100 de ani de la Marele Război. Scurtă cronologie a perioadei 1914-1939

100 de ani de la Marele Război. Scurtă cronologie a perioadei 1914-1939

Anul acesta se împphoto.phplinesc 100 de ani de la izbucnirea primului conflict militar care a clătinat temeliile politice ale întregii lumi. Deși s-a scurs atât de mult timp de atunci, acest conflict al națiunilor, de la începutul secolului XX, încă poate fi considerat destul de relevant. În semn de omagiu adus eroilor români, dar mai ales arădeni, căzuți la datorie pentru cauza națională, un martiraj care nu trebuie trecut cu vederea nicicând, am decis să descriu povestea unui conflict care a schimbat la față istoria universală. În această prezentare, mi-am propus o incursiune care să cuprindă istoria evenimentelor din intervalul 1914-1939, exact când povestea războiului mondial se va repeta. Povestea începe astfel…

 

Primul Război Mondial sau “Marele Război” a fost un conflict militar de proporții care s-a desfășurat în intervalul 1914-1918. Începând ca un conflict local între Austro-Ungaria și Serbia (28.07.1914), acesta s-a fost transformat într-o divergență de talie europeană, odată cu declarația de război împotriva Rusiei (1.08.1914). Iar ca ultimă etapă, beligeranțele au căpătat caracterul unui război global, implicând 32 de combatanți, dintre care 28 de state făceau parte din alianțe militare numite “Aliații” sau “Puterile Centrale/Asociate”. Acești doi poli de forță ai războiului erau compuși din state precum: Anglia, Franța, Rusia, Italia și Statele Unite, împotriva coaliției adverse numită Puterea Centrală: Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Bulgaria. Înainte de toate, cauza primordială (faptică) ce a condus la declanșarea ostilităților războiului dintre Austro-Ungaria și Serbia, a fost asasinatul din 28.06.1914 de la Sarajevo a Arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei, de către naționalistul sârb Gavrilo Princip. Pe lângă acest eveniment indezirabil petrecut la Sarajevo, precum bine amintea și istoricul Lucian Boia, consider că elementul problematic al conflictului rezidă din mutațiile geopoliticii europene ale secolului anterior, iar aici mă refer la evoluția politico-economică a continentului după războiul Franco-German (1871). Perioadă ce a concurat la resetarea echilibrului de forțe în Europa stabilită la 1814, favorizând ascensiunea Germaniei în clubul marilor puteri ale secolului.

“Lebedele Negre ale Marelui Război”

Prima conflagrație mondială se caracterizează printr-o serie de evenimente fără precedent, tehnologii militare utilizate și prin inovațiile aduse strategiei și tacticii de război. Astfel că odată cu desfășurarea de forțe în plan european, o trăsătură distinctă constă în utilizarea strategică a tranșeelor pe post de linii de apărare în teatrele de operațiuni. Aceste tranșee se întindeau de la Marea Neagră până în Elveția. Pe fondul revoluției industriale din secolul al XIX-lea, observăm apariția unor inovații în materie de armament și tehnologie de război. Acest aspect poate fi recunoscut prin creșterea capacității destructive a materialul de război, precum și prin diversificarea tacticii de atac, iar aici subliniez utilizarea bombardamentului aerian prin raiduri aviatice. Bineînțeles, o premieră la fel de importantă constă construirea și dezvoltarea flotelor de război. Marea Britanie își construiește cel mai mare cuirasat bombardier, fiind o componentă forte a flotei militare maritime, ceea ce dirijează o nouă competiție industrială între statele-puteri care dețineau capacitatea necesară de a investi în acest segment tehnologic. Un alt element definitoriu al acestui război constă în îmbunătățirea sistemului de comunicații pe front între părțile interne, cât și între combatanți pe parcursul războiului.

