Parcursul comunitar al Marii Britanii a fost unul presărat cu multiple tensiuni, fapt ce a dus la asocierea britanicilor cu sintagma de eurosceptici. Ultimele reacții ale politicienilor britanici relevă faptul că rolul Marii Britanii în construcția europeană va trebui regândit sau dacă nu, acesta va lua sfârșit. O asemenea măsură va avea efecte diverse atât în zona Insulelor, cât și la nivel mondial.

Pentru englezi, mecanismul de constituire a Comunității Europene nu a fost unul potrivit, dat fiind faptul că Marea Britanie considera că nu putea accepta cedarea de suveranitate și nu-și putea subsuma interesele unor decizii suprastatale. Astfel, englezii au considerat a fi util un mecanism european care să pună sub control resursele necesare purtării unui război, dar au preferat să rămână în afara acestui mecanism. Cu trecerea timpului s-a dovedit că în interiorul Comunității Europene, Marea Britanie poate să-și atingă mai ușor interesele, atât comerciale, cât și politice, astfel fiind luată decizia aderării. Dincolo de opoziția franceză și de cele două refuzuri ale lui de Gaulle, Regatul Unit a fost în cele din urmă acceptat în 1973. La doar doi ani distanță, pe plan intern se organiza un referendum pentru scoaterea țării din Europa. Rezultatul a fost negativ. Rămasă în Comunitate, Marea Britanie a reclamat permanent cota prea mare de contribuție la buget, iar odată cu guvernarea Thatcher această atitudine a atins apogeul. Pe de altă parte, realismul premierului britanic a dus la construirea unor mecanisme de bază pentru cooperarea politică europeană, chiar dacă într-o formă interguvernamentală. Lunga guvernare conservatoare a lui Thatcher și Major au făcut ca Marea Britanie să aleagă neimplicarea în Uniunea Economică și Monetară, chiar dacă la nivel politic au fost făcute unele progrese. Sfârșitul Războiului Rece a impulsionat crearea Uniunii Europene, iar englezii, deși nu foarte încântați, au ratificat după numeroase dezbateri parlamentare cele decise la Maastricht. Din acest moment, Marea Britanie se implică tot mai mult pe continent, trimite trupe în Bosnia, iar după 1997 propune crearea structurii europene de securitate. Momentul 1997 marchează și începutul unei noi ere politice odată cu guvernarea laburistă a lui Blair. Coagulând, pe durata opoziției, viziunile europeiste, Blair a decis să se implice mai mult pe continent, asumând un rol de conducere pentru Marea Britanie, dar și un rol de pod între Statele Unite și Europa. Acțiunile sale de politică externă, implicarea în conflictul din Kosovo, aprofundarea relației cu Franța pe probleme de securitate europeană și construirea, cel puțin, în plan juridic a Politicii Europene de Securitate și Apărare, au făcut ca englezii să devină lideri în materie de securitate și politică externă comună.

Euroscepticismul britanic părea a nu mai fi vizibil decât la nivelul opoziției conservatoare. După 2001, politica pragmatică a guvernului laburist a oferit și mai multă importanță securității în contextul începerii luptei împotriva terorismului, iar în acest sens, cooperarea anglo-europeană s-a intensificat inclusiv la nivelul serviciilor de informații. După mandatul mult mai dificil al lui Gordon Brown, conservatorii au revenit la guvernare și în contextul crizei financiare, a birocrației excesive a Bruxelles-ului și a lipsei de predictibilitate la nivel european, au început să se manifeste pentru ieșirea din Europa a Marii Britanii. Invocând argumente precum uriașa contribuție la bugetul comunitar, afectarea interesului național de către legislația europeană și scăderea influenței engleze la nivelul Parlamentului European și al Consiliului Uniunii Europene, liderii conservatori, în frunte cu premierul David Cameron militează pentru un parcurs în afara UE sau măcar pentru o renegociere a statutului englez în Europa.

