Tot mai multe priviri sunt îndreptate asupra continentului asiatic şi tot mai multe voci numesc secolul XXI un secol al Pacificului, datorită dezvoltării economice cunoscută de statele din zonă, dar mai ales datorită boom-ului economic pe care îl înregistrează China.

China sau Regatul de mijloc, aşa cum este traducerea acestui stat în mandarină –indicând dorinţa de poziţionare a sa, în mijlocul activităţii mondiale – este din ce în ce mai mult în atenţia analiştilor economici şi politici ai lumii, pe buzele cărora apare repetativ o întrebare: va deveni China prima putere economică a lumii?

Deşi părerile sunt împărţite, nu ar fi pentru prima dată când China s-ar situa ca una dintre cele mai importante puteri economice mondiale. „În 1820 China asigura        28, 7% din întreaga economie mondială, urmată după aceea de India cu 16 % , iar pe locul trei de  Franţa cu 5, 4 %.”

Renaşterea economică cunoscută de China în ultimele decenii a început în 1978 când s-a declanşat procesul de reformă condus de Deng Xiao Ping, iar până în 2011, ritmul anual de creştere a fost în medie de 9 %. Această renaştere a Chinei are la bază un paradox, deoarece îmbină socialismul cu capitalismul, creând ceea ce Zbigniew Brzezinski numea „comercialism social” – socialism bazat pe proprietate privată şi economie liberă.

Dacă  Marii Britanii i-au trebuit mai bine de 50 de ani pentru a-şi dubla PIB-ul pe cap de locuitor, iar Statelor Unite ale Americii aproximativ 50 de ani, China a reuşit acest lucru în doar 10 ani. Această perioadă scurtă de timp în care China a escaladat ierarhia economiei mondiale, poziţionându-se pe locul doi şi devenind adversarul numărul unu al SUA, s-a produs pe baza unui proces de ardere a etapelor. Mai precis dezvoltarea s-a făcut prin „pierdere de substanţă naţională”, fiind realizată pe spatele clasei muncitoare, pe care a exploatat-o, ducând la apariţia unei prăpastii între bogaţi şi săraci, cât şi la apariţia unei diferenţe între China de Est – maritimă, urbanizată ce cuprinde capitala financiară a Asiei: Shanghai – şi China de Vest – continentală, preponderent rurală şi măcinată de conflicte etnice şi religioase precum în regiunile Tibet şi Xinjiang.

Elita acestei ţări, deşi rămâne fidelă socialismului încearcă să-şi conducă ţara după principii capitaliste, generând astfel un stat tip „dictatură oligarhic-birocratică”. „Sistemul chinez este un hibrid cu reziduuri puternice de dogmatism comunist în sectoarele industriale şi în birocraţia de stat, coexistând cu greu cu antreprenoriatul capitalist dinamic determinat de investiţia străină.”

La nivelul masei producătoare, are loc acel „schimb inegal” ce duce la adâncirea liniei de demarcaţie între bogaţi şi săraci creând efectul de „dezvoltare a subdezvoltării” iniţiat de Titu Maiorescu şi explicat la nivel mondial de André Gunder Frank prin procesul de pierdere a controlului de către elite asupra situaţiei politico-economice din interiorul unui stat şi cât şi asupra poziţionării propriei societăţi în raport cu societăţile mai dezvoltate.

Chinei îi lipseşte „motorul social”, mai precis accesul muncitorilor la bunurile produse, ţara specializându-se pe exporturi, ignorând forţa de cumpărare, adevăratul indicator şi susţinător economic.

