul consideră că activităţile forţelor financiare şi industriale trebuie să fie orientate spre transpunerea în viaţă a proiectului unei singure societăţi globale. Aceasta se va realiza în principal prin convergenţa sistemelor american şi sovietic. Singurul lucru care contează cu adevărat pentru aceste grupuri este obţinerea de profituri maxime, profituri rezultate dintr-o practică pe care eu o numesc capitalism financiar, un sistem bazat pe doi mari piloni: îndatorarea ţărilor şi politica de monopol. Acesta nu este capitalismul real, este drumul spre concentrarea monopolistă a activităţii economice şi spre sclavie politică”[9].

În urma prăbuşirii regimurilor comuniste din Estul Europei, în 1989, preşedintele Statelor Unite, George Bush, a proclamat ,,o nouă ordine mondială”[10], iar puterea americană a încercat să se transforme în factor ordonator oriunde în lume unde se produce o criză. După Războiul din Golf pentru eliberarea Kuweitului de sub ocupaţia irakiană (1991), episodul intervenţiei în Somalia (1992-1994), pentru dezarmarea facţiunilor care divizau ţara şi restabilirea unei forme legale de Stat, a reprezentat un eşec[11]… În pofida oricăror comentarii privind capacitatea susţinerii intervenţiilor Washington-ului în diferite zone fierbinţi ale globului, Statele Unite au rămas în continuare modelul tipului de democraţie spre care tindeau noile regimuri politice din fostele state comuniste.

La capătul unor reflecţii asupra cursului istoriei, Henry Kissinger a subliniat faptul că ,,afirmarea caracterului excepţional al Americii trebuie continuată”, forţa sa geopolitică fiind ,,indispensabilă afirmării valorilor umane”[12]. Pentru o ,,ordine internaţională veritabilă”, naţiunile, păstrându-şi propriile valori, trebuie să-şi asume ,,un concept de ordine care transcende perspectiva şi idealurile unei singure regiuni sau naţiuni, oricare ar fi aceasta”, conceptul propus fiind ,,o variantă modernizată a sistemului westaflic, ajustată la realităţile contemporane”[13].

Paradigma americană neoliberală asupra lumii este însă contestată de autoritatea estică a Rusiei[14], care aspiră spre ceea ce se doreşte a fi o altă superputere, propunând o ,,nouă arhitectură mondială”, favorizând, generic, suveranitatea Statului-Naţiune şi valorile tradiţionale. Înfruntarea celor două autorităţi afectează Ordinea neoliberală[15] şi această stare va continua pentru o perioadă nedefinită. Potrivit unui ideolog al regimului impus de la Kremlin, acesta afirmă modelul ,,democraţiei suverane” (controlată din interior, nu de către cercuri externe)[16]. Nu poate fi ignorată, în context, concepţia conservatoare cunoscută drept neoeuroasianism, care accentuează sfidarea Americii, insistând pe solidarizările panortodoxe şi euroasiatice[17]. De reţinut că orice abordare unilaterală a acestui model estic riscă să sfârşească în derizoriu. Rusia este ,,o ţară prea complexă” pentru ca viitorul ei să fie redus la orice altceva[18]. Să fie oare Rusia ceea ce aprecia Georges Nivat, ,,alteritatea ca o binecuvântare pentru întreaga Europă”?[19] Sau chiar ,,imperiul eliberator”[20]? Greu de crezut, în condiţiile nefuncţionării Statului de drept, care să promoveze valoarea individului ca cetăţean. Tocmai acest cetăţean însă, cu drepturi şi libertăţi plenar garantate şi asigurate, a dus în spaţiul ordinii opuse la disoluţia valorilor tradiţionale şi la exacerbarea drepturilor în afara moralei.

Cu toate previziunile specialiştilor, nimeni nu va şti cum va arăta lumea peste alte câteva decenii[21], în condiţiile ,,Noii Ere a Confruntării”[22] sau a ,,inteligentului conflict de management” ruso-american[23]. Perspectiva istorică ne arată însă că nicio creaţie lumească nu a dăinuit în afara valorilor spirituale[24], omenirea fiind nevoită să conviețuiască în continuare cu ,,rata de dezordine”[25] care caracterizează scena relațiilor internaționale. Nici o prefigurată Ordine Mondială nu se arată a fi un ,,cer nou şi pământ nou”. Tocmai de aceea Noua Ordine Mondială va avea şi sfârşit, ,,Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul” regăsindu-se în afara acesteia.