În ciuda faptului că decidenții de la Londra nu au trasat încă o dată fixă pentru organizarea referendumului de ieșire din Europa, ci preferă să discute după alegerile generale din 2015, o analiză tip cost-beneficiu relevă faptul că ieșirea Marii Britanii din UE va avea efecte geopolitice importante pentru întregul teatru euro-atlantic. Pe plan intern, Marea Britanie va avea de suferit mai ales din punct de vedere economic, chiar dacă sunt șanse ca la nivel politic să aibă unele beneficii. De asemenea, nici relația privilegiată cu Statele Unite nu va mai funcționa pe bazele deja cunoscute, iar acest lucru poate dăuna extrem de mult Londrei. În ceea ce privește politica engleză de securitate, aceasta aparent nu va avea de suferit, dat fiind faptul că Marea Britanie va rămâne o componentă importantă a NATO, însă vocea sa va scădea în intensitate în politica internațională. Și interesele strategice britanice din zona Orientului și a Asiei vor fi puternic afectate, iar suprapunerea independenței Scoției cu ieșirea englezilor din UE poate crea un cadru neprielnic pentru politicile Marii Britanii. În primul rând, calitatea de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU va fi greu de menținut, mai ales în condițiile în care statele emergente revendică acest statut, iar forța lor economică va fi cu mult mai mare decât a britanicilor. În al doilea rând, potența economică și politicile dezvoltate de englezi la nivel mondial vor fi grav afectate, iar situația creată ar putea fi mai primejdioasă decât cea de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, când Marea Britanie a încetat să mai fie un imperiu colonial.

La nivel european, ieșirea englezilor din UE va avea un impact negativ asupra politicilor europene de securitate și asupra acțiunii externe dezvoltate de europeni. De asemenea, relația transatlantică, în care englezii încercau să joace rolul de mediator, va fi puternic afectată. Pe plan economic, Marea Britanie are o contribuție importantă la bugetul comunitar, iar în condițiile actuale de creștere economică de pe continent, retragerea englezilor poate întoarce Uniunea în recesiune. De asemenea, comerțul dintre Marea Britanie și Uniunea Europeană se va desfășura pe baze total diferite, iar investițiile engleze pe continent vor avea de suferit. Pe de altă parte, pentru întreaga comunitate europeană șocul ieșirii Marii Britanii din UE va crea două posibilități total divergente. În primul rând, mișcările anti-europene din unele state vor fi alimentate de acest fapt, iar efectele pot fi destul de serioase. În al doilea rând, există posibilitatea ca fără englezi, europenii să poată coopera mult mai eficient, creând premisele formării unei uniuni mult mai bine articulate.

În ciuda acestor efecte potențiale, liderii conservatori nu se grăbesc în a adopta decizii referitoare la părăsirea UE, ci pentru început, propun o renegociere a rolului pe care Regatul Unit îl are în angrenajul comunitar. În condițiile în care cele două părți nu ajung la un consens, se propune chemarea populației la urne. Este evident faptul că liderii englezi nu se vor avânta în acțiuni hazardate, ale căror costuri vor fi uriașe pentru Londra. Chiar dacă experiența istorică de mare putere colonială pare a avea o mare influență atât asupra guvernului britanic, cât și asupra electorilor, situația geopolitică actuală, în care mecanismele funcționează complet diferit față de perioada când Anglia era în fruntea ordinii internaționale, nu arată decât o posibilă izolare a englezilor în cazul părăsirii Uniunii.

Evenimentele ce vor urma în Insulele Britanice sunt extrem de importante pentru întreaga societate internațională. Este evident că după referendumul ce va urma în Scoția, indiferent de rezultatul său, electoratul și clasa politică engleză vor obține o clarificare despre viitorul politic al Insulelor. Mai concret, dacă scoțienii vor deveni independenți, e foarte posibil ca britanicii să nu mai dorească ieșirea din UE, dat fiind faptul că poziția lor oricum se va eroda. Privind sondajele actuale, majoritatea ce susține ieșirea din UE nu este foarte solidă, iar acest fapt se va putea limpezi după 2014. De asemenea, este de urmărit atitudinea opoziției laburiste și cum va reuși aceasta să mobilizeze electoratul europeist.

  David Cameron, europeisti, eurosceptici, euroscepticismul britanic, laburisti, marea britanie, uniunea europeana