Antoine van Agtmael, care a folosit pentru prima dată noţiunea de „pieţe emergente”, afirma că aceste pieţe de frontieră pot reprezenta condimentul care fac investiţiile interesante, dar şi mai periculoase. Evoluţia geopolitică şi economică din ultima vreme impune o nouă schimbare de paradigmă. Aceste economii nu mai pot fi privite ca o soră mai mică a economiilor dezvoltate. Dacă ne uităm prin gaura cheii, putem vedea această „cenuşăreasă” fără pantof, încă în anticamera economiilor dezvoltate, dar care va dansa, nu peste mult timp, la marele bal economic mondial.

Să faci parte din corul ţărilor BRICS este un privilegiu. „Intrarea în clubul BRIC este văzută ca un semn de succes al unei economii emergente.” Când acest acronim a fost rostit pentru prima dată în 2001 de către Jim O’Neill de la Goldman Sachs, acesta a intenţionat să cuprindă doar patru ţări emergente: Brazilia, Rusia, India şi China. A face parte din BRIC poate fi o marcă a unui pariu sigur privind investiţiile – sau cel puţin aceasta este percepţia în rândul investitorilor. La acea dată nu au avut loc multe dezbateri privind omogenitatea economiilor. Eticheta pusă s-a dovedit atât de uşor de reţinut încât miniştrii de externe din ţările BRIC au decis să organizeze un summit la New York în anul 2006. Astfel, pornind de la notele de cercetare de piaţă a unei bănci de investiţii s-a ajuns la o instituţie politică reală. Dar exista o problemă legată de reprezentativitatea geografică a ţărilor din BRIC: continetul african nu era reprezentat. Două ţări au fost candidate: Nigeria şi Africa de Sud. Africa de Sud a câştigat acest pariu în 2011, în ciuda protestelor lui O’Neill. S-a păstrat acronimul intact, dar s-a adăugat litera „S”: clubul BRIC a devenit BRICS. Acest grup prezintă influenţe reale în economia mondială iar la reuniunile interguvernamentale aceste ţări au fost interesate de a înfiinţa o bancă de investiţii. Astfel, un prim pas în acest sens a fost făcut de către China şi Brazilia printr-un acord de swap valutar pentru a pune şi mai mult jar în „jocul cu castanele fierbinţi” dintre dolarul american şi renminbi-ul chinezesc. Acest acord s-a încheiat la ultima întâlnire desfăşurată la Durban în Africa de Sud. Întâlnirea a adus un plus de imagine şi credibilitate economică şi politică Africii de Sud.

Admiterea Africii de Sud în grupul BRICS poate fi considerată o acţiune actinică care a bătătorit calea altor economii emergente de a accede la această organizaţie exclusivistă. Se manifestă un real interes din partea mai multor ţări, clubul BRICS fiind considerat unul dintre pilonii viitoarei construcţii economice mondiale.

Criza loveşte în furnică, nu numai în greier. La această dată, tabloului de comandă i s-au aprins câteva beculeţe roşii din zona de avarie iar barometrul temperaturilor partenerilor BRICS indică grade diferite. Ţările se confruntă cu diferite probleme:

– Brazilia – proteste de stradă care au pornit de la carenţa înregistrată în administrarea sistemului de educaţie şi sănătate. „Puterea celor fără de putere” a scos pe tapet o nouă problemă apărută în urma dezvoltării economice: reorientarea ideologică a clasei de mijloc;

– Rusia – corigentă la capitolul democraţie, corupţie şi libertate economică; afaceri prin companii „mamut” (GAZPROM) şi dependenţa de exporturile de petrol şi gaze; a construit un sistem monopolist cu o elită care işi epatează „dulce vita sovietică” pe mapamond şi care funcţionează doar pentru un număr redus de proaspeţi îmbogăţiţi;

– India – după o economie în creştere de 9% pe an suferă de „paralizie politică” (stagnare a reformelor economice şi politice) şi devalorizarea monedei naţionale;

– China – creştere economică mai puţin spectaculoasă decât ne-a obişnuit; probleme de control al unor mari companii de stat pe piaţa corporativă, adevăraţi „elefanţi invizibili din cameră” pentru economia Chinei, care mai devreme sau mai târziu trebuie să iasă de sub umbrela statului pentru o confruntare directă cu companiile din economiile liberale;

– Africa de Sud – a intrat în acest club datorită rolului de „trambulină” economico-financiară pentru întreaga Africă Subsahariană dar nu şi pentru rolul de „ţară-lider” (termen introdus de Robert Keohane pentru a desemna influenţele economice, hegemonice şi militare ale unei ţări într-o regiune).