—————————

[1] https://www.whitehouse.gov/sites/default/files/docs/2015_national_security_strategy_2.pdf

[2] Extras din declaraţia lui Serghei Lavrov la simpozionul ,,Discovering each other’s worlds, 1957-2007: celebrating fifty years of cultural, scinetific and educational exchanges between the United States and the Soviet Union/Russia”, Moscova, 21 iunie 2007. Moscova şi lumea – ambiţia grandorii: o iluzie?, volum coordonat de Anne de Tinguy, Bucureşti, Editura Minerva, 2008, p. 141.

[3] Alexander King, Bertrand Schneider, Prima revoluţie globală. O strategie pentru supravieţuirea lumii. Un raport al Clubului de la Roma, Bucureşti, Editura Tehnică, 1993, p. 202.

[4] A se vedea o analiză actuală la Iuliana-Simona Ţuţuianu, Apusul Westphaliei? Statul naţional în sistemul relaţiilor internaţionale în anii post-Război Rece, Bucureşti, Editura Militară, 2011.

[5] Henry Kissinger, Ordinea mondială. Reflecţii asupra specificului naţiunilor şi a cursului istoriei, Bucureşti, Editura RAO, 2015, pp. 10-13.

[6] George Cristian Maior, Incertitudine. Gândire strategică şi relaţii internaţionale în secolul XXI, Bucureşti, RAO, 2009, pp. 125-148.

[7] Henry Kissinger, Diplomaţia, ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura ALL, 2013, p. 704.

[8] Privind trecutul în perspectivă particulară, nu putem să nu evidenţiem că unele organizaţii transnaţionale, precum Amnesty International sau Human Rights Watch, au avut merite însemnate în răspândirea globală a principiilor Drepturilor Omului, în mai mare măsură poate decât Organizaţia Naţiunilor Unite. Michael Ignatieff, Trecutul şi viitorul Declaraţiei Universale  Drepturilor Omului, în ,,Lettre internationale”, ediţia română/toamna 1999, [Fundaţia Culturală Română], nr. 31, p. 4. În prezent sunt cunoscute măsurile autorităţilor ruse împotriva ONG-urilor, cărora le este limitată sau chiar interzisă activitatea. În anul 2012, biroul USAID (United States Agency for International Development) din Rusia, al cărui obiectiv general era sprijinirea societăţii civile, a fost închis.

[9] The United States of America, Congressional Record. Proceedings and Debates of The 100^th Congress. First session, vol. 133 – Part 25. December 11, 1987 to December 20, 1987, United States Government Printing Office, Washington, 1987, p. 35613.

[10] Philippe Moreau Defarges, Relaţii internaţionale după 1945, Iaşi, Institutul European, 2001, p. 87.

[11] Ibidem, p. 95. În anii din urmă, tot un eşec se pot considera şi încercările de impunere în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord a unor noi regimuri, care s-au soldat cu fenomene barbare şi vărsare de sânge, incompatibile cu lumea contemporană

[12] Henry Kissinger, Ordinea mondială..., p. 300.

[13] Ibidem. Referindu-se la autoritatea Statelor Unite, unul dintre analiştii americani recunoscuţi în domeniul evoluţiei relaţiilor internaţionale, arăta următoarele: ,,Trebuie să fim o putere care să aducă echilibrul în Eurasia şi o putere unifiatoare în America de Nord – şi ar fi mai uşor să le facem pe amândouă, în loc să alegem una sau alta. Păstrarea unui echilibru al puterii, desigur, este necesară într-un scop anume, care depăşeşte simp,a protecţie fizică şi economică a Statelor Unite. Scopul este de a folosi stabilitatea garantată de un echilibru de putere în emisfera orientală pentru a încuraja nici mai mult, nici mai puţin decât cauza intelectuală liberală a moştenirii fostei Mitteleuropa de-a lungul şi de-a latul globului”. Robert D. Kaplan, Răzbunarea geograiei. Ce ne spune harta despre conflictele viitoare şi lupta împotriva destinului, Bucureşti, Litera, 2014, p. 449.

