Diplomaţia Valsului şi Echilibrul de Putere în sec. XIX-lea

Diplomaţia Valsului şi Echilibrul de Putere în sec. XIX-lea

diplomatia valsuluiLa scurt timp după înfrângerea Imperiului Napoleonian, învingătorii se reaşează la masa tratativelor în cadrul unui aşa numit “Congresul de la Viena”- o conferinţă internaţională organizată pentru a retrasa noua ordine continentală, a Europei. Aşadar, congresul aplică o nouă orientare şi anume, restauraţia vechiului regim, un sistem politic care lipsea, fiind râvnit de către vechea nobilime, cât şi de prinţi.

 Congresul de la Viena din 1815 conferă revenirea şi reafirmarea legitimităţii dinastice, cât şi reimplementarea vechiului sistem diplomatic. Putem chiar spune că se petrece o resuscitare a vechilor norme politice şi a uzanţelor conservatoare în relaţiile internaţionale, din perioada secolului al XVIII-lea.

Acest congres, având o deosebită rezonanţă în istoria politică a Europei, va încerca să restabilească echilibrul de puteri, asanat de cotropirile şi victoriile militare ale lui Napoleon, cât şi satisfacerea  pretenţiilor teritoriale a celor patru puteri învingătoare.

Serge Berstein afirma privitor la repercursiunile acestui congres că: “În acest joc, ambiţiile monarhilor îşi găsesc satisfacţie, dar nu şi aspiraţiile naţionale, care au jucat un rol atât de important în căderea Imperiului.”.

Congresul adoptă ca interfaţă mistică, denumirea de “Sfânta Alianţă”.

Această “Sfântă Alianţă”, cu o caracteristică principială de sistem “Metternich”,  a luat fiinţă în 1815, prin intermediul unui pact de asistenţă mutuală între monarhi împotriva frământărilor revoluţionare. O organizare internaţională şi strategică a liderilor supremi care va pune oprelişti în calea oricăror forţe beligerante anti-monarhale (care ar putea prevala) ale liberalilor sau celor din mişcările naţionale europene.

Cu Imperiul odată distrus, se urmărea retrasarea frontierelor Europei. Dominaţia napoleoniană, cât şi Revoluţia Franceză (1789) au supus continentul la reforme radicale în ceea ce priveşte delimitarea frontalieră dintre state, neţinându-se cont de ceea ce unul pierde, iar altul câştigă fără drept de apel.

Din punctul de vedere al importanţei politico-sociale, Revoluţia Franceză a cauzat remanierea vechiului sistem monarhal şi feudal, fiind făcută ţăndări prin: adoptarea Codului Civil, abolirea feudelor, rentelor, dijma, desfiinţarea privilegiilor, iobăgia şi în plus de asta, crearea unei administraţii “instituţionale” pe piloni centralizaţi.

La 1815, vechii lideri şi aghiotanţii “Regimului Apus” încearcă să modeleze situaţia internaţională în beneficiul lor, recreându-se atmosfera de “civilizaţie”, adică să se şteargă tot ceea ce Revoluţia a reformat şi înfiinţat prin noul sistem. Pentru armonizarea “restauraţiei” se constituie o prima întrunire internaţională a tuturor statelor europene, prin Congresul de la Viena din 1814.

Pe lângă nevoia de restauraţie a vechii ordini, cât şi de stabilire a noului echilibru de puteri, reprezentanţii statelor revin la vechile moravuri diplomatice, caracteristice secolului XVIII-lea. Mai concis, suspiciunile, intrigile, neîncrederea şi netransparenţa, toate acestea alimentează o atmosferă care va genera spionajul şi corupţia la nivel internaţional.

În cadrul Adunărilor Congresului sunt prezenţi şi cei doi lideri diplomaţi, marcanţi ai vremii, Castlereagh, respectiv Metternich. Aceştia îşi prezintă dezideratele strategice şi pretenţiile economice cu privire la noua hotărâre. Această decizie consta în faptul că ambele naţiuni, reprezentate de aceştia, Anglia şi Austria, urmăresc şi sunt preocupate special de avantajele comerciale şi coloniale, nu aşteaptă de la congres augmentări teritoriale, ci doar refacerea echilibrului european.

Ideologia lui Metternich conţine anumite elemente prin care se disociază de cea a diplomatului englez. Acesta susţine ideea că echilibrul nu se poate înfăptui decât într-un context european conservator, iar orice tendinţă revoluţionară trebuie reprimată şi înăbuşită, obligatoriu.

De asemenea, acesta mai susţine şi faptul că edificiul european nu poate fi stabilit în condiţiile în care nu este garantat de puterea conservatoare, Austria. Cei doi diplomaţi îşi găsesc un adversar redutabil în persoana ţarului rus, Alexandru I. Acesta, la rândul său, susţine şi îşi arogă, nu chiar fără motiv, atribuţia de principal autor al coaliţiei care a dărâmat Imperiul lui Napoleon. Acesta prezenta o atitudine cam rigidă şi individualistă cu privire la susţinerea revendicărilor teritoriale, la Congresul de la Viena.  Visul acestuia era să creeze o Europă cu state federative şi conduse, în întregime de către el. Astfel se ajunge la neconcordanţe şi fricţiuni diplomatice între Rusia, Anglia şi Austria. Ţarul dorind să plaseze sub protectoratul său, popoarele ortodoxe din Balcani, ceea ce automat, s-ar fi transformat în rivalul hegemonic al Austriei. Şi de asemenea, dorinţa rusă de expansiune hegemonică către spaţiul oriental-mediteranean şi spre strâmtori, care inevitabil, ar fi însemnat fricţiuni puternice cu Anglia.