Nu trebuie pierdut din vedere şi faptul că fiecare companie ce a ales să-şi mute producţia în China se foloseşte doar de resursele umane şi materiale ale acestui stat, ea producând în graniţele ţării mamă. Cu alte cuvinte, China realizează produse în interiorul frontierei americane, dacă privim asupra unor firme ca: McDonald’s, General Electric, Coca-Cola, Caterpillar, etc. Astfel deşi investiţiile în China au fost masive, cantitatea de muncă este valorificată diferit, aceasta fiind de cele mai multe ori salahorizată

„Dominanţa economică chineză, care cuprinde producţia, comerţul şi moneda, pare mai mare şi mai iminentă decât ceea ce vrem să recunoaştem astăzi”, afirma Arvind Subramanian, economist la Peterson Institute for International Economics. Subramanian apreciază pe baza ponderii fiecărui stat la PIB-ul mondial, că statul chinez va deveni în viitorul apropiat noul leader economic al lumii. Tot el afirmă că „până în 2030 această dominaţie ( a Chinei – n.r.) ar putea arăta ca cea a Statelor Unite în anii 1970 sau cea a Marii Britanii în 1870, iar această poziţie dominantă, la rândul său, va ridica renminbiul la rangul de primă monedă ca rezervă, mult mai devreme decât se aşteaptă.”

Chiar dacă Arvind Subramanian susţine că yuanul chinezesc va depăşi dolarul american în următoarele două decenii, China acumulează foarte multă valută, în special americană, fiind ţara cu cea mai mare rezervă valutară din lume: 3.200 miliarde de dolari. Rezervele de valută forte sunt baza de rezistenţă a monedei naţionale, având echivalent în rezervele de aur din secolele trecute. Acest lucru îi oferă stabilitate economică Chinei, dar mai ales o mare putere financiară. Având aceste aspecte pe fundal, China a început în 2009 internaţionalizarea monedei sale naţionale, o primă cerinţă pentru a deveni o putere economică de rangul întâi.

La polul opus, Nouriel Roubini, economistul care a prezis criza din 2008, afirmă că economia Chinei va încetini în 2012, ca urmare a prăbuşirii pieţei imobiliare şi a scăderii exporturilor. Acest lucru va diminua valoarea PIB-ului în următorii ani şi va duce la creşterea perioadei preconizate în care China va surclasa SUA, adică  20 de ani.

El se alătură astfel numeroşilor analişti care susţin că aparent există probabilitatea ca statul chinez să devină puterea economică numărul unu a lumii, însă în esenţă acest lucru este greu de atins.

Bazându-ne doar pe estimarea creşterii PIB-ului Chinei în următorii 20 de ani, prin comparaţie cu cel al SUA, acest lucru nu poate preciza cu exactitate dacă economia Chinei va fi sau nu va fi numărul unu.

Chiar dacă ritmul alert de creştere al Chinei a poziţionat-o în decurs de aproximativ 10 ani pe locul 2 în economia mondială, cu un PIB în 2010 de 6,9 milioane de dolari, acesta nu reprezintă nici jumătate din cel al SUA: 14,6 milioane de dolari. Nu trebuie pierdut din vedere, însă, factorul cheie în stabilirea statutului de putere economică la nivel mondial: populaţia, care va trasa PIB-ul pe cap de locuitor – principalul evaluator al bunăstării unei societăţi. Dacă China are o populaţie de 1, 3 miliarde de locuitori, SUA au cu 1 miliard mai puţin – 300 milioane locuitori. Împărţind PIB-ul fiecărui stat la numărul de locuitori, rezultă că SUA se află pe locul 9 la nivel mondial, în timp ce China doar pe locul 94, o diferenţă greu de micşorat.

Dacă din punct de vedere economic China încă se află pe locul doi, din punct de vedere al pieţei de lux. China se află de ceva timp în fruntea clasamentului, surclasând  SUA . Deşi este nociv pentru societatea chineză, guvernul Chinei mizează foarte mult pe acest tip de consum de lux, care a devenit unul dintre pilonii de sprijin ai economiei chineze, alături de exporturi şi piaţa imobiliarelor, ambele în declin.

De la piaţa accesoriilor şi hainelor de lux până la cea a alimentelor şi chiar a  automobilelor, pentru toate piaţa chineză este sinonimă cu încasări record.

Dacă pentru Zbigniew Brzezinski „China este prea mare pentru a fi ignorată, prea veche ca să nu fie respectată, prea slabă ca să nu fie tratată cu înţelegere şi prea ambiţioasă pentru a avea deplină încredere în ea”, pentru mulţi alţii, China este doar viitoarea supereconomie a lumii şi adevăratul miracol asiatic.

  asia, china, economie