Dacă aruncăm un ochi peste teoria economică, hazardul moral este situaţia în care o persoană sau o instituţie nu îşi asumă complet responsabilitatea acţiunilor sale şi ca urmare a acestui fapt tinde să fie mai puţin precaut decât de obicei, aceasta în dauna unei terţe părţi care va urma să suporte eventualele daune. Aşadar, hazardul moral este situaţia în care există tendinţa asumării de riscuri nejustificate pe fondul suportării costurilor de către o terţă parte care preia parţial sau total acest risc. În zilele noastre, pe fondul crizei economice, acest termen a redevenit de actualitate şi este pus în legătură cu un comportament economic iresponsabil.
Grecia este în acest moment în pragul falimentului. Și nu doar pe fondul crizei financiare, care a avut doar darul să scoată la iveală problemele structurale ale acestei economii. Aceasta a cheltuit ani la rând în mod iresponsabil şi pe datorie, mai mult, o datorie care a fost mascată pentru a putea accesa credite cu dobânzi preferenţiale, iar în prezent aceste datorii sunt în discuţie pentru a fi preluate parţial de creditori pentru a salva ţara de la faliment. Hazardul moral ne spune în acest caz că Grecia dacă va fi salvată va avea în continuare tendinţa să nu devină mai responsabilă economic, ştiind că va fi din nou iertată. Statul va continua să nu îşi impună o disciplină economică, iar agenţii economici şi cetăţenii vor fi în continuare tentaţi să nu îşi achite impozitele şi taxele. Chiar mai importantă din punct de vedere etic va fi însă implicaţia de natură internaţională, și anume incorectitudinea faţă de statele care nu au avut deficite economice şi care au gestionat prudent veniturile şi cheltuielile şi care îşi plătesc corect şi integral propriile credite. Aceste state ajută acum Grecia din banii cetăţenilor care au fost de-a lungul timpului buni platnici ai impozitelor şi nu au nici o responsabilitate faţă de această situaţie. Însă, argumentele pentru salvarea Greciei sunt trei şi ele la rândul lor cu puternice implicaţii morale:
– Primul argument, utilizat deja în alte ţări, în special SUA şi Anglia, poate fi rezumat la expresia „to big to fail”[1]. În perioada 2007-2010 această sintagmă a fost utilizată frecvent pentru a descrie “realitatea” instituţiilor financiare americane care sunt atât de mari şi de interconectate încât căderea uneia ar însemna un adevărat dezastru pentru economia americană, iar în acest sens instituţiile guvernamentale au rolul de a le proteja. Iar protecţia a însemnat nu numai ajutoare financiare directe, ci inclusiv şi naţionalizarea şi evident preluarea acestor datorii la bugetul statului. Astfel căderea Greciei, va antrena efecte negative puternice nu doar în interiorul statului elen, ci la nivel global, din acest punct de vedere interdependenţa generalizată la nivel global fiind de natură să poarte acest şoc până în cele mai îndepărtate zone geografice.
– Al doilea punct de vedere, cel susţinut în special de societatea civilă din Grecia, este cel al vinei împărtăşite. Astfel, nu doar statul elen este vinovat pentru împrumuturile excesive şi lipsa lui de responsabilitate în cheltuirea acestor fonduri. Instituţiile financiare care au acordat aceste credite sunt la rândul lor responsabile pentru această situaţie. Uniunea Europeană a supervizat această lipsă de responsabilitate şi statele componente au la rândul lor o vină. Şi aceasta este evidentă chiar şi în retorica salvării Greciei, acuzată că este în realitate o salvare a propriilor instituţii financiare şi a propriilor economii, şi mai puţin o ajutorare efectivă a economiei greceşti.
– Argumentele merg până la negarea acestor datorii invocându-se conceptul de “odious debt”[2]. Acest concept presupune că o datorie a unui stat nu poate fi impusă dacă banii respectivi nu au fost utilizaţi pentru binele naţiunii, ci pentru susţinerea unui regim politic şi dacă cei care au acordat aceste credite au fost conştienţi de această stare de fapt. Astfel, banii împrumutaţi au fost prea puţin folosiţi pentru binele naţiunii şi în special utilizaţi pentru binele unei oligarhii care a parazitat statul elen. Acest argument însă nu ţine cont de premisa principală a negării unei astfel de datorii. Aceea că banii respectivi sunt folosiţi de un regim despotic care astfel îşi consolidează puterea în dauna societăţii civile şi libertăţilor umane. Regimul elen nu a fost unul despotic şi gradul redus de fiscalizare[3] a economiei greceşti face ca într-o anumită măsură aproape toată populaţia ţării să fi beneficiat mai mult sau mai puţin de avantaje materiale care au depăşit orice limită a sustenabilităţii.
Argumentele postume ale lui John Rawls în cazul hazardul moral grecesc
Există în opera lui John Rawls două teorii distincte care pot conduce la situaţii caracteristice hazardului moral. Prima, şi cea mai celebră, este teoria dreptăţii distributive[4], teorie care încearcă o reconciliere a libertăţii cu egalitatea, utilizând un contract social în care indivizii nu sunt analizaţi după pornirile lor altruiste sau egoiste ci mai degrabă după dorinţa lor de a coopera în termeni stabiliţi de comun acord. Cea de a doua este o încercare de a aplica teoria dreptăţii distributive la nivel global[5], o adevărată teorie a relaţiilor internaţionale.