În rândurile de mai sus menționasem principala cauză (asasinatul de la Sarajevo) care a detonat atrocitățile Marelui Război, însă dincolo de respectiva nesăbuință a extremistului sârb Gavrilo Princip, au existat și alte cauze de ordin industrial și economic care au precedat aceste evenimente. Până să ajung acolo, doresc să scot la lumină un aspect inedit din timpul acestui război, prin care orașul Arad se distinge ca referință istorică de celelalte orașe din teritoriul României de azi. Astfel că, în restriștea anilor 1914-1918, Comandantul Suprem al Armatei Austro-Ungare și-a constituit strategic în cetatea veche a Aradului un lagăr de concentrare în care au fost aduși cu miile locuitorii teritoriilor invadate de forțele Puterilor Centrale. Aici a funcționat o tabără în partea exterioară a cetății, perimetru în care au fost adăpostiți prizonieri din teritoriile Bosniei și a Herțegovinei, printre care și controversatul naționalist Gavrilo Princip, asasinul arhiducelui Franz Ferdinand. Potrivit istoriografiei locale, din cauza condițiilor precare de detenție, în Cetatea Aradului au murit 4317 prizonieri, majoritatea fiind sârbi. Urmărind destinul celui care a tras glontele decisiv al Marelui Război, Gavrilo Princip, mai amintesc și faptul ca potrivit legislației penale din interiorul Imperiului Austro-Ungar, persoanele care nu au împlinit vârsta de 20 de ani nu puteau fi condamnate la moarte, putând primi doar o pedeapsă cu executare de maxim 20 de ani de închisoare. În acest context Gavrilo Princip a primit pedeapsa maximă. O parte din pedeapsă va fi executată la cetatea Aradului, ca mai apoi să fie mutat la o altă închisoare în Cehia, la Terezin. În ultima parte a vieții sale, fiind diagnosticat cu tuberculoză îi este amputată o mână. Moare la scurt timp în spitalul închisorii din Terezin pe data de 28.04.1918.

alliancesAșadar, alte cauze ce au condus și alimentat declanșarea Marelui Război au constat în cursa acaparării materiilor prime, cât și a unor noi piețe de desfacere pentru industria central-europeană. Alt aspect îl constituie intensificarea nucleelor naționalismului în diferite state europene, prin care se revendica neatârnarea și eliberarea de sub tutela imperialistă. Concomitent cu dimensiunea ideologică a separatismului, un alt faptor a fost revoluția industrială care în ansamblul ei a generat cursa înarmărilor.

Bineînțeles, de-a lungul istoriei, s-au vehiculat o sumedenie de ipoteze cu privire la culpa părților implicate în acest conflict. Istoria războiului ne-a obișnuit cu conceptul că de obicei perdantul este legitim vinovat de litigiu. Indiferent de rotațiile ofensivă-defensivă din război, de premize și repercursiuni, perdantul se arată a fi agresor. În această cheie, să privim puțin la prevederile din textul Tratatului de la Versailles și cel de la Trianon. Aici observăm că întreaga responsabilitate a abominațiunilor războiului îi revine Germaniei și Imperiului Austro-Ungar. Cea mai accesibilă ipoteză de suport a incrimărilor aduse Puterilor Centrale, reliefează următorul scenariu cheie: În primul rând Germania invadează Belgia și Luxemburg-ul pentru a înăbuși riposta Franței, deci Germania atacă prima. Iar în al doilea rând, Austro-Ungaria invadează Serbia. Aceste două evenimente militare demonstrează comunității internaționale că Puterile Centrale au fost cele care au acționat în ofensiva războiului, pe când Marea Britanie, Rusia și Franța au fost obligate să riposteze în deplină legitimitate în raport cu agresorii.

În următoarele rânduri voi prezenta desfășurarea Primului Război Mondial. Așadar, ca o primă referință în istoria secolului al XX-lea, la data de 28.07.1914, Imperiul Austro-Ungar dă ultimatum Serbiei, considerând-o responsabilă ca factor politic pentru încurajarea complotului care a dus la asasinarea Arhiducelui Franz-Ferdinand la Sarajevo, din 28 iunie. Rusia fiind un aliat tradițional al Serbiei, se raliază situației sârbești la data de 30 iulie, decretând mobilizarea generală. Decizia Rusiei atrage și Germania în dimensiunea conflictului, cea din urmă fiind aliata Austro-Ungariei.

La data de 1.08.1914, Germania declară război Rusiei, iar peste două zile, 3 august, declară război și Franței. În acest condiții, Germania multiplicându-și litigiile cu celelalte puteri europene, va trebui să-și angreneze forțele într-un conflict deschis pe două fronturi, cel de Vest și cel din Est. În 4 august, Germania invadează teritoriul național al Belgiei pentru a ataca Franța. Istoria ne relatează faptul că invazia Belgiei s-a petrecut pe fondul refuzului guvernului belgian de a permite trupelor germane să traverseze teritoriul țării. Acțiunea trupelor germane s-a desfășurat în pofida garanției neutralității belgiene pe care, iată, diplomația germană n-a respectat-o, deși neutralitatea era consemnată într-un acord bilateral anterior. De asemenea, în aceste condiții primejdioase pentru interesele forței din Nord, Anglia este obligată să se alăture Belgiei și Franței, declarând război Germaniei în data de 5 august. Conturându-se deja la nivel european blocurile combatante, Austro-Ungaria declară război Rusiei pe data de 6 august, concomitent cu declarația de război a Serbiei Germaniei. În primă fază putem afirma că ne confruntăm cu două blocuri compacte: Rusia și Serbia versus Puterile Centrale.

