Conceptul de intervenţie umanitară este unul intens dezbătut, cu atât mai mult cu cât însăşi definirea lui prezintă dificultăţi majore. Integrarea ideii în cadrul dreptului internaţional devine problematică, mai ales când se încearcă reconcilierea lui cu principiul suveranităţii şi non-intervenţiei.

Comunitatea internaţională s-a confruntat periodic cu cazuri de genocid, de cele mai multe ori ca formă de curăţare etnică. Cu toate acestea, cazurile în care s-a intervenit au fost foarte puţine, în vreme ce multe situaţii s-au agravat pe parcurs şi nu au primit totuşi aceeaşi atenţie din partea forului global (un caz ar fi genocidul din Rwanda).  Motivele care au împiedicat acţiunea în astfel de situaţii sunt multiple, variind de la cauze politice la lipsa de reglementare legală, care să încadreze astfel de acţiuni între parametrii clari şi concişi de manevră. În ultimii ani a început să se vehiculeze un alt concept, cel al „responsabilităţii de a proteja”, considerat a fi un pas înainte spre plasarea intervenţiilor umanitare în cadrul de drept internaţional. La momentul de faţă, responsabilitatea de a proteja rămâne doar un set de norme, având însă un temei legal puternic.

Numeroasele crize umanitare (genociduri, crime împotriva umanităţii, crime de război, curăţare etnică etc.) au adus în discuţie crearea unui mijloc prin care, în eventualitatea unor astfel de evenimente, să poată fi posibil a interveni. Conceptul „responsabilităţii de a proteja” defineşte, în fapt, situaţii extreme în care, cu scopul de salva vieţi omeneşti, suveranitatea unui stat poate fi încălcată. Noţiunea pleacă de la ideea că suveranitatea este un drept oferit statelor, pentru ca ele să-şi poată îndeplini funcţiile de bază faţă de cetăţeni (de exemplu: funcţia de apărare). Dacă un stat este vinovat fie de a acţiona împotriva securităţii propriilor cetăţeni, fie este incapabil de a le asigura siguranţa, atunci acel stat îşi pierde dreptul la suveranitate, iar intervenţia terţilor este necesară pentru remedierea situaţiei.

Ideea este însă greu de reconciliat cu principiul stabilit de articolul 2, alineatul 7, al Cartei ONU, care precizează că „nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a unui stat si nici nu va obliga pe Membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte; acest principiu nu va aduce însă întru nimic atingere aplicării măsurilor de constrângere prevăzute în Capitolul VII.”

Acest alineat are două componente majore şi care devin problematice când se discută intervenţiile umanitare.  Prima parte este o apărare a suveranităţii statelor şi o garanţie a respectării acestui drept. Pe de altă parte însă, se face trimitere la capitolul VII al Cartei ONU, în care sunt detaliate acele cazuri în care intervenţiile pot fi autorizate de către Consiliul de Securitate. Articolul 39 precizează clar „Consiliul de Securitate va constata existenţa unei ameninţări împotriva păcii, a unei încălcări a păcii sau a unui act de agresiune şi va face recomandări ori va hotărî ce măsuri vor fi luate, în conformitate cu Articolele 41 si 42, pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale.” Cu alte cuvinte, este la latitudinea Consiului de Securitate să decidă asupra acelor situaţii care pot deveni ameninţări la adresa păcii şi securităţii internaţionale. Fără îndoială, un caz de genocid are adeseori efecte negative ce se extind peste graniţe, prin migrarea refugiaţilor, dislocări masive de populaţie, etc. Dacă există şi tensiuni anterioare între state vecine, situaţia poate foarte uşor deveni volatilă. Ar trebui sau nu ar trebuie să se intervină?

Dificultatea vine şi din lipsa clară a definirii conceptelor. De exemplu, genocidul este definit de către Curtea Criminală Internaţională ca fiind „oricare din faptele menţionate mai jos, săvârşită cu intenţia de a distruge, în întregime sau în  parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios[…]”, urmând apoi o enumerare a ceea ce este considerat act de genocid. Problema intervine în momentul în care se încearcă a se decide magnitudinea evenimentelor. Este uciderea a 100 de oameni genocid? Dar 1000? Care este limita de la care violenţa internă devine de interes internaţional?

Din nefericire, de cele mai multe ori răspunsul rezultă din interesele politice ale celor implicaţi.  În cazul masacrului de la Srebenica, forţele NATO au intervenit pentru oprirea masacrului împotriva bosniacilor, ce crease peste 800 de victime, în timp ce genocidul din Rwanda nu s-a bucurat decât de o misiune franceză ce a făcut prea puţin şi s-a retras prea repede. Dilema Consiului de Securitate, dacă să intervină sau nu în Rwanda şi decizia luată în defavoarea intervenţiei, a costat Rwanda peste 500.000 de victime.

