Turcia, Rusia şi UE- un triunghi cu un câştigător şi jumătate

Turcia, Rusia şi UE- un triunghi cu un câştigător şi jumătate

medvedev_896357533Apariţia unui nou proiect, gazoductul Trans-Anatolian, ce exclude atât Europa, cât şi Rusia de la masa acţionarilor, dar şi a acordului semnat de Turcia în privinţa tranzitării South Stream prin zona sa economică exclusivă din Marea Neagră generează o intensificare a cursei gazului în Europa. Câştigătorii declaraţi: Turcia şi Rusia

La sfârşitul lunii decembrie al anului 2011, Ministrul Energiei din Turcia, Taner Yildiz, a trimis către Moscova o înştiinţare oficială prin care statul rus primea acceptul ca gazoductul South Stream să traverseze zona economică exclusivă a Turciei din Marea Neagră. Destinatarul acestui act oficial a fost Prim-Ministrul, Vladimir Putin. Detaliile contractuale nu au fost relevate publicului, însă în aceeaşi zi compania de stat, Gazprom, a semnat cu reprezentanţii corporaţiei BOTAS un acord de creştere a nivelului de aprovizionare cu gaz natural, iar o reducere de preţ este probabilă.

Proiectul South Stream a fost lansat de către Gazprom şi Eni Italia, la care s-a alăturat şi o firmă franţuzească, ce va deţine 10%  din partea subacvatică a conductei. Construcţia sa este planificată a începe în anul 2015. Acesta va traversa Marea Neagră pentru a ajunge în Bulgaria, unde se va realiza o divizare spre nord-vest (Austria) şi spre sud (Grecia şi Italia). Unul dintre obiectivele majore ale implementării acestui proiect constă în faptul că Moscova doreşte ca Ucraina să nu mai fie principalul stat de tranzit al gazului rusesc către cel mai important consumator al său, piaţa europeană.  Acest motiv vine ca urmare a nenumăratelor neînţelegeri cu privire la preţul gazului, care tranzitează teritoriul ucrainian, pentru a ajunge la Statele Membre ale Uniunii Europene şi imposibilitatea ruşilor de a oferi europenilor alte alternative. Din acest punct de vedere acordul Turciei în privinţa tranzitului reprezintă un instrument de presiune faţă de administraţia de la Kiev, care se apropie de pierderea poziţiei privilegiate ce îi era conferintă de conducta Druzhba.

Totuşi nu trebuie să trecem cu vederea nici faptul că europenii doresc să construiască un gazoduct care să le asigure independenţa energetică. Imediat ce ideea proiectului Nabucco a fost lansată, Rusia a propus South Stream, care deloc întâmplător are o rută asemănătoare. Rivalitatea dintre cele două gazoducte, deşi intens negată, a fost recunoscută pe 22 noiembrie 2011 chiar de europeni, prin Comisarul european pentru Energie, Guenther Oettinger, care a declarat în cadrul conferinţei dedicate împlinirii a 10 ani de dialog energetic dintre UE şi Rusia că: „South Stream va concura probabil cu Nabucco pe termen lung“. Răspunsul Rusiei a luat forma unui discurs venit din partea unei companii ce îşi urmăreşte doar profitul economic, neutilizând resursele energetice de care dispune statul sub forma unor surse de putere. Ministrul rus al energiei Sergei Şmatko a declarat: “Este evident că Europa caută rute noi de aprovizionare şi surse noi…iar noi înţelegem desigur că aceasta este o abordare corectă a UE de a minimaliza orice riscuri externe”. Declaraţia pare surprinzătoare, dar face inevitabil referire la disputele comerciale dintre Kremlin şi Kiev, în privinţa preţului gazului importat de Ucraina sau tranzitat de către aceasta, dispute ce au reprezentat un factor de risc pentru consumatorul european, pentru care Ucraina nu mai reprezintă un partener de încredere. Acesta este şi principalul motiv invocat de ruşi în argumentarea necesităţii implementării South Stream,  ce se doreşte a reprezenta un pod sigur între Rusia şi Uniunea Europeană. Această viziune este întârită de Vladimir Putin care afirma cu ocazia acceptului din partea Turciei că: „ Este un semnal foarte bun şi pozitiv pentru toţi, deoarece va asigura fără echivoc stabilitatea aprovizionării energetice a pieţei europene”, dar şi de Preşedintele Gazprom, Alexei Miller, care a afirmat că decizia de a implementa South Stream depinde de cursul pe care îl vor lua negocierile cu Kiev-ul.