John Rawls recunoaşte riscurile hazardului moral în cazul extrapolării dreptăţii distributive la nivel global. Exemplul Greciei este unul grăitor în acest sens şi argumentează această teorie. Încă din 1993, anul susţinerii la Oxford a controversatei conferinţe The Law of People, într-o etapă istorică dominată de euforia ”sfârșitului istoriei”[6], Rawls atenţiona că ajutorul acordat statelor aflate în dificultate pe termen nedefinit va crea un hazard moral. Guvernele respective nu vor deveni mai responsabile în cheltuirea bugetelor de stat și populaţia mai harnică a statelor care vor acorda ajutorul va simţii presiunea morală a acestor ajutoare acordate pentru susţinerea unei populaţii care muncește mai puţin. Aceasta este o situaţie imorală, cu posibile repercusiuni grave pe termen lung care pot duce inclusiv la reducerea severă a nivelului de trai, deteriorarea relaţiilor internaţionale și chiar conflicte militare civile sau interstatale.
Rawls consideră că societăţile defavorizate în prezent datorită unor rate reduse de economisire din trecut sau unor rate de creștere demografică exagerată nu se califică pentru primirea de ajutor din partea altor state datorită riscului crescut de hazard moral. Aceste cheltuieli ar trebui în întregime suportate de membrii respectivei societăţi. Rawls nu dă detalii suplimentare referitoare la care ar fi răspunsul potrivit din partea societăţii internaţionale în acest caz. Lasă doar să se înţeleagă că în acest caz hazardul moral este de natură să determine ca ajutorul acordat acestor state să pară inacceptabil[7].
Rawls face o distincţie clară între state şi indivizi şi justeţea aplicării principiilor dreptăţii distributive în aceste cazuri. Astfel, statele sunt ele însele instituţii, şi „ele trebuie să distribuie în mod adecvat drepturile, datoriile, precum şi beneficiile cooperării sociale”[8]. Dacă ele nu au făcut acest lucru în trecut ele nu se pot bucura de clemenţa unei poziţii originare[9], și cu atât mai puţin a unui văl de ignoranţă.
—————————–
[1] Prea mare pentru a cădea. Această expresie este analizată în detaliu în cartea cu acelaşi nume a lui Andrew Ross Sorkin din 2009 (editorialist pe teme economice la New York Times).
[2] Datorie odioasă. Acest concept a fost introdus în 1927 de Alexander Nahum Sack – profesor de drept de origine rusă, specializat în drept internaţional. A predat la Northwestern University şi a fost colaborator al Departamentului Justiţiei al SUA.
[3] Evaziunea fiscală în Grecia era estimată de Eurostat în 2009 la 35% iar percepţia locuitorilor referitor la corupţie o situează pe locul 80 în lume (2010). În cursul anului 2011 Guvernul elen a publicat o listă cu 4.000 de cetăţeni greci care însumează o datorie către buget de pste 15 miliarde EUR şi o listă cu 6.000 de companii care au de plătit aproximativ 20 miliarde EUR. http://www.reuters.com/article/2012/01/23/greece-tax-idUSL5E8CN21R20120123
[4] A Theory of Justice (O Teorie a Justiţiei), publicată în 1971 şi revizuită succesiv în 1975 la prima traducere în francezp şi 1999.
[5] În 1993, John Rawls susţine o conferinţă foarte controversată la Oxford cu numele The Law of Peoples (Legea Popoarelor). În urma reacţiilor puternice care au urmat, scrie o carte cu acelaşi nume care va fi publicată şase ani mai târziu.
[6] Acest concept îi aparţine lui Francis Fukuyama şi semnifică victoria definitivă a democraţiilor liberale ca formă de guvernare, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice şi dovedirea ineficienţei sistemului comunist. Fukuyama considera încă din 1989, odată cu publicarea articolului Sfîrşitul istoriei, în revista The National Intrest, că asistăm la finalul evoluţiei ideologice a umanităţii.
[7] John Rawls – The Law of Peoples, Cambridge, MA: Harvard University Press 1999, p.117
[8] Ovidiu Caraiani – Dreptate sau moralitat?, o introducere în filozofia politica a lui John Rawls – Editura Comunicare.ro 2008, p.102
[9] Poziţia originară – concept introdus de John Rawls în O teorie a dreptăţii. În această poziţie femeile și bărbaţii, parte a contractului social imaginat de Rawls, au fiecare talente, ambiţii și convingeri proprii, obișnuite; însă toţi se află în spatele unui văl de ignoranţă și astfel nu sunt conștienţi de acestea. În această poziţie de perfectă egalitate și numai în aceasta, oamenii vor alege cele două principii ale dreptăţii: principiul libertăţii și cel al diferenţierii
Hazardul moral grecesc added by Marius Dincă on
View all posts by Marius Dincă →