Multiculturalismul a recâştigat o admirabilă poziţie în discursul public al liderilor politici şi al maselor deopotrivă relativ recent, mai precis în toamna anului 2010, atunci când doamna Angela Merkel declara, în faţa auditoriului format din conservatorul partid CDU (Uniunea Creştin-Democrată), nimic altceva decât moartea acestuia.

La fel cum procedase un alt mare gânditor german cu mai bine de o sută de ani în urmă vorbind, în termeni chiar mai clari decât Merkel, despre moartea Divinităţii, bomba a fost aruncată, lăsând loc, desigur neintenţionat, celor mai superficiale şi neavizate comentarii, referitoare fie la întoarcerea Germaniei spre politici asimilaţioniste (venite dinspre stânga spectrului politic) sau, dimpotrivă, la acceptarea mult prea resemnată a unui astfel de eşec (venite dinspre dreapta). Afirmaţia doamnei Merkel a fost ulterior susţinută şi completată de alţi lideri politici ai unor respectabile ţări occidentale, precum Nicolas Sarkozy şi James Cameron. În lunile ce au urmat, marea parte a populaţiei a ajuns sa echivaleze multiculturalismul cu respectul pentru diversitate, în sensul de încurajare şi chiar promovare a acesteia. În consecinţă, moartea multiculturalismului ar fi presupus o întoarcere la politici cu tentă mai mult sau mai puţin naţionalistă, sau chiar rasistă, ceea ce a suscitat, desigur, valuri de critici mai mult sau mai puţin directe din partea întregii opinii publice, dar mai ales din partea suporterilor Stângii, fără deosebire de orientarea lor,neo sau pur şi simplu marxistă.

Mai bine de 6 luni au trebuit să treacă pentru ca termenul multiculturalism să capete din nou notorietatea câştigată în urma discursului doamnei Merkel.  De această dată, nu a mai fost vorba de o bombă aruncată prin vorbe ci, din nefericire, prin fapte. Am remarcat cu uimire tăcerea prietenilor şi a colegilor mei de stânga în primele zile de după incidentele de pe Insula Utoya şi din capitala norvegiană. După cum Breivik declarase în scrierile sale mai mult sau mai puţin secrete, principala sa ţintă fuseseră marxiştii şi multiculturaliştii, cei care susţineau, pe scurt, islamizarea Europei. Personal, am fost imediat impresionată de lejeritatea cu care ucigaşul făcuse echivalarea dintre marxişti şi multiculturalişti. Mai mare mi-a fost însă uimirea atunci când am observat că această suprapunere perfectă exista şi la marea majoritate a persoanelor din jurul meu.

Cercetând mai în detaliu această problematică, am înţeles cu dezamăgire că Noua Stângă, care a făcut în permanenţă din minorităţile de tot felul grupul său ţintă ideal pentru construirea discursului propriu în contextul globalizării reuşise (cu ghilimelele de rigoare) să fie echivalată cu postmodernismul şi una din principalele premise ale acestuia: nu este necesar un sistem coerent şi comun de valori (şi, implicit, nicio morală sau legislaţie comună) care să poată fi aplicată tuturor culturilor existente în prezent în lume. Prin urmare, trăind cu toţii în postmodernism, trebuie să respectăm multiplele culturi existente în prezent în societate, ajungând până la gradul de a nu emite nicio judecată de valoare în privinţa practicilor ce se presupune că ar caracteriza fiecare cultură în parte. Drepturile universale ale omului, aşa cum au fost ele definite de multiple declaraţii şi convenţii (dar mai ales de sângele căzut pentru respectarea lor în şi mai multe revolte şi revoluţii) dau impresia de a fi căzut pradă desuetudinii, rămânând să fie aplicate doar celor care considerăm noi, occidentalii, că sunt interesaţi  (sau apţi?!) să creadă în ele.

Gravitatea absenţei unui discurs unificator în ultimii zeci de ani a condus spre consecinţe mult mai dramatice în sfera practicii decât în cea a teoriei , cu atât mai mult cu cât acestea au fost adeseori trecute cu vederea (poate tocmai din cauza temerii de a lua o poziţie clară în privinţa caracterului lor?). Un astfel de exemplu este cel al crimelor de onoare din Germania.

Un alt astfel de exemplu este căsătoria fetiţelor rome din România. Dacă acum câteva zeci de ani astfel de practici erau condamnate de către discursul public (deşi, de multe ori şi din motive variate, practica rămânea adeseori în urma discursului), în prezent remarcăm conflictele existente între minoritatea ce continuă să promoveze discursul drepturilor omului şi crescânda majoritate ce vorbeşte, într-un fel sau altul, în numele autodeterminării culturale şi ale implicaţiilor mai mult sau mai puţin evidente ale acesteia asupra unor domenii aparent foarte diferite, precum justiţia, educaţia sau chiar arta.

