Angela Merkel a vizitat oficial Republica Moldova în data de 22 august. Motivul oficial a fost sărbătorirea a douăzeci de ani de relaţii diplomatice între cele două ţări. Venirea ei a fost îndelung dezbătută regional şi cel puţin vizibilă la nivel internaţional. Deşi Moldova este o ţară de mică importanţă la nivel global, excepţionalitatea vizitei a fost notată şi comentată nu doar de observatorii locali şi regionali, interesaţi direct de politica externă a zonei, ci şi de observatorii din arealurile geopolitice macro (precum Washington).

Ce e aşa de special la acest eveniment? De ce nu a trecut la fel de neobservat precum o vizită de rutină între oricare alte două ţări? În primul rând, este prima vizită de acest fel din scurta istorie a Republicii Moldova. Este prima dată când conducerea Uniunii Europene vizitează ţara şi, mai general vorbind, când o mare putere occidentală face o vizită printr-un reprezentant important, nu printr-un diplomat de mâna a treia. Evident, acest lucru a dus la o inundaţie de speculaţii şi comentarii pline de speranţă din partea partizanilor unei eventuale integrări moldovene în Europa. Au existat, desigur, şi voci mai puţin favorabile, precum cele ale opoziţiei comuniste care acuză Germania de a sprijini regimul „anti-democratic” aflat în prezent la putere, însă fiind vorba despre afirmaţii la limita ridicolului, nu vor fi luate în considerare aici. Avalanşa de comentarii entuziaste a stârnit, la rândul ei, aşa cum era de aşteptat, destule critici.

Pe de o parte, entuziaştii pro-europeni văd în acest eveniment un rezultat al unui succes absolut al reformelor moldovene şi al eforturilor ţării în direcţia europenizării. Anumite voci (Victor Chirilă, Arcadie Barbăroşie, Viorel Cibotaru) au afirmat clar că Germania îşi doreşte includerea Moldovei în spaţiul Uniunii Europene şi că vizita cancelarului german a fost atât una de încurajare, cât şi de supervizare, Angela Merkel indicând şi ce paşi spre occidentalizare mai trebuie făcuţi de către republică. Situaţia, pictată de astfel de voci din interior în culori pline de speranţă, nu a scăpat privirilor internaţionale care au detectat imediat surplusul de subiectivism. Analiştii din spaţiul american au folosit chiar sintagme de genul „the visit arouses great expectations” referindu-se la acest val de entuziasm, adăugând nu fără o oarecare ironie faptul că populaţia de rând este extrem de dezinteresată de această vizită care o lasă rece.

În opinia mea, speranţele Moldovei într-o eventuală integrare europeană sunt pe cât de admirabile pe atât de nerealiste. Sigur, pretenţia ar putea fi mai justificată, cel puţin geografic, decât a altor ţări care au aplicat deja pentru calitatea de membru (precum Turcia). Însă Uniunea Europeană nu ar avea mare lucru de câştigat la nivel economic şi strategic printr-o eventuală incluziune a Republicii Moldova, în schimb are tot interesul geopolitic de a menţine o zonă de tampon între ea şi Rusia. Acest considerent atârnă, cel puţin în configuraţia geopolitică actuală, mai greu decât aproape orice altceva. Dacă este vorba despre o intensificare a colaborării în alte moduri decât integrarea, atunci da, atât Germania cât şi, generic vorbind, Uniunea Europeană sunt dispuse să strângă relaţiile atâta timp cât au ceva de câştigat din asta.

Entuziasmul anumitor facţiuni moldovene faţă de această vizită ar trebui să fie uşor de înţeles pentru noi. Seamănă cu ce a experimentat şi România în primii ani post-decembrişti şi cu felul în care priveam americanii ca pe nişte salvatori ce vor veni cândva curând şi ne vor pune pe picioare şi vor face totul să meargă. Desigur, asta e valabil la nivel de impresie, pentru că lucrurile nu sunt privite atât de simplist. Există voci în rândul societăţii civile din Moldova ce au pus foarte mult pe tapet chestiunea federalizării republicii în relaţie cu vizita Angelei Merkel. Dezbaterile au împărţit lumea în două tabere: cei care văd federalizarea drept unica soluţie de rezolvare rapidă şi paşnică a problemei transnistrene în aşa fel încât Moldova să-şi poată vedea apoi de drumul spre Europa şi  cei care văd federalizarea drept o înfrângere ruşinoasă şi inacceptabilă în faţa Rusiei. Multe speculaţii au fost făcute pe marginea unei presupuse poziţii a Angelei Merkel în ceea ce priveşte federalizarea: unii sunt de părere că asta este ceea ce Germania doreşte, alţii (inclusiv Lituania, o ţară foarte prietenă a Moldovei la nivel diplomatic) au transmis încurajări mai mult emoţionale, asigurându-i că Germania nu doreşte sau nu va cere asta. Germania, evident, aşa cum era foarte de aşteptat pentru cei mai detaşaţi de problemă, nu a cerut (încă) nimic, ci a vizitat doar. Cu destul de multă bunăvoinţă, însă fără a formula nimic clar.