În intervalul celor două zile, 11-12 august, se formalizează starea de război între Austro-Ungaria și Anglia-Franța. Iar pe data de 23 august, litigiul disputat doar în perimetrul Europei, se va mondializa în momentul când Japonia declară război Germaniei. De acum încolo, istoria nu se va mai scrie despre un război clasic disputat între hegemonii europeni, ci despre o conflagrație extinsă la nivel planetar.

La data de 12 noiembrie, Turcia se implică în conflict, declarând război Triplei Înțelegeri (Anglia, Franța și Rusia țaristă), pe fondul unei alianțe secrete încheiată cu Germania în scopul de a sensibiliza teritoriile ruse din regiunea Caucaz, precum și de a obtura rețelele de comunicații ale Angliei cu coloniile sale din India. Fiindcă am amintit de Tripla Înțelegere, în contextual istoric al unei Triple Alianțe, trebuie să fac câteva precizări de esență pentru distincția corectă a celor două coaliții militare. Așadar, Tripla Alianță este titlul dat triumviratului politico-militar între Germania, Italia și Austro-Ungaria în 1882. Această alianță este încheiată în lumina expansiunii hegemoniei puterilor Europei-Centrale. Germania își extinde sfera de influență în colonii cât și pe teritoriul european. Austro-Ungaria se extinde în Balcani și Italia în Marea Egee și în nordul Mării Mediterane. Această coaliție imperialistă își cunoaște demantelarea în 1915 odată cu trecerea Italiei de cealaltă parte a baricadei, în războiul împotriva Puterilor Centrale, a partenerilor săi recenți. Pe de altă parte, Tripla Înțelegere sau Antanta, reprezenta blocul militar creat într-o conjunctură de necesitate după 1900, fiindc compus din Franța, Rusia și Anglia. Astfel că în data de 23.05.1915, Italia își prezintă declarația de război Austro-Ungariei, pe fondul revendicării dreptului istoric asupra teritoriilor Trentino, Dalmatia și Istria, aflate sub ocupație austriacă. Prin urmare, Italia și Franța încheie un acord secret de asistență mutual în 1902, fapt prin care Italia se consideră exonerată de datoriile pactului anterior cu Puterile Centrale.

Pentru istoria noastră națională, data de 16.08.1916 reprezintă momentul în care România aderă la Tripla Înțelegere. Această decizie îl determină pe Brătianu să declară că intențiile României și cele ale Italiei sunt capabile să influențeze partenerii Triplei Înțelegeri în sprijinirea dezideratelor celor două țări. Tot atunci, României i se recunoaște dreptul istoric asupra teritoriului Transilvaniei. La data de 6.03.1917, SUA intră în război alături de Tripla Înțelegere împotriva Puterilor Centrale. În aceste condiții, SUA s-a văzut nevoită să intervină în conflict, pe fondul unor divergențe diplomatice cu Germania în particular, și nu atât de mult cu alianța Puterilor Centrale. Potrivit paginilor de istorie, Germania a atentat la sfera securitară a SUA prin următoarele două mișcări: Telegrama Zimmermann și declanșarea atacurilor submarine asupra navelor comerciale americane în Atlantic. Controversata Telegramă Zimmermann este o telegramă cifrată, trimisă de către șeful diplomației Imperiului German, Arthur Zimmermann, ambasadorului german din Mexic, Heinrich von Eckardt, în toiul Marelui Război. În această telegramă erau prevăzute anumite instrucțiuni prin care ambasadorul să facă lobby guvernului mexican în privința unei alianțe anti-americane. Bineînțeles, Atlanticul fiind în mare parte sfera de influență a SUA, telegrama cu pricina a fost interceptată și decriptată de specialiștii britanici, conținutul ei determinând decizia SUA de a intra în război, în special împotriva Germaniei. Iar în privința atacurilor pe care submarinele germane le-au operat asupra navelor comerciale ale SUA, Wodrow Wilson, mai mult ca oricând, s-a văzut obligat să declare înaintea Congresului din Washington război Germaniei agresoare, în urma votului unanim al reprezentanților poporului american.

Ca urmare, la data de 11.11.1918, orele 5:00 a.m., este semnat actul de armistițiu între părțile combatante, iar la distanță de câteva ore războiul a luat sfârșit. Puterile învingătoare sunt statele Antantei alături de SUA, iar Puterile Centrale se văd obligate să capituleze în urma pierderilor umane suferite în data de 20.07.1918 în Bătălia de pe Marna. (Frontul de Vest).

În data de 3.11.1918, pe fondul manifestațiilor naționaliste și revoluționare din Germania, se proclamă Republica de la Weimar și se redactează o nouă constituție în urma abolirii Imperiului German.