Datorită acestor probleme, apare necesitatea unui nou nivel al fluidului economic din vasele comunicante ale BRICS. Un fotoliu nou este liber şi trebuie ocupat de o ţară care poate îndeplini cele trei premise ale unei puteri geopolitice mondiale de „ţară-lider”: teritoriu, populaţie, resurse.

Cu o suprafaţă de opt ori mai mare decât a României, formată din aproximativ 17.000 de insule, cu o populaţie de peste 230 milioane de locuitori şi resurse naturale bogate, Indonezia înfloreşte în antecamera aderării. Trecând printr-un moment de inflexiune imagologic-economică, Indonezia s-a simţit foarte îndreptăţită să propună la întâlnirea din Africa de Sud deschiderea discuţiilor privind accesul în BRICS. Indonezia poate fi considerată „gigantul geopolitic din umbră” al Asiei de sud-est cu mușchi din ce în ce mai puternici (armata instruită şi care nu tolerează actele de insolenţă teritorială de secesiune), un stomac bun (economie în accensiune), fără probleme de inimă (mare încredere de sine), creier fără obnubilări (gândire strategică bună).

Comparativ cu celelalte economii emergente în plină ascensiune, Indonezia reprezintă un vârf de lance cu şanse reale de a fi membru BRICS. De altfel, din punct de vedere geopolitic se evidenţiază din grupul de ţări “Next 11” (Indonezia, Bangladesh, Egipt, Iran, Mexic, Nigeria, Pakistan, Filipine, Turcia, Coreea de Sud şi Vietnam), ţări identificate de economistul Jim O’Neill ca principale economii emergente în deceniile viitoare. Indonezia face parte şi din grupul de ţări „MIST” (Mexic, Indonezia, Coreea de Sud şi Turcia) – ţări cu creşteri economice considerabile în ultima perioadă şi care se afirmă din ce în ce mai mult pe scena comerţului mondial. Din punct de vedere geostrategic, Indonezia este un arhipelag cu deschidere la Oceanul Indian şi Oceanul Pacific şi care se interpune în drumul celor mai importante rute comerciale maritime. Această ţară va juca un rol important în noua configuraţie mondială, aşa după cum reiese din teoria lui Alfred T. Mahan care afirmă că secolul XXI se va decide în apele Oceanului Indian. De asemenea, noua ordine mondială descrisă de Faared Zakaria – în “The rise of the rest” va include pe lângă Turcia, Arabia Saudită, Rusia, Mexic şi alte economii emergente şi anume, Indonezia. Din punct de vedere religios, Indonezia este adepta „islamului civilizaţional” (Islam Hadhari) care ţine cont de o matrice de valori care pornesc de la dimensiunea socială: libertatea personală, integritatea morală, protecţia mediului şi până la educaţie şi cercetare-dezvoltare.

Indonezia rămâne una dintre economiile emergente în creştere accelerată datorită în special unei clase de mijloc în continuă expansiune şi a unui consum intern care cuprinde întreaga societate. Investitorii şi analiştii susţin că se aşteaptă ca acest arhipelag multietnic să rămână o zonă propice pentru investiţii pe termen mediu şi lung. Aflat la întâlnirea de la Davos, de anul acesta, economistul Nouriel Roubini (economistul de talie mondială a prezis cu exactitate actuala criză economică; este adeptul, alături de economistul S. Mihm, al conceptului de „economie a crizelor” prin care se afirmă caracterul stereotipal-istoric al crizelor economice, perioada de acalmie şi creştere economică reprezentând de fapt „anormalitatea” evoluţiei economice) a lăudat Filipine şi Indonezia pentru reformele aplicate şi creşterea economică înregistrată (6%) – cu un procent mai mare decât a celorlalte ţări emergente. Deşi critică implicaţiile statului developmental în economie, caracteristică specifică ţărilor din grupul BRICS, rezultatele obţinute sunt apreciate în actuala economie mondială aflată în stare de stagnare sau regresie.