[14] ,,Ce este aşadar o lume unipolară? (…) Un centru de putere unic, un centru de forţă unic şi un centru unic de decizie. Este o lume cu un singur stăpân, cu un suveran unic. Si este, în definitiv, nocivă (…). Bineînţeles, nu are nimic de-a face cu democraţia, căci democraţia este, cum ştie fiecare, puterea majorităţii (…). Cred că modelul unipolar nu este doar inadmisibil pentru lumea contemporană – el este pur şi simplu imposibil. Nu doar pentru că în lumea contemporană o conducere unică n-ar avea resurse politico-militare şi economice suficiente, ci pentru că, mai presus de orice, acest model nu poate funcţiona, din moment ce nu este fundamentat, şi nu poate fi, pe baza morală şi etică a civilizaţiei contemporane”, cf. Discursul preşedintelui rus la a XLIII-a Conferinţă pentru politica securităţii, München, 10 februarie 2007. Moscova şi lumea – ambiţia grandorii: o iluzie?, volum coordonat de Anne de Tinguy, Bucureşti, Editura Minerva, 2008, p. 118.

[15] Într-un articol dedicat analizei fenomenului globalizării, economistuil american John Kenneth Galbraith sublinia următoarele: ,,Mai presus de orice, trebuie să renunţăm la tot felul de iluzii. Experimentul neoliberal a eşuat. Şi a eşuat nu datorită unor întâmplări imprevizibile, ci pentru că era esenţial şi intrinsec imperfect. Este necesară schimbarea din temelii a acestei viziuni ingenue şi fataliste asupra ueni ordini modniale fără guvern”. J. K. Galbraith, Criza globalizării, în ,,Lettre internationale”, ediţia română/primăvara 2000, [Fundaţia Culturală Română], nr. 33, p. 7.

[16] Veronica Dumitraşcu, Frontiere şi civilizaţii. Frontiera estică a Uniunii Europene: aspecte geopolitice şi identitare, Bucureşti, RAO, 2014, p. 143. Menţionăm aici şi aprecierea ultimului lider sovietic care sublinia că în secolul XXI pentru rezolvarea problemelor moştenite din trecut şi pentru a face faţă noilor provocări globale este necesară ,,o ordine internaţională cu adevărat democratică”. Mihail Gorbaciov, Amintiri. Viaţa mea înainte şi după perestroika, Bucureşti, Litera, 2013, p. 555.

[17] Pentru o critică a ideologiei regimului Putin, vezi titlul lui Françoise Thom, Evoluţia ideologică a Rusiei lui Putin, în volumul Se luminează de ziuă. Moştenirea totalitarismului în Europa, coordonare: Stéphane Courtois, Bucureşti, Pro Editură şi Tipografie, 2008, pp. 138-149. Pe marginea ideologiei eurasiatice, în perspectivă critică, a se vedea titlul lui Michał Wojnowski, Alexander Dughin și ,,Ministerele de forță” ale Federației Ruse, în ,,Intelligence”, [Serviciul Român de Informaţii], Bucureşti, nr. 29/martie-mai 2015, pp. 24-38. Reţinem aici o remarcă. Este cunoscută politica homofobă a Moscovei, respinsă de majoritatea statelor occidentale, dar suţinută tacit de societăţile cu puternice influenţe creştine, catolice sau ortodoxe. Întrebarea este cât din această politică se datorează convingerilor morale şi cât intenţiei autorităţilor moscovite de a dezbina statele europene? Considerăm că orice dezbatere în jurul valorilor tradiţionale va avea în anii următori, ca temă centrală, noile abordări în direcţia susţinerii drepturilor minorităţilor sexuale de sus în jos.

[18] George Friedman, Ţinuturi de frontieră. O călătorie geopolitică în Eurasia, Bucureşti, RAO, 2013, p. 119.