În data de 28.06.1919, În Franța, la Palatul Versailles, se încheie tratatul de pace între puterile Antantei și Puterile Centrale. Prin urmare, Franței i se retrocedează cele două regiuni (Alsacia și Lorena), iar alte state își reconturează suveranitatea în forma unor state naționale, în condiții legitime conform concesiilor stipulate în textul capitulării Puterilor Centrale. Ca un continuator al concilierii internaționale, se constituie Societatea Națiunilor, precursorul Organizației Națiunilor Unite de astăzi.

Primul Război Mondial, urmărește pe undeva matricea Revoluției Franceze din 1789, fiindcă odată cu încheierea conflictelor în 1919, apune pentru totdeauna orânduirea hegemonică a monarhiilor europene. Încheierea războiului consemnează prăbușirea irecuperabilă a patru imperii ale concertului geopolitic tradițional în Europa, cât și dispariția de la putere a patru dinastii care-au concentrat puterea politică în jurul lor generații la rând, încă din timpul cruciadelor. Ca o paralelă explicativă între imperiu și casă monarhică, subliniez Imperiul German – Casa de Hohenzollern, Imperiul Austro-Ungar – Casa de Habsburg, Imperiul Țarist – Casa Romanov și bineînțeles, Imperiul Otoman – sultanatul.

Nereglementarea situațiilor de criză în perioada post-versailiană a contribuit la ascensiunea fascismului în Italia și a nazismului în Germania. Climatul războiului a inspirat anumite facțiuni politice să declanșeze mișcări revoluționare în Cuba, în China revoluția bolșevică și-a lăsat profund amprenta, iar căderea Imperiului Otoman a parafat calea democratizării statului modern și succesor: Turcia. În partea central-europeană, Cehoslovacia și Iugoslavia se constituie ca state naționale legitime, fiind recunoscute ca suverane și independente, iar Polonia se redefinește ca stat.

versaillesOrganizarea păcii după Primul Război Mondial prin Pacea de la Paris

Tratatele de pace încheiate după conflictul devastator din perioada 1914-1918, au consfințit o serie de modificări de ordin teritorial pe care harta politică a Europei le-a suferit. Aceste schimbări și reașezări au avut la bază doi factori, primul constând în prăbușirea imperiilor din regiunea centrală și estică a continentului, iar al doilea în implementarea principiului autodeterminării naționale. Totuși suveranitatea noilor state formate după 1919, se limita uneori doar la simboluri precum drapel, imn și monedă națională. Noile granițe au generat numeorase clivaje în ceea ce ține de întreruperea căilor de transport, separarea resurselor de centrele de prelucrare, și bineînțeles pentru multe milioane de persoane, obținerea cetățeniei unui stat cu care respectivii resortisanți nu aveau nimic în comun.

La nivelul continentului, Franța a rămas principala putere, însă o putere ușor slăbită, ceea ce astăzi s-ar putea numi un “soft-power” al geopoliticii europene. În raporturile sale bilaterale cu principalul perdant, Germania, Franța avea nevoie de un stat puternic în Est. Însă din nefericire planurile strategice ale diplomației franceze nu au rezonat cu realitatea din Est, fiindcă nici un stat nou apărut sau reîntregit (ex. România) nu avea capacitatea să asigure o contrapondere față de pretențiile și acțiunile germane.

„Coridorul sanitar” care începea în Nordul Europei, din Finlanda, continua cu țările Baltice, Polonia, Cehoslovacia, România și Iugoslavia, era un lanț cu verigi slabe. Singura realizare semnificativă a acestui coridor, a fost că alături de evenimentele interne, Rusia a fost ținută departe de centrul Europei pentru aproximativ 20 de ani. Însă, din păcate, Tratatele semnate în 1919-1920, erau structural inferioare Congresului de la Viena. În 1814-1815 pacea și echilibrul fusese asigurate pe trei segmente macro-strategice: pace concilitoare cu Franța învinsă, echilibru de forțe în zonă și sentimentul colectiv al legitimității, instituționalizate în arhitectura de securitate continentală a “Sfintei Alianțe”. Sub auspiciile diplomatice de la Versailles, termenii erau prea împovărători pentru un perdant precum Germania. Totuși, nu erau îndeajuns de severi pentru o subjugare continuă. Mai degrabă, privitor la clauzele de dezarmare din Tratat au adâncit prăpastia dintre Anglia și Franța, permițând astfel Germaniei să se apropie de paritatea militară. Tangența parității, laolaltă cu slăbiciunea Europei de Est, avea să se transforme în superioritate geopolitică. Un dezechilibru neașteptat și nedorit din punctul de vedere al forțelor învingătoare. Mai concret, procedura parității militare s-a produs ca urmare a unui fapt probabil nemaiîntâlnit în istorie, fiindcă controlul dezarmării nu a fost făcut de aliați, ci chiar de învinși, adică de germani.