În iulie anul trecut, Adunării Generale ONU i-a fost prezentat un raport al Secretarului General ONU intitulat „Responsibility to protect: timely and decisive response” (A/66/874), detaliind maniera în care acest principiu se aplică şi explicând termenul de „responsibility while protecting”, ca parte integrantă a conceptului.

Astfel, conform acestui document, principiul „responsabilităţii de a proteja” se construieşte în baza a trei piloni: responsabilitatea statelor de a-şi proteja propria populaţie împotriva agresiunilor (genocid, curăţare etnică, crime împotriva umanităţii, crime de război), rolul comunităţii internaţionale în sprijinirea statelor  pentru a-şi îndeplini această funcţie de protecţie, acolo unde este cazul şi intervenţia colectivă, sub egida Consiliului de Securitate, atunci când măsurile paşnice nu au dat rezultate. Adiţional, ideea de „responsibility while protecting” cere identificarea problemelor cât mai devreme şi luarea de măsuri preventive, pentru a preveni deteriorarea situaţiei. Sau, aşa cum este definit în documentul citat, înseamnă  „ a face ceea ce trebuie, la locul potrivit, la timpul potrivit şi pentru motivele corecte” (Art. 53, A/66/874).

În ce măsură acest deziderat este posibil este greu de zis. Un obstacol îl reprezintă în primul rând interesele factorilor de decizie. Consiliul de Securitate este un organism profund ineficient, lipsa de reprezentativitate transformând acest for într-un instrument suplimentar de atingere a unor obiective naţionale, în special în cazul celor cinci membri permanenţi. Factorul politic este, de cele mai multe ori, şi cel decisiv.

O altă dificultate apare din cauza lipselor de fonduri. O astfel de intervenţie, precum şi misiunea de pace ce trebuie să stabilizeze situaţia în urma conflictului rezultat, sunt foarte costisitoare, nu doar în ceea ce priveşte resursele materiale, ci şi cele umane. Astfel, apar cazuri în care este nevoie a prioritiza unde este cea mai mare nevoie de intervenţie, atunci când cerinţele financiare se dovedesc prea semnificative pentru a permite intervenţii în toate cazurile.

Mai mult, siguranţa acestor agenţi cu greu poate fi asigurată, în special în perioada imediat următoare conflictului, ducând la reticenţă din partea statelor de a aproba astfel de intervenţii. La acest lucru se adaugă şi faptul că forţele militare implicate în intervenţie luptă pentru o cauză care, deşi nobilă, are un impact mai puţin direct asupra bunăstării şi securităţii propriului stat. Astfel, guvernele statelor se văd nevoite să explice opiniei publice raţiunea din spatele intervenţiei: ce motivaţii ar putea fi aduse pentru a justifica punerea în pericol a propriilor trupe militare, în interesul altor state? Cel puţin două concluzii pot fi trase de aici: beneficiile sumt mai mari decât par la prima vedere (acel factor politic menţionat mai sus), iar statul care intervine va fi tentat să asigure siguranţa propriilor trupe prin supra-compensarea acestora, ducând astfel la un conflict disproporţional.

Mulţi au temerea că această dorinţă, de altfel de aplaudat, de a opri cazuri de genocid, oferă de fapt o umbrelă confortabilă pentu politici intervenţioniste. Statele puternice ar putea, sub pretextul intervenţiei umanitare, să intervină în problemele interne ale unui stat, suportând acea tabără care se aliniază intereselor sale. Mai mult, într-un efect pervers, ar putea chiar încuraja grupuri de opoziţie să provoace represalii din partea guvernelor, pentru ca mai apoi să ceară protecţie din partea comunităţii internaţionale.

Fără îndoială, cazul precum genocidul din Rwanda sunt inacceptabile şi trebuie prevenite. În acelaşi timp însă, trebuie găsită o modalitate prin care astfel de intervenţii să nu poată fi manipulate pentru scopuri ale terţilor, iar decizia dintre mai multe situaţii, atunci când se cere, să se facă pe criterii obiective, după o evaluare clară a evenimentelor. Acestea sunt însă postolate idealiste. Atâta timp cât sistemul statal va persista (şi nu dă semne că ar dispărea prea curând), o analiză obiectivă a relaţiilor internaţionale ne spune că interesul naţional va avea întotdeauna prioritate; câştigurile trebuie să fie cel puţin pe măsura pierderilor anticipate. Iar cu un astfel de „motiv corect”, conceptul de intervenţie umanitară îşi pierde esenţa.

  actiunile umanitare, analize, concepte, geopolitica