Şansele ca Nabucco să fie implementat a fost minimalizate dealungul timpului de: lipsa investitorilor, eruperea crizei financiare, lipsa disponibilităţii altor alternative datorate implicării Moscovei în regiunea Asiei Centrale, chiar şi de către războiul din Georgia. Toate acestea au reprezentat răspunsul real şi raţional al Rusiei faţă de Nabucco. Acesta are şi mai puţine şanse de implementare în prezent, având în vedere implicarea Chinei în Asia Centrală, crearea gazoductului dintre Turkmenistan şi China şi acordurile energetice dintre acesta şi Kazakhstan. În atare situaţie obiectivul Rusiei s-ar restrânge doar asupra Ucrainei, care va fi constrânsă să accepte majoritatea condiţiilor impuse de Moscova, având în vedere că numai din punct de vedere economic pierderile ar fi majore- 1.5 miliarde $ anual. În plus celălalt proiect rusesc, Nord Stream, a redus deja volumul tranzitat prin Ucraina cu 27, 5 miliarde metri cubi anual, echivalentul importurilor germane. Dacă acesta ar fi obiectivul principal al Rusiei, atunci acceptul Ucrainei ar putea genera printr-un decurs logic o stagnare sau chiar o anulare efectivă, nu oficială, a procesului de implementare a South Stream, din simplul motiv că Ucraina nu mai reprezintă un factor destabilizator pentru monopolul energetic al Rusiei în Europa. Astfel gazoductul ar putea fi folosit doar ca posibilă alternativă oficială pentru Nabucco.

Revenind la acordul dintre Turcia şi Rusia trebuie meţionat că acest proiect nu este singurul la care Turica participă. Urmând o politică de balansare, care îi permite să penduleze între est şi vest, Turcia alege o a treia variantă şi semneaază un acord cu Azerbaijan în vederea construcţiei gazoductului Trans-Anatolian. Potrivit acestui acord, începând cu anul 2017, Azerbaijan va exporta 16 miliarde metri cubi de gaz natural către Turcia, dintre care 10 miliarde vor avea destinaţia Europa.  Ruta este, încă, o variabilă necunoscută, dar aspectul crucial în acest caz este că, prin South Stream şi conducta Trans-Anatoliană,  Turcia îşi solidifică poziţia de putere regională şi pe calea energetică. Acest aspect nu este deloc mulţumitor pentru statele membre ale Uniunii, care au experimentat deja reversul medialiei în ceea ce priveşte statul de tranzit ce nu este membru al UE. Cu toate acestea, cazul Turcei este diferit de cel al Ucrainei, care depindea într-o măsură majoră de energia rusească, deoarece, faptul că a ales South Stream nu relevă a înclinare a balanţei către est, având în vedere acordul cu Azerbaijan şi disponibillitatea încă menţinută faţă de Nabucco. Toate aceste acorduri au un singur câştigător major, atât din punct de vedere economic, cât şi din punct de vedere geopolitic- Turcia, iar poate cel mai mare perdant este consumatorul european al cărui proiect de diversificare al surselor de aprovizionare cu energie se vede într-un impas. Dacă până acum South Stream era considerat competitorul primordial al gazoductului Nabucco, acordul dintre Turcia şi Azerbaijan tinde să schimbe lucrurile radical, fiindcă acest proiect are aceeaşi sursă de aprovizionare ca şi cel european, unica diferenţă fiind că în cazul celui Trans-Anatolian livrarea de gaz este garantată de faptul că SOCAR, furnizorul dominant al regiunii, este acţionar.

Aşadar, deloc surprinzător, Rusia este pe cale de a-şi îndeplini obiectivul fără costurile majore impuse de implementarea South Stream, Turcia devine un actor de neignorat în Europa, iar statele europene se văd încă o dată puse în situaţia de aşteptare.

Leave a Reply

Your email address will not be published.