1. Importanţa metalelor rare şi funcţionarea lanţului de furnizare

Contextul analizei de faţă face subiectul unei noţiuni puţin cunoscute de publicul larg. La ora actuală, portofoliul de resurse economice care realizează producţia industrială globală indică o diversificare a ramurilor industriale, survenită ca mutaţie a compartimentelor vieţii politice, militare şi economice.

Drept pentru care, unele elemente din lanţul de producţie dau tonul unor tendinţe de transfigurare pentru curentul globalizării. Fenomenul cotidian al globalizării, care presupune ciculaţia cât mai fluidă şi fără constrângeri sau bariere politice a mijloacelor de producţie se subordonează acestor elemente, care prin caracteristica lor primară, s-au afirmat ca o nouă clasă de resurse naturale strategice, alături de cele energetice.

Metalele rare reprezintă un termen împrumutat din literatura engleză de specialitate – rare earth elements, abreviat REM. Conform US Geological Survey  întrebuinţarea finală a celor 17 elemente denumite REM în fabricarea tehnologiei militare moderne, a panourilor fotovoltaice, a întregii producţii din industria telecomunicaţiilor, precum sateliţii spaţiali, computerele, telefoanele mobile aparatele audio video şi baterii, cu alte cuvinte  a tuturor dispozitivelor electronice cu grad ridicat de tehnologie, calibrează întregul proces de guvernare globală.

Exploatarea şi gestionarea REM dictează ritmul avansului tehnologic.

În 1992, fostul lider chinez Den Xiaoping a afirmat că precum Orientul Mijlociu posedă zăcămintele de petrol, la fel China deţine zăcăminte de metale rare, făcând referire la poziţia dominantă conferită de cota de piaţă majoritară în producţia industrială.

La nivel global, China deţine jumătate din rezervele de REM, în valoare de 55 megatone(Mt)  şi realizează 90% din producţie. SUA este pe locul următor cu un zăcământ de 13 Mt, iar pe locul al treilea se situează India cu 3.1 Mt.

Scenariul unei pieţe globale cu caracter monopolist este prin urmare o provocare pentru entităţile angajate în acest joc, atât guverne, cât şi companii transnaţionale. Fiecare stakeholder în parte este astfel obligat să îşi proiecteze strategia, raportat nu numai la cerinţele pieţei, ci şi la interesele sale particulare în jocurile puterii.

Un exemplu grăitor în acest sens îl reprezintă decizia Chinei din 2010 de a sista livrările de REM către Japonia preţ de două luni ca urmare a unui conflict diplomat, fapt prin care Japonia a suferit o contracţie a fabricaţiei de produse high-tech, provocând totodată şi modificarea comportamentului de consum al partenerilor niponi. Japonia, în calitate de cel mai mare importator  global de REM a efectuat primii paşi concreţi în sensul limitării dependenţei de livrările chinezeşti, reducând pe termen mediu câte 10 mii de tone pe an. Într-un efort de diversificare a furnizorilor, Japonia a încheiat parteneriate cu producători din America şi Australia, dar mutarea principală venind în urma contractului cu India din 2012 prin care se angaja să achiziţioneze 20% din producţia anuală a Indiei.

Centrul de greutate s-a mutat din emisfera nordică, dominată de manifestul anglo-saxon, către zona emergentă din Asia-Pacific, reprezentată de cei doi giganţi, care prin rivalitatea lor politico-militară şi economică echilibrează în mod cadenţat securitatea regională în zonă şi delimitează zonele de influenţă, propagate drept zone fierbinţi aservite intereselor hegemonice.

Pentru a contracara efectele monopoliste ale producţiei chineze, administraţia din New Delhi s-a angajat într-un demers de a deschide noi zone miniere offshore situate în adâncul Oceanului Indian, într-o strânsă concurenţă cu China.

În ciuda eforturilor unor state cu interese în industrie, precum SUA şi Australia de a stimula investiţiile în accelerarea producţiei de REM, se apreciază că proiectele au o rată de realizare foarte scăzută, de 4%, în principal din pricina costului cu resursele umane şi riscurile de mediu. De cealaltă parte, India care deţine avantajul costurilor foarte scăzute cu mâna de lucru, va profita în cursa deschiderii de noi câmpuri de extracţie din noile zone miniere, situate în Mianmar, Mongolia şi Coreea de Nord.

În ciuda unei producţii mărite a competitorilor săi, China tot va rămâne cel mai mare producător, drept pentru care preţurile vor reflecta decizia Beijing-ului în ceea ce priveşte politicile de export.

KPMG estimează că raritatea REM  prefigurează pe viitor o înăsprire a climatului economic care va aduce o reducere de 75% în rândul ofertei. Aceasta va însemna că pârghiile industriei vor fi deţinute doar de un număr redus de jucători, în principali companii de stat chineze şi indiene, urmate de cele americane.

2. Competitivitatea industriei europene în comerţul global. Ce determină REM în viitor?

Pentru a înţelege mai bine mersul lucrurilor, ne vom raporta în continuare la perspectivele Uniunii Europene.

În ultimul deceniu economia mondială s-a restructurat. Uniunea Europeană a deţinut în intervalul 2000-2010 cea mai însemnată cotă de piaţă din comerţul internaţional de 19,6%, în comparaţie cu SUA 13% şi Japonia 9,5%. Ascensiunea solidă a Chinei în contextul crizei a redus cota UE la 14%.

În 2009, producţia industriei prelucrătoare s-a prăbuşit cu 20%, spre deosebire de Japonia 35% şi SUA 17%,  iar revenirea în parametrii pozitivi s-a derulat  după 17 luni.