A nu se înţelege că toţi pro-europenii şi entuziaştii moldoveni speră sau au formulat chestiunea integrării europene. Unii dintre ei au şi aşteptări şi obiective mai realiste (sau cel puţin s-au abţinut de la speculaţii de natură politică), precum colaborare economică, investiţii străine în Moldova care să catalizeze o mai bună dezvoltare a zonei şi aşa mai departe. Şi totuşi, majoritatea dintre cei care susţin orientarea republicii spre Vest au pus pe tapet şi problema integrării, un obiectiv pe care îl văd realizabil, deşi îndepărtat. Asta, aşa cum am afirmat şi mai sus, mi se pare nerealist.

Dar, până la urmă, ce a vrut totuşi să însemne această vizită? Alte voci – culmea, de data asta din spaţiul american – îşi afirmă un alt gen de speranţe arzătoare: poate vizita înseamnă că Germania nu îi va mai permite Rusiei să se bage în zonă. E clar că Germania are un interes în soluţionarea conflictului transnistrean, pentru că a avansat problema şi mai devreme, în 2009, când negocia cu Rusia o întărire a unei colaborări de securitate. Aşa cum era de aşteptat, în ciuda unor relaţii ruso-germane foarte strânse de altfel, Rusia nu a fost receptivă la sugestie. Însă deşi e clar că Merkel doreşte o rezolvare a acestei probleme, nu cred că motivul este dezirabilitatea Moldovei ca potenţial membru al Uniunii, ci tocmai calitatea ţării de zonă tampon între Europa şi spaţiul rusesc. Din motive de securitate, este clar că un conflict, fie el şi îngheţat, nu este de dorit în zonele tampon. Însă Germania nu va face nimic care să rişte o răcire a relaţiilor sale cu Rusia, pentru că nu are nici un interes să o facă.  Dimpotrivă. Să îi contrabalanseze influenţa da, pentru că asta corespunde agendei geopolitice a Uniunii, dar să sfideze Moscova sau să o pună la punct, aşa cum sperau anumite facţiuni de peste Atlantic, în nici un caz, pentru că asta nu corespunde agendei economice germane.

Şi, pentru că tot vorbim în termeni economici, e clar că interesul european de a ajuta Moldova există. Adică este puternic exprimat şi financiar, nu doar la nivel diplomatic. În perioada 2010-2013 republica va primi în total 550 de milioane de euro ca ajutor din partea Uniunii. Reformele sale în construirea unei democraţii (mai) autentice sunt puternic încurajate şi susţinute financiar de Europa. Însă finalitatea nu cred că este o includere a Moldovei, sau nu în măsura în care speră actualul regim puternic pro-european de la Chişinău, ci doar o contrabalansare a influenţei geopolitice a Rusiei în zonă, care momentan se înclină mai mult spre Moscova. Iar dacă această contrabalansare înseamnă şi crearea unor speranţe exagerate pentru anumite grupări moldovene, din punctul de vedere al Germaniei – aşa să fie. Asemenea subtilităţi şi fineţuri nu au ce căuta în relaţiile internaţionale, când de multe ori nici grosolăniile etice nu produc prea mare ecou. Cred că această lecţie nu a fost încă asimilată de Republica Moldova, care se află încă, în mare măsură, în faza juvenilă a naivităţii geopolitice, refugiindu-se dinspre „rău” spre „bine” – şi în mod cert având dreptate în felul în care se orientează – fără a putea percepe încă nuanţele. În acest caz, nuanţa că binele nu este niciodată dezinteresat şi nu se va da în lături de la a crea speranţe false pentru a-şi atinge scopurile. Aşa cum, de altfel, nici Moldova nu este dezinteresată şi însufleţită doar de înalte idealuri democratice. Sunt numeroase studii care arată un pragmatism foarte bine ancorat în orientarea republicii moldovene şi o indiferenţă majoră la mitologiile identităţii şi apartenenţei.

Una peste alta, în ciuda nuanţelor discutate mai sus, vizita Angelei Merkel la Chişinău a fost una de bun augur. Lucurile încep să se mişte pe calea cea bună în Republica Moldova în ceea ce ţine de construcţia unor instituţii democratice şi în ce ţine de dezvoltarea economică a zonei (în mare tocmai datorită ajutoarelor europene), iar vizita este un semn că Vestul recunoaşte acest lucru. Probabil că lucruri bune pentru întreaga regiune vor continua să iasă din strângerea moderată a relaţiilor.

  analize, republica moldova