Refuzul SUA de a se implica în menținerea păcii în Europa și izolaționismul clasic al britanicilor, determinat de eforturile de prezervare a Imperiului, au făcut ca principala putere de pe continentul european, Franța, să încerce închegarea unor alianțe cu statele est-europene. Reperele și punțile de sprijin pe care diplomații francezi le exploatau în Est, erau din păcate deosebit de incerte și fragile. În acest context amintesc că Polonia era un stat care a reapărut pe hartă după aproximativ 150 de ani de anonimat. Formarea și dezvoltarea instituțiilor se petrecea destul de greu. Nou stat trebuia să gestioneze și viața a câtorva milioane de germani, preluați împreună cu teritoriilor lor, precum și să supravegheze coridorul care separa Prusia Orientală de Germania. Cehoslovacia, de asemenea, era nevoită să se confrunte cu problemele ridicate de numeroși germani, polonezi, unguri din interiorul noilor granițe naționale. Relațiile dintre cehi și slovaci nu erau dintre cele mai cordiale. Iugoslavia, la fel, un metisaj statal cu popoare slave, avea de reglementat conflicte de natură religioasă iscate între catolici și ortodocși, precum și conflicte de natură culturală, în speță chestiunea alfabetului chirilic și cel latin.

Raportat la cazul României, situația de ansamblu era mai ușor de gestionat.În perioada 1913-1919, atât populația cât și suprafața se dublează. De la Cernăuți până la Balcic, de la Oradea pâna la Soroca, exista un mozaic etnic-religios compus din numeroși maghiari, germani, ucraineni, ruși, bulgari și evrei.

Mica Înțelegere susținută fervent de partenerul francez, era alcătuită din state cu angoase interne, ceea ce nu permitea să devină o contrapondere pentru Germania. Nu putem omite să facem referire la un actor strategic care a dat multe bătăi de cap status-quo-ului european, în speță celui din Balcani, Rusia. Acest stat cunoscând sovietizarea cu începere din 1920, și-a reluat într-o manieră ușor diferită politica de cucerire a teritoriilor pierdute la sfârșitul războiului. Măsurile punitive aplicate Germaniei, prevalarea noilor state din Estul Europei, au slăbit această țară din punct de vedere fizic, dar au întărit-o geopolitic. Confiscarea flotei, demilitarizarea regiunii Renane, diminuarea efectivelor armatei, criza instituțională și economică, au fost o serie de obstacole peste care Germania a știut să treacă cu bine. Spiritul militarist și revanșard, teama învingătorilor de a nu interveni pentru a nu rupe un echilibru deja fragil, au condus la renașterea Germaniei din propria cenușă a Marelui Război, în scurt timp. Astfel Franța, arbitrul geopoliticii europene interbelice, va cunoaște peste 20 de ani ineficacitățile Tratatului de la Versailles, precum și a sistemului de alianțe care i-a urmat. Însă pentru a înțelege clar care au fost repercursiunile postbelice ale Tratatului de la Versailles și a instituționalizării acestui sistem de alianțe, trebuie să fac referire și la implicațiile Societății Națiunilor în dinamica relațiilor internaționale dintre cele două războaie mondiale.

League_of_Nations_Anachronous_Map_FRLiga Națiunilor și echilibrul european până în 1939

Potrivit istoricului Gheorghe I. Brătianu, în urma unui conflict major, pacea se restabilește în raport cu două formule. În primul rând, formula organizării păcii prin ierarhie, adică o putere joacă un rol mai important spre deosebire de celelalte. Iar în al doilea rând, formula organizării păcii prin federațiune, adică mai multe puteri caută un principiu de paritate care să organizeze viața popoarelor. Înfrângerea Puterilor Centrale în decursul Marelui Război, a impus forțelor învingătoare ale Antantei și puterilor asociate adoptatea unei formule de organizare a păcii în Europa și în lume.

Președintele SUA, W. Wilson, a propus lumii o formulă de securitate „pentru a face ca dreptul să prevaleze în detrimentul oricăror agresiuni egoiste, pentru a evita ca o alianță să se ridice împotriva alteia.” Instrumentul de realizare și menținere a securității colective a fost Societatea Națiunilor. Această instituție internațională a funcționat pe baza unui Pact negociat de puterile Aliate și asociate la Paris. Pactul cu pricina a fost adoptat în cadrul Conferinței de Pace, la 28.04.1919, având și rol de preambul al tratatelor de pace. Prin acest document de 26 de articole se definea scopul Societății Națiunilor, adică dezvoltarea platformei de cooperare între națiuni, garantarea păcii și siguranței, precum și eliminarea războiului. Așadar, existau 32 de state fondatoare și 13 țări invitate să adere.