În concluzie, “dezbinarea învingătorilor a distrus destul de repede coaliţia, consensul şi armonia forţelor din timpul luptei”.

În rândul acestor trei lideri marcanţi ai politicii europene, se afla şi abilul diplomat, Talleyrand, acesta fiind unica figură reprezentativă a vocii “perdantului”. Cu aprobarea lui Ludovic al XVIII-lea, acesta devine vocea ţărilor mici de la Congresul Vienez, astfel că în cadrul conferinţelor el îşi prezintă următoarele opţiuni (refractare): “Suveranitatea nu poate fi obţinută doar prin simpla cucerire şi nici nu poate fi transmisă cuceritorului dacă suveranul nu i-o cedează”.

Până la urmă proiectele Angliei şi Austriei au fost cele care au cunoscut reuşita în faza de negociere, astfel Congresul de la Viena trece la împărţirea Europei pe baza principiului de echilibru:

  • Anglia– nu obţine satisfacţii de ordin colonial, ci doar puncte de sprijin teritoriale şi baze navale: Insula Hellgoland (Danermarca), Malta şi Insulele Ionice (Mediterana), alături de Gibraltar care deja îl deţine de un secol prin dreptul exclusiv hegemonic. Astfel, Anglia controlează strategic navigaţia din bazinul Mediteranean.
  • Rusia– spre deosebire de alte ţări este recompensată cel mai bine primind: două treimi din Polonia (Varşovia), obţine hegemonia Finlandei de Nord, cât şi a Basarabiei în Sud.
  • Prusia– primeşte Pomerania şi o parte din Renania.
  • Austria– îşi reconfigurează geografia anterioară Revoluţiei, prin care va reposeda Tirolul şi Salzburgul până la Bavaria, pe lângă provinciile Ilirice, primeşte o mare parte din Nordul Italiei care formează Regatul Lombard-Veneţian. Iar ca şi o compensaţie de lipsă a Pomeraniei Suedeze, care este anexată Prusiei controlate la rândul ei de Rusia, Austria mai primeşte şi Norvegia.
  • Franţa– marea învinsă a evenimentelor armate recente, nu se regăseşte împarţită ci usor micşorată; Talleyrand reuşeşte prin tactica diplomatică să determine forurile decizionale să opteze la a restabili frontierele franceze ale anului 1789.

Făuritorii Congresului de la Viena, au acordat împreună tranziţia la un regim politic prin care puterea apela la forţă împotriva oricărui actor politic nemulţumit. La această strategie trebuia să răspundă “Sfânta Alianţă”.

Neconcordanţele dintre liderii aliaţi au început să apară imediat după Congresul de la Viena, dispute diplomatice exploatate de către Talleyrand, care dorea să mascheze imaginea Franţei cu una paşnică, aflându-se acum sub sceptrul Bourbonic.

În 1815, spiritul contra-revoluţionar rămâne la baza relaţiilor internaţionale, astfel ca la o  scurtă perioadă de timp, sub impulsul şi presiunile Ţarului Alexandru I, Prusia, Rusia, Austria sunt primele semnatare ale actului “Sfintei Alianţe”, în cadrul căreia se stipula clar că, puterile dominante aflate în echilibrul restaurat, să urmărească dreptatea, pacea, cât şi securitatea internaţională, în conformitate cu principiile religioase.

Acest pact e semnat de împăratul – catolic – Francisc al Austriei, de regele – protestant – Frederic Wilhelm al Prusiei şi de ţarul – ortodox – Alexandru, care este şi inspiratorul actului. Anglia n-a vrut să semneze. Pragmatismul ei pune la îndoială accentele mistice ale lui Alexandru. Textul are mai degrabă o importanţă morală decât politică. El opune în mod implicit drepturilor omului respectul faţă de Providenţă.

Conform precizărilor anterioare, ideile mistico-politice, la care aderă puterile semnatare, sunt puternic contestate de către Castlereagh; acesta denumind actul ca fiind: “un monument de misticism şi prostie”.

Pe de altă parte, Franţa aderă şi ea, cu interesul de a intra în graţiile ţarului. Mai întâi, este realizat tratatul “Cvadruplei Alianţe”, act semnat la 20 noiembrie 1815, cu scopul de a se împotrivi Franţei, moment în care regele Bourbon, o face să pară cât mai suspectă în vizorul internaţional. Astfel, reînnoindu-se dispoziţiile Pactului de la Chaumont, se consolidează alianţa împotriva vreunui potenţial atac din partea “expansionismului francez”.

În al doilea rând, se stabileşte: coordonarea  politicilor de menţinere a securităţii, cât şi –eficientizarea resurselor militare, astfel rânduite pentru a asigura “pacea şi prosperitatea popoarelor” sau altfel spus, un status-quo favorabil învingătorilor.

Se întocmeşte un “acord european”, la baza căruia se afla ţarul Alexandru, Metternich, cât şi Castlereagh, astfel se creează, aparent, o atmosferă de unitate şi consens în relaţiile internaţionale, dintre aceştia.

La Congresul anului 1818 de la Aix-la-Chapelle, se pune capăt situaţiei de excepţie a Franţei. Astfel, Richelieu, ministrul de externe al lui Ludovic al XVIII-lea, obţine prietenia ţarului în schimbul unor garanţii diplomatice. Prin urmare, se efectuează evacuarea teritoriului francez de către trupele ruse, ocupante, iar Franţa este integrată în Acordul European şi aderă la “Cvadrupla Alianţă”; altfel privit, susceptibilitatea acută care a alimentat  contextul alianţei din 1815, faţă de Franţa “lăcaşul revoluţiei”, practic, dispare în totalitate.

Leave a Reply

Your email address will not be published.