Ameninţările pe care le aduce cu sine criza economică de reducere a producţiei şi a investiitilor sunt dublate de dependenţa aproape totală a UE de importuri de materii prime, în special REM.

Specializarea în industrie este un termen ce desemnează direcţia principală de producţie a unei ţări pentru piaţa  externă într-unul din sectoarele economice.

UE are una dintre cele mai competitive industrii la nivel global interpretată ca producţie  agregată şi una dintre cele mai diverse. În schimb, SUA şi India conform rapoartelor Comisiei Europene sunt specializate în servicii, între China, Brazilia şi Japonia rivalitatea purtându-se în sectorul secundar, iar pentru Federaţia Rusă  majoritatea veniturilor din exporturi fiind obţinute din materii prime feroase şi energetice. Din cele de mai sus rezultă cât de importante sunt fluxurile economice cu materii prime non-energetice pentru o serie de ţări cu industria ca principală pondere în realizarea PIB.

Germania rămâne principalul exportator al UE şi ca atare locomotiva economiei europene. Peste jumătate din cota de piaţă pentru fluxul intracomunitar a produselor cu grad înalt de tehnologie, precum cele din industria aeronautică, farmaceutică şi fabricarea computerelor şi componentelor aferente, este alcătuită din Germania, Franţa şi Marea Britanie, în timp ce în comerţul global deţin  9,5%. Pe piaţa internă a produselor cu grad mediu de tehnologie, precum industria auto, industria chimică, fabricarea de echipamente şi maşinării, Germania deţine singură o cotă de 37% şi 14,4% împreună cu Italia şi Franţa în comerţul global.

 Anul 2010 reprezintă un moment referenţial în guvernanta economică actuală, întrucât China a devansat Japonia repoziţionându-se ca al doilea fabricant mondial, în ceea ce priveşte volumul PIB. În continuarea clasamentului, urmau statele UE precum Germania, Franţa, Marea Britanie şi Italia.

Previziunile pe termen îndelungat, speculative prin natura lor, tind să evidenţieze faptul că poziţiile dominante vor fi revendicate de China, SUA, India şi Brazilia.

Cererea economiilor emergente a influenţat profund evoluţia preţurilor, în speţă majorarea  metalelor şi mineralelor.  Tiparul dinamismului economic al Chinei în anul 2011 reflectă faptul că aceasta consuma 30% din cantitatea globală de metale de bază, în comparaţie cu 5% în 1980.  Drept pentru care gradul de volatilitate al pieţei s-a mărit. În siajul expansiunii economice, ţările în curs de dezvoltare înregistrează un apetit uriaş în utilizarea de materii prime agricole, energetice şi minerale, care tulbură orânduirea economică anterioară.

Investiţiile în industria extractivă a REM oglindesc un sector de tip capital-intensiv fiind nevoie de companii de calibru cu active formidabile, fapt ce determină o ofertă inelastica.

Un alt aspect de luat în considerare îl reprezintă distribuirea neuniformă a acestor resurse, care afectează întregul lanţ de furnizare. Principalele zăcăminte sunt poziţionate pe teritoriul a câtorva state, iar producţia domestică a celor mai importanţi fabricanţi nu acoperă cererea internă, context ce îi obligă la import pentru echilibrarea activităţii şi totodată la consolidarea de interdependenţă între actorii globali. Principalii producători şi exportatori de metale rare sunt ţări în curs de dezvoltare, China şi India, excepţie făcând SUA şi Austria. De aceea, vulnerabilitatea industriei tinde să fie mai mare şi chiar critică, în sectoarele incapabile să înlocuiască materia primă cu substituiţi mai ieftini, dar cu propietăţi similare.

Tendinţa de redresare a industriei globale păşeşte într-o nouă eră, care aduce cu sine schimbări revoluţionare. Convergenţa dezvoltării mijloacelor de comunicare din epoca digitală, cu noile metode şi tehnologii de producţie, în special automatizarea producţiei şi a mijloacelor de obţinere a unei noi forme de energii într-o măsură dominantă – energia regenerabilă având în vedere iniţiativa de reducere treptată a dependenţei de combustibili fosili – marchează debutul celei de-a Treia Revoluţii industriale în viziunea economistului J. Rifkin.

Pentru a-şi recăpăta poziţia dominantă de competitor mondial, UE pare să conştientizeze că poate da tonul în cursa geopolitică actuală de repoziţionare a puterii prin punctele forte pe care le are în domeniile cercetării-dezvoltării, capitalului uman, nanotehnologiilor şi know how-ului de a implementa proiecte viabile de energie regenerabilă.  Din toate acestea, reiese cât de importantă este industria pentru societate şi economie, dar mai ales cât de vital este accesul şi fluxul neîntrerupt de materii prime ce dau posibilitatea realizării acestui progres, cum este şi cazul de faţă, acela al metalelor rare. Relaţia REM-industrie-competitivitate, indiferent de entitatea politică sau economică are doar un singur sens, iar gradul de accesibilitate la  metalele rare, din poziţia lor de la bază reprezintă puterea de turaţie a acestui motor economic.

Gradul de competitivitate al industiei UE depinde în totalitate de relaţia cantitate-preţ din partea furnizorilor. Cu alte cuvinte, gradul de dependenţă reflectă direct proporţional gradul de vulnerabilitate. Ţările dezvoltate din UE, foste puteri economice globale, depind direct de furnizori ce sunt fie ţări din Lumea a Treia, fie state emergente. Climatul macroeconomic actual şi perspectivele de recuperare, afectat de criza şi de emergenţa unor competitori direcţi, se deteriorează şi odată cu aceasta scade competitivitatea industriei europene şi creşte nivelul de nesiguranţă.

  analize, comert international, metale rare, resurse