În baza articolului 8 se prevedea necesitatea reducerii armamentelor până la minimul necesar apărării ordinii interne.În conținutul articolului 10, statele se angajau în respectarea integrității și independenței politice existente, în cazul unei agresiuni. Articolele 11-17 indicau mijloacele și procedura aplicabilă în cazul unei agresiuni militare, prin utilizarea arbitrajului, respectarea termenului dat de arbitraj, respectarea legăturilor economice, financiare și a oricăror raporturi cu statul vinovat de încălcarea dreptului internațional.

Contradicțiile sistemului relațiilor internaționale și viziunea diferită asupra actului de securitate au condus Liga Națiunilor spre întâmpinarea unor grave disfuncționalități. SUA nu au ratificat actul fondator și au încheiat tratate separate cu perdanții războiului, iar în textului tratatelor se promovau interesele individuale ale SUA. În organizarea Ligii Națiunilor nu s-a ținut cont de interesele statelor învinse precum și a Rusiei bolșevice. Franța a respins integrarea Germaniei până după îndeplinirea obligațiilor asumate prin tratatul de pace. SUA și Anglia doreau o integrare rapidă pentru Germania, ceea ce ar fi estompat rolul Franței ca putere hegemonă pe continent. Germania neprimind statut de egalitate cu Franța și Anglia a denunțat și atacat sistemul Versailles, denumindu-l ca un dictat și un complot intentat Germaniei.

În Rusia bolșevică, Lenin nu recunoaște sistemul de securitate bazat pe existența statelor naționale și principiul naționalității ca element fundamental al dreptului internațional. Astfel, este ignorant dezideratul comun al popoarelor din fostele imperii austro-ungar și țarist de a-și afirma propria statalitate. În acest context, dreptul popoarelor la autodeterminare beneficia de o altă interpretare în viziunea liderilor bolșevici. Pierderile teritoriale (aprox. 900 000 km²) și de o populație de aprox. 26 milioane, i-a determinat pe sovietici să nu recunoască tratatele de pace, deci nici stabilitatea frontierelor.

Spre deosebire de Congresul de la Viena (1814-1815), formulele de pace erau incomplete, fiind excluse din sistemul de securitate, două state mari, Germania și Rusia. Dacă pacifismul secolului XIX generat de Congresul de la Viena se fundamenta pe trei paliere, adică pace conciliatoare cu țara învinsă (Franța), echilibru de forțe și sentimentul comun al legitimității, Tratatul de la Versailles a fost prea împovărător în chestiunea concilierii cu Germania și nu îndeajuns de sever pentru subjugarea învinșilor. Astfel, vulnerabilitatea Franței și avansul strategic al Germaniei au fost amplificate.

Echilibrul de putere s-a diminuat drastic, Franța era slăbită iar Austro-Ungaria a dispărut ca actor internațional. Rusia era confruntată cu frământări domestice cu rușii albi și intervenia străină. Prin urmare, astfel stând lucrurile în Europa, Germania a identificat în Est un vid de putere de care a profitat progresiv.

Cei doi mari excluși, Rusia și Germania, procedează la “strângerea rândurilor”, acțiune oficializată prin Tratatul de la Rapallo (1922). Germania a făcut din raporturile bilaterale cu Rusia un instrument de presiune asupra Angliei și Franței. Astfel și-a permis să ceară recunoașterea statutului de mare putere și un loc permanent în Consiliul Societății Națiunilor.

Pe ansamblu, Societatea Națiunilor a avut acțiuni de sprijin economic pentru state precum Austria, Ungaria, Bulgaria și Albania. S-a implicat în stingerea unor conflicte între Italia-Grecia (1925), Turcia – Grecia(1926), Grecia – Albania (1928). În urma Conferinței de la Locarno (1925), Germania este primită ca membru cu drepturi depline. Prezența Italiei ca stat fascist alături de state democratice a demonstrat slăbiciunile sistemului.

Pactul Briand-Kellog a demonstrat, de asemenea, că poate să ajute la menținerea păcii, însă doar în condițiile în care aceasta este menținută. Diferendele franco-britanice privind nivelul înarmărilor au constituit de asemenea acumulări negative. Atacul Manciuriei de către Japonia, retragerea din Societatea Națiunilor a Germaniei și reînarmarea acesteia, anexarea Etiopiei de către Musolini, remilitarizarea Renaniei, au fost alte câteva lovituri care au îngenunchiat sistemul de securitate de după Primul Război Mondial.