Spre deosebire de mulţi dintre vecinii săi, creşterea economică a ţării nu este dictată doar de exporturi. Creşterea clasei de mijloc alimentează vânzarea de bunuri şi servicii care sunt produse şi achiziţionate rapid, printr-un proces de urbanizare galopantă prezentă în întregul arhipelag.

Clasa de mijloc din Indonezia a avut o creştere spectaculoasă, de la 1,4 mil. locuitori în anul 2004 la 50 mil. locuitori cât se înregistrează la această dată şi se aşteaptă ca această cifră să ajungă la 150 de mil. locuitori în anul 2014, aşa cum reiese din datele Băncii Mondiale (membru al clasei de mijloc este considerat orice locuitor cu un venit mai mare de 3.000 de dolari pe an – indice Nomura Bank din Japonia). În mod sigur toţi aceşti oameni consumă mai mult. Un exemplu în acest sens poate fi dat de creşterea numărului de scutere vândute în ultimul an (8 mil.). Dacă ne raportăm la populaţie este un număr semnificativ mai mare faţă de alte ţări din regiune (1,7 mil. în Tailanda, 11,3 mil. în India, 16 mil. în China).

Clasa de mijloc din Indonezia a avut o creştere spectaculoasă, de la 1,4 mil. locuitori în anul 2004 la 50 mil. locuitori cât se înregistrează la această dată şi se aşteaptă ca această cifră să ajungă la 150 de mil. locuitori în anul 2014, aşa cum reiese din datele Băncii Mondiale (membru al clasei de mijloc este considerat orice locuitor cu un venit mai mare de 3.000 de dolari pe an – indice Nomura Bank din Japonia). În mod sigur toţi aceşti oameni consumă mai mult. Un exemplu în acest sens poate fi dat de creşterea numărului de scutere vândute în ultimul an (8 mil.). Dacă ne raportăm la populaţie este un număr semnificativ mai mare faţă de alte ţări din regiune (1,7 mil. în Tailanda, 11,3 mil. în India, 16 mil. în China).

După o creştere semnificativă la începutul anilor 1990, criza asiatică a influenţat politicile economice ale statelor din regiune. Conceptul de bază în noua politică de dezvoltare a fost cel de prudenţă: „asigura-te că eşti asigurat”. Astfel, statele sud-asiatice au înregistrat noi creşteri economice. Indicele de dezvoltare al Indoneziei, Jakarta Index, a înregistrat creşteri de aproximativ 20% în ultimii ani iar rata de inflaţie se menţine în cote acceptabile. Toate aceste tendinţe de creştere vor continua şi în anii următori. În acest ritm, potrivit McKinsey&Co, Indonezia va fi a şaptea economie a lumii. Membră a G20, Indonezia este deja socotită a şaisprezecea economie. Câteva linii de forţă impun acest stat pe harta lumii din perspectiva podiumului economic internaţional – locuri primordiale în producţia de ulei de palmier, minereu de fier, argint, cauciuc natural.

Indonezia are încă un drum lung de parcurs şi destul de spinos pentru a se potrivi dimensiunii economice a membrilor BRICS. Sunt necesare învestiţii masive în infrastructură, în creşterea calităţii serviciilor de sănătate, educaţie şi o îmbunătăţire considerabilă a variabilei instituţionale: birocraţie, corupţie, sistemul juridic în general şi o mai bună guvernare. Augmentarea paşilor făcuţi în acest sens este necesară.

Pentru a nu asista la o oboseală a BRICS care ar implica stagnare şi căutare de noi oportunităţi pe mizanscena geopolitică, pe trunchiul acestor ţări emergente este necesar un altoi, o nouă economie în plină dezvoltare, care va face ca seva financiară să circule într-o nouă direcţie de dezvoltare. Această altoire ar putea veni din partea Indoneziei, viitoare membră a BRIICS sau BRICSI.

  analize, asia, BRIC, BRICS, BRICSI, BRIICS, indonezia