Da, e greu ca azi, după ce Adorno şi alţi filosofi ai Şcolii de la Frankfurt au construit legătura logică dintre Iluminism şi Holocaust sau după ce postmodernismul a fost admirabil teoretizat de către Lyotard, sau după ce majoritatea sistemelor de sorginte marxistă şi-au găsit sfârşitul (lăsând loc aventurilor filosofice neoliberale ale lui, de exemplu, Fukuyama) să mai argumentăm necesitatea unui mod de gândire modern. Cu atât mai grea devine o astfel de sarcină atunci când, din varii motive, te afli de partea stângă a spectrului politic, cea care presupune, cel puţin în ochii altora, profundul respect pentru egalitatea în diversitate, de orice tip ar fi aceasta. La aceasta se adaugă principalul contra-argument al multiculturaliştilor, şi anume că nerespectarea strictă a principiului autonomiei culturale nu poate avea altă consecinţă decât asimilarea minorităţii respective, reducerea la zero a moştenirii sale culturale, morale şi lingvistice.

Căutarea, găsirea şi aplicarea unei a treia căi în această privinţă (oricât de blamat a ajuns să fie şi acest termen, îl consider util atunci când re-contextualizăm) este, în opinia mea, singurul mod de a asigura respectarea discursului drepturilor omului pe termen mediu şi lung. Drepturile omului constituie câştigul unei lupte duse timp de veacuri de către cei săraci şi de către minorităţi pentru a obţine dreptul la o viaţă liberă, decentă, corectă, pentru a se elibera de stereotipuri şi a se manifesta aşa cum sunt ei în realitate, dincolo de clişeele existente ce au definit dintotdeauna normalul. O frază precum cea precedentă nu constituie, cu siguranţă, o noutate pentru niciunul din cititori, însă ea a meritat din nou construită pentru simplul fapt că redă, în câteva cuvinte, atât scopul, cât şi mijloacele şi durata unui asemenea proces, (desigur, imposibil de finalizat vreodată). La aceasta voi adăuga importanţa, aparent redusă, a faptului că aceşti subiecţi, deşi iniţial lipsiţi de putere şi minoritari, au reconstruit discursurile normative produse de către cei puternici, o practică mai dificilă şi mai valoroasă decât oricare alta. Doar în momentul în care pluralitatea acestor discursuri a devenit imposibil de transformat într-un limbaj omogen, sau cel puţin coerent, bazat pe respectul pentru şi prin utilizarea aceloraşi concepte în ceea ce priveşte structura socială, comunicarea, valorile artistice etc, situaţia s-a schimbat radical, favorizând apariţia a ceea ce a fost numit postmodernism şi a marelui său succes politic: multiculturalismul.

Este oare chiar atât de rău să nu ne putem întelege cu un co-naţional care duce o viaţă radical diferită de a noastră? Este chiar atât de grav faptul că tăcuta noastră vecină poartă vălul islamic pe cap şi mănuşi de mătase atunci când afară sunt peste 30 de grade? Este chiar atât de neplăcut să mergem să cinăm într-un cartier de imigranţi, bucurându-ne de beneficiile numeroaselor bucătării orientale, fără ca băieţii ce ne servesc să cunoască mai mult de câteva formule foarte simple în limba noastră? De ce ar trebui să ne supărăm când, femei fiind şi intrând într-un magazin unde sunt doar bărbaţi, toată lumea tace şi ne priveşte cu răceală în vreme ce ne uităm la produsele cosmetice orientale pe care le au expuse spre vânzare în vitrină?

Răspunsul meu este, cu siguranţă, da. Este grav faptul ca unei femei să i se impună cum să se îmbrace, precum gravă este şi necunoaşterea limbii unui stat de către cetăţenii acestuia. De asemenea, accesul într-o unitate comercială ar trebui să fie nerestricţionat de sexul posibilului cumpărător, datoria vânzătorului fiind aceea de a îl binedispune, şi nu de a îl face să se simtă încurcat de o situaţie pe care nu putuse (şi nu avea de ce) să o anticipeze.