 

romania marePoporul român în sistemul relațiilor internaționale dintre cele două războaie mondiale

În perioada interbelică, concepția politico-militară de apărare a țării noastre era orientată spre consolidarea propriei capacități de apărare și spre închegarea unui sistem de convenții și alianțe care să asigure țării un sprijin extern eficient. Politica românească a avut ca obiectiv fundamental menținerea păcii și securității, respectarea integrală și consecventă a tratatelor de pace, garanție a integrității teritoriale și a suveranității. În luna martie a anului 1921, la București se semnează “Convenția de alianță defensivă între Regatul României și Republica Polonia”, urmată în 1922 de o convenție militară între cele două țări. Scopul principal al acestei alianțe a fost apărarea comună în fața URSS. Din păcate, din cauza unor interese divergente, a neîncrederii și suspiciunii reciproce, într-un context internațional diferit, în septembrie 1939, când statul polon a fost atacat de Germania, apoi de Rusia, convenția cu România a devenit inoperantă.

În iulie 1921 și ianuarie 1922 s-au încheiat convenții cu Cehoslovacia și Iugoslavia, fapt ce demonstrează interesul celor trei parteneri pentru o colaborare militară concretă în cazul atacării acestora de către Bulgaria sau Ungaria.

În data de 14 septembrie 1923, la Praga, este semnată convenția militară în trei, act ce anula documentele bilaterale; astfel, Mica Înțelegere dispunea de 18 divizii de infanterie, 3 divizii de cavalerie, 3 divizii de artilerie și 14 escadrile de aviație. În data 16.02.1933, are loc la Geneva semnarea unui nou pact cu privire la reorganizarea alianței Micii Înțelegeri. Regretabil este că începând cu anul 1937, relațiile între parteneri se deteriorează profund.

Prin urmare, la începutul anului 1937, Iugoslavia semnează tratate de prietenie cu Bulgaria și Italia, state cu tendințe revisionist-fasciste. În 1938, se dă lovitura de grație asupra Micii Înțelegeri prin dezmembrarea și ocuparea Cehoslovaciei de către Reich-ul german aflat în toiul expansiunii. Acest lucru a fost posibil prin intermediul înțelegerii de la Munchen, prin care Franța, Italia și Anglia au permis Germaniei să ocupă o bună parte din Cehoslovacia, fapt ce a influențat destrămarea alianței.

În februarie 1934, la Atena este semnat Pactul Înțelegerii Balcanice între Grecia, România, Iugoslavia și Turcia. Această alianță avea ca obiectiv o politică comună îndreptată împotriva unei agresiuni comise de Bulgaria, Albania cu sau fără sprijinul Ungariei, împotriva țărilor semnatare. Înțelegerea Balcanică subsuma obiective și sarcini politico-militare similare, în linii generale, cu cele ale Micii Înțelegeri. Ambele organisme de cooperare au avut un rol defensive, neagresiv, vizând salvgardarea teritoriilor statelor semnatar, statu quo-ul politic, teritorial și național rezultate după încheierea Primului Război Mondial. Pactele încheiate de România în toată această perioadă au fost bilateral cu Polonia, Cehoslovacia și Iugoslavia, iar multilateral cu statele Micii Înțelegeri.

Totodată, menționez că pe lângă acest sistem de alianțe încheiate de România, s-au semnat acorduri și cu state puteri din Europa: Franța – Tratatul româno-francez de amiciție, încheiat în 10 iunie 1926. Italia – Pactul de amiciție și colaborare cordială româno-italian, încheiat în 17 septembrie în același an. S-au mai încheiat tratate de arbitraj și conciliere cu Franța, Belgia, Olanda și SUA. Astfel că toate aceste alianțe axate pe varii domenii, activau în paralel și în concordanță cu Societatea Națiunilor, dreptul internațional, respectarea egalității în drepturi și demnității fiecărui stat, neretroactivitatea tratatelor ș.a.

La baza tuturor programelor pe termen scurt ori lung, trebuie să se așeze apărarea interesului național. Referindu-se la suveranitate, Nicolae Titulescu spunea: “Suveranitatea națiunilor continuă să existe, dar grevată de o servitute internațională în favoarea păcii.”

fascism-movement-1Demantelarea păcii către un nou război mondial…

În anii ’30, dictaturile din Germania, Italia și Japonia vor încerca ieșirea din criză prin preparative de război, în măsura în care relansarea economică este influențată de dezvoltarea industriei militare. Forma extremă a naționalismului economic este autarhia, având ca scop asigurarea Statului în situații de criză, aprovizionarea cu bunuri alimentare și materii prime. Pentru Adolf Hitler, odată ajuns la putere Reich-ului, chestiunea reînarmării va fi un țel comun al politicii interne și externe. În toamna anului 1933, Germania părăsește Societatea Națiunilor, iar în 1934 întrerupe negocierile cu Franța privind stadiul reînarmărilor, pentru ca în 1935, printr-un decret, să se restabilească în Germania serviciul militar obligatoriu. Marea Baltică, din dorința de a face din Germania un pilon important al sistemului de securitate colectivă, își dă acordul în 1935 privind formarea flotei de război la o capacitate de 35% din cea britanică. Pericolele unui război în Europa și conflictul chino-japonez îl determină pe președintele Roosevelt să tragă un semnal de alarmă în fața unui Congres pacifist și izolaționist, în 1937.