[19] Georges Nivat, La pas prin noua Rusie. Memorie, tranziţie, renaştere, Bucureşti, Compania, 2004, p. 9.

[20] Moscova şi lumea – ambiţia grandorii: o iluzie?…, pp. 107-109.  

[21] ,,Nu ştim încotro ne îndreptăm. Ştim numai că istoria ne-a adus în acest punct…”, sublinia într-o meditaţie pe marginea destinului omenirii istoricul britanic Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, Bucureşti, Editura Lider, f. a., p. 662. În ceea ce priveşte locul României în contextul ,,conflictului de management” actual, reţinem recomandarea istoricului Şerban Papacostea, director al Institutului de Istorie ,,Nicolae Iorga” (1990-2001) şi co-preşedinte al Comisiei de istorie România-Rusia (1992-2000), după care Bucureştiul este necesar să continue ,,orientarea spre Washington”, aceasta fiind ,,singura profitabilă”, întrucât ,,răspunde obiectivului major, de lungă durată, integrarea într-o lume civilizată”. Interviu cu istoricul ŞERBAN PAPACOSTEA: Rusia – între imperiu şi modernizare, în ,,22. Revista Grupului pentru Dialog Social”, anul XXV, nr. 30-31 (1271-1272), Bucureşti, 29 iulie-11 august 2014, p. 8. Integrarea, completăm noi, nu poate fi văzută însă în defavoarea suveranităţii, aceasta fiind legată de principiul identităţii specifice fiecărui stat. Iuliana-Simona Ţuţuianu, op. cit., p. 272. Conceptul de suveranitate are o dimensiune istorică, rămânând  un principiu de forţă în sistemul relaţiilor internaţionale. Ibidem, p. 276. Revenind la modelul american, nu putem să nu subliniem aprecierea de către autorităţile SUA a angajamentului Bucureştiului şi a poporului român faţă de parteneriatul cu Statele Unite.

[22] Sintagma aparţine lui Serghei Karaganov, consilier al preşedinţilor Federaţiei Ruse, Boris Elţân şi Vladimir Putin. Michael Stürmer, Putin şi noua Rusie, Bucureşti, Litera Internaţional, 2014, f. 273. Menţionăm că, potrivit Programului guvernamental de dotare a armatei până în anul 2020, aprobat de preşedintele Federaţiei Ruse la 31 decembrie 2011, obiectivul major este ca armamentul modern să reprezinte 70% din dotarea armatei (procentul prezent este de doar 20%). Subliniem că principala garanţie de securitate a Rusiei este arma nucleară. Interesul Moscovei faţă de dezvoltarea constantă a puterii armate este evidentă, prin alocarea unui buget de 72 de miliarde $ în 2011, Rusia plasându-se pe locul trei la nivel mondial, devansând Marea Britanie şi Franţa, dar rămânând mult în urma Statelor Unite, cu o alocare de 711 miliarde $ şi Chinei, cu 143 miliarde $.

[23] Ibidem, p. 309. Volumul istoricului german Michael Stürmer, Putin And The Rise Of Russia The Country That Came In From The Cold, London, Orion, 2008 (ediţia în limba română, vezi supra), reprezintă una dintre cele mai pertinente analize a regimului din Federaţia Rusă.

[24] ,,Istoria ne învaţă că umanitatea a fost şi este marcată de înfruntarea popoarelor mari şi mici – paşnică sau războinică -, de faptul că nu dragostea şi morala stau la temeiul existenţei istorice, ci interesele”. Dan Berindei, Ne învaţă ceva istoria?, în ,,Lettre internationale”, ediţia română/toamna 1995, [Fundaţia Culturală Română], nr. 15, p. 13.

[25] Sergio Romano, Cincizeci de ani de istorie mondială. Pacea și războaiele de la Yalta până în zilele noastre, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, p. 234. Considerăm că ameliorarea convieţuirii omenirii cu dezordinea politică internaţională se poate face prin stimularea înţelegerii, ca prim pas spre ,,imprimarea solidarităţii mondiale, ca valoare etică supremă a supravieţuirii”. Alexander King, Bertrand Schneider, op. cit., p. 203.

  analize, geopolitica, noua ordine mondiala