Acestor câteva cazuri pe care am ales sa le menţionez deoarece constituie experienţe proprii, li se pot adăuga altele cu mult mai grave, cum sunt crimele de onoare, rămase adeseori ne- sau foarte slab pedepsite de către sistemul de justiţie german, pe motivul recunoaşterii normelor diferite după care funcţionează familia islamică faţă de cea occidentală. Deşi cu efecte încă puţin tangibile, condamnabilă este şi tăcerea autorităţilor care nu se implică suficient în includerea copiilor imigranţilor în sistemul educaţional, pentru a le permite acestora achiziţionarea cunoştinţelor şi competenţelor necesare pentru a îşi construi cu adevărat o carieră. Este nevoie de munca fundaţiilor şi a altor finanţatori privaţi, precum şi de motivarea unor grupuri restrânse de imigranţi, pentru ca unele proiecte-pilot cu această tematică să constituie adevărate succese. Nu proiectele-pilot sunt însă necesare ci o generalizare, finanţată de către statele cu un procent ridicat de imigranţi, a practicilor educaţionale şi a tuturor domeniilor conexe formării profesionale.

Reacţiile la aceste afirmaţii sunt, desigur, uşor de anticipat. Întru întâmpinarea acestora, voi afirma de pe acum că şi eu consider că decizia menţinerii anumitor caracteristici ale autonomiei culturale este una care trebuie lăsată în mâna principalilor subiecţi.

Cu toate acestea, deşi consider că un profund respect pentru dreptul celuilalt de a fi diferit este cu siguranţă necesar, acesta nu va putea fi exercitat fără riscuri majore decât atunci când celălalt se va fi familiarizat cu ceea ce reprezentăm noi, occidentalii, în deplină cunoştinţă de cauză şi fără niciun fel de părtinire. Doar atunci când femeia arabă va decide să poarte vălul după ce va fi cunoscut crezul şi istoria feminismului occidental, doar după ce băieţelul copiilor imigranţi va spune că îi face cu adevărat plăcere să lucreze pentru tot restul vieţii drept chelner în restaurantul tradiţional ştiind limba ţării sale gazdă şi alte posibilităţi de formare profesională pe care le-ar putea avea, atunci putem considera că vorbim despre respectul diversităţii, şi nu doar de necunoaşterea acesteia.

Rolul major al educaţiei în realizarea fie a unei integrări, fie a unei separări culturale conştiente, căci conştiinţăeste cuvântul-cheie al acestui articol, poate fi degajat cu claritate în contextul situaţiei minorităţii rome, o minoritate prin excelenţă europeană, însă permanent discriminată de-a lungul întregii sale istorii europene.

În cazul romilor, asistăm adeseori, ca de exemplu în cadrul Şcolii de Vară Geopolitics, la dezbaterea dintre susţinătorii multiculturalismului (cei care acuză Uniunea Europeană de caracterul preponderent socio-economic al măsurilor luate în vederea integrării romilor, ignorarea aspectelor culturale unificatoare constituind, în opinia lor, o practică mai mult sau mai puţin conştientă ce are drept scop asimilarea) şi cei ai interculturalismului (în a căror opinie instituţii europene şi presă deopotrivă sunt axate pe situaţiile de săracie extremă-şi diferenţe culturale majore – în care se află unii romi, ignorând faptul ca marea majoritate a acestora sunt de fapt low-middle class, aflaţi într-o permanentă luptă tacită cu discriminarea la şcoală şi la locul de muncă).

În miezul unui astfel de conflict se află însă şi soluţia acestei probleme, ambele tabere reclamând necesitatea ca romii să ajungă suficient de educaţi şi capacitaţi pentru a decide ei înşişi, la nivel personal, şi nu la nivelul comunităţii proprii sau a celei majoritare, dacă vor să fie definiţi în termeni culturali sau doar ca simpli cetăţeni ai unui stat anume. Susţin profund această opinie, care accentuează rolul pe care numai educaţia autentică, în care să fie implicaţi specialişti majoritari şi romi deopotrivă, îl poate avea asupra devenirii a peste 10 milioane de cetăţeni europeni.

Aflată în căutarea unui răspuns venit din partea unei autorităţi sigure, şi nu a unei opinii personale, oricât de susţinută ar fi aceasta de numeroase şi variate experienţe, am cercetat cele mai bune practici existente în lupta împotriva discriminării. Una singură a rezultat drept viabilă: cunoaşterea directă, fără niciun fel de intermediar, a celui de care ne temem cel mai mult. Şi un singur mod de existenţă care să menţină ţesutul social a devenit atunci cea mai clară alegere: drepturile omului împărtăşite de către toţi printr-o cultură civică funcţională, chiar dacă uneori cu preţul renunţării la unele elemente culturale specifice minorităţii din care facem parte. Dar, mai ales, respectul pentru obligaţiile aferente acestor drepturi, construind astfel schema unui flux de schimb cultural ce nu e niciodată unidirecţional, ci se constituie mereu în procente variate de influenţă, căreia îi sunt supuşi în mod constant toţi actorii implicaţi. În interculturalism nu se operează niciodată cu cifra 0 ca, din păcate, în multiculturalism.

  cultura, interculturalitate, multiculturalitate