La nivel european, francezii, britanicii și italienii își exprimă foarte vag la Stresa (1935) intenția menținerii unui status-quo teritorial continental. Italia, care a pornit mult mai târziu etapa de colonizare, încearcă, dorește, sub conducerea megalomană a lui Mussollini, să refacă granițele Imperiului Roman. Etiopia este atacată în 1935. Reacția Ligii Națiunilor este ambiguă și tolerantă în final.

În 1936, Hitler ocupă militar Renania, o regiune strategică pentru resursele minerale și centrele siderurgice. În același an, Italia și Germania se alătură lui Franco în Spania pentru doborârea Guvernului Socialist. Însă evenimente cu implicații profunde pentru dinamica sistemului internațional vor avea loc la sfârșitul anului 1936 când în 25 noiembrie se semnează Pactul anti-Komintern de către Germania și Japonia, Italia aderă în 1937 și Spania în 1938. Revenind la deturnarea puterii în Spania prin, războiul civil care a avut loc , acest eveniment nu a fost decât o repetiție pentru ceea ce va urma în ciocnirile celui de-al Doilea Război Mondial.

Germania și Italia intervin direct cu forțe armate regulate de partea naționaliștilor conduși de Franco. Marea Britanie și Guvernul socialist francez, indirect de partea Guvernului legitim, iar URSS va sprijini Guvernul socialist prin echipamente militare alături de prezența unei “brigăzi internaționale”. Punct de referință în relațiile internaționale, războiul civil din Spania va parafa apropierea italo-germană, demonstrând finalmente incapacitatea democrațiilor de a face față dictaturilor consolidate în Europa. Se mai scoate în evidență și dependența Franței față de politica externă britanică.

În 1936, Hitler, devenit de doi ani președinte al Reich-ului apoi Fuhrer, preia conducerea armatei și a politicii externe germane. În aceeași perioadă la conducerea Guvernului britanic se afla împăciuitorul Chamberlain. După declanșarea planului nazist al Anschluss-ului prin anexarea Austriei la Germania, Marea Britanie și Franța vor ceda, în speranța deșartă a menținerii păcii și echilibrului, pas cu pas: Regiunea Sudetă, Protectoratul Boemiei și Moraviei. Italia atacă Albania. Dar începând cu martie 1939, occidentalii se vor trezi la presiunile germane asupra Poloniei. Fără sprijinul URSS și al SUA, barajul contra Wermacht-ului german este deosebit de fragil. În august 1939 este semnat Pactul sovieto-german cu anexa secretă referitoare la interesele celor două părți în ceea ce privește Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, Karelia ș.a. În data de 1 septembrie 1939, ca umare a înscenării de la stația de radio Gleiwitz, Polonia este invadată fulgerător, iar în 3 septembrie 1939 ca urmare a declarației comune franco-engleze va începe al doilea război mondial…Istoria se repeta.

 

Bibliografie consultată:

  • Mircea N. Popa – “Primul război mondial – 1914-1918”, ed. Științifică și enciclopedică, București, 1979
  • Rodney Castleden – “ Conflicte care au schimbat lumea”, ed. Meteor Press, București 2009.
  • Constantin Bușe – “ O viață închinată istoriei” , ed. Curtea VEche, București, 2000.
  • Ioan Talpeș – “Diplomație și apărare – 1933-1939”, ed. Științif. și enciclop., București, 1988.
  • Lucian Boia – “ Tragedia Germaniei – 1914-1945”, ed. Humanitas, București , 2010.
  • Lucian Boia – “ Franța, Hegemonie sau Declin?” , ed. Humanitas, București, 2012.
  • Viorica Moisuc – “Istoria relațiilor internaționale până în mijlocul sec. XX”, ed. Fund. România de Mâine, București, 2007.
  • Constantin Bușe – “Din istoria relațiilor internaționale– Studii”, ed. Enciclopedică, București, 2009.

One Response to "100 de ani de la Marele Război. Scurtă cronologie a perioadei 1914-1939"

  1. Pingback: Un secol de la declanșarea Primului Război Mondial. Am învățat ceva în tot acest timp? -

Leave a Reply

Your email address will not be published.