De la fondarea sa, din 1923, Republica Turcia s-a aflat la răscrucea dintre Europa și Orientul Mijlociu, între două lumi, și nu a aparținut clar nici uneia. Prin modernizarea rapidă impusă de Kemal Atatürk, această țară s-a apropiat, prin valorile promovate, de Occident, iar prin includerea sa în NATO, în 1952, a ajuns să fie privită ca avanpostul cel mai estic al blocului capitalist, american, antisovietic. Apropierea sa de Comunitățile Europene, cu care a semnat un tratat de asociere încă din 1963 și obținerea statutului de țară candidată la aderarea în Uniunea Europeană în 2005 nu au făcut decât să întărească imaginea Turciei ca stat partener al Occidentului, care se integrează tot mai mult în el, de țară islamică  foarte atipică.

Dar, de fapt, la nivelul social și cultural, în toți anii republicii a existat o ambivalență identitară. Amintirea Imperiului Otoman nu s-a șters niciodată iar în mințile multor turci Republica proclamată de Atatürk în 1923 este moștenitoarea legitimă a acestei mari puteri. Imperiul a fost la vremea sa vârful de lance al lumii musulmane și expresia unității acesteia, sultanul fiind și calif. Acest rol a fost mult mai măreț decât cel a Republicii Turce, care a fost în toată perioada până în 1989 un pion al calculelor marilor puteri. O eventuală aderare la UE ar însemna și o cedare a unei părți a suveranității.

După atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001 politica externă a Statelor Unite ale Americii s-a schimbat foarte mult. Ca o urmare, și terminologia din domeniul strategiei a suferit modificări. În rândurile oficialilor administrației a apărut formula Marele Orient Mijlociu, zonă care cuprindea pe lângă semiluna dintre Mediterană și Golful Persic, Peninsula Arabă, Turcia, Egipt și Iran, care erau în mod tradițional incluse în Orientul Mijlociu, și restul țărilor din nordul Africii cu ieșire la Mediterană, Afghanistanul, Pakistanul, Sudan, Somalia și în unele accepțiuni și țările caucaziene și central-asiatice. Această zonă deține trei sferturi din resursele de petrol și o jumătate din cele de gaze naturale ale lumii. Este totodată căminul fundamentalismului islamic, una din principalele amenințări la adresa securității globale. În timpul Războiului Rece, zona era o înfruntare prin intermediari între cele două superputeri. După colapsul URSS, doar SUA a rămas capabilă să joace un rol major aici.

Deși a făcut numeroase aprecieri neadevărate în cartea sa Ciocnirea civilizațiilor, publicată în 1996, politologul american Samuel Huntington a remarcat în mod corect că lumea islamică nu are în prezent o țară care să își poată permite să-și asume rolul de lider. Turcia ar fi însă cel mai bun candidat pentru această poziție, dacă s-ar redefini, adică dacă nu s-ar mai comporta ca un actor de la periferia Occidentului, care se roagă de acesta să-l primească, ci și-ar redescoperi rolul de odinioară, de purtător de stindard al lumii musulmane.

Turcia a cunoscut o creștere economică impresionantă în ultimul timp. Dacă în 1982 PIB-ul său era de doar 63,705 miliarde de dolari și de 1370$ per capita, în 2010 era de peste 11 ori mai mare, de 735,487 miliarde, cu 13.577 $ per capita. Țara este în prezent a 17-a economie a lumii. Acest avans economic uriaș s-a datorat unor privatizări eficiente, unei creșteri exponențiale a productivității industriale și a exporturilor și unui turism înfloritor.

Partidul Dreptății și Dezvoltării, care l-a dat în 2002 pe prim-ministrul Recep Tayyip Erdoğan, reales între timp de două ori, a fost în mare măsură artizanul acestei ascensiuni economice fulminante. Respectivul partid s-a îndepărtat puțin de modelul social creat de Atatürk, care vedea în religiozitate o piedică în calea dezvoltării. Încă înainte de a ajunge la putere au existat suspiciuni vizavi de conformarea acestei formațiuni politice la constituția laică a statului, în special venite dinspre armată, gardianul secularismului. În 2007 a devenit președinte Abdullah Gül, cu un discurs proreligios. Mai multe tabuuri datând din vremea fondării republicii, precum purtarea hijab-ului în instituții publice sau studierea Coranului în școli, au fost anulate. În septembrie 2010, în urma unui referendum național, puterea uriașă a armatei a fost diminuată, ea nemaiavând acum puterea de a destitui un guvern, așa cum s-a întâmplat în 1997. Guvernul din ultimii nouă ani a favorizat dezvoltarea unei solide clase medii de întreprinzători, care au dinamizat economia, pentru care spiritul afacerist și aderența la valorile tradiționale islamice nu se contrazic. De aceea ei au și fost numiți „calviniști islamici”.

În mai 2009, Erdoğan l-a schimbat din postul de ministru de externe pe Ali Babacan, un entuziast al integrării europene, cu Ahmet Davutoğlu, un profesor de istorie autor al lucrăriiStratejik Derinlik (Profunzimea strategică). Acestă carte, devenită încă din 2001 populară în rândurile universitarilor, politicienilor și militarilor turci, vorbește de recucerirea diplomatică a fostului spațiu otoman, prin promovarea unei bune vecinătăți și exercitarea unei influențe notabile, prin diverse mijloace politice, economice și culturale, în teritoriul fostului imperiu, adică în Orientul Mijlociu și Balcani. Expunerea teoretică a fost respectată în mare măsură de șeful diplomației turce.

Renumele Ankarei în lumea musulmană s-a îmbunătățit considerabil. Cu Iranul relațiile economice sunt strânse iar comerțul bilateral a atins 10 miliarde de dolari. Turcia acoperă 30% din nevoile sale de gaze naturale prin importuri din Iran. Cu Pakistanul relațiile sunt exemplare, statul turc acordând sume mari pentru ajutoare umanitare, construcții și exprimându-și dorința de dezvoltare comună de armament. Raporturile cu Siria, deși odinioară foarte tensionate, au cunoscut un mare dezgheț. În 1998 Siria l-a extrădat pe liderul kurd Abdullah Öcalan, dorit de Ankara. În 2003 Turcia a refuzat să participe la invazia Irakului iar anul următor a semnat un parteneriat comerical cu vecinul din sud. În domeniul securității dialogul a devenit mult mai prietenos, în special datorită condamnării de către turci a atacului israelian asupra Fâșiei Gaza din 2008-2009, a încetării desfășurării tradiționalelor manevre militare comune turco-israeliene și a condamnării dure a atacului evreilor asupra unui vas turc care se îndrepta spre Gaza cu ajutoare umanitare, în mai 2010. În mai 2009 au avut loc primele manevre militare comune. Vizele pentru trecerea graniței au fost anulate.

Răcirea relațiilor cu Tel Avivul au fost dealtfel primite cu bucurie de toate țările islamice. Cu Irakul legăturile diplomatice sunt bune iar incursiunile militare ocazionale ale Ankarei în zona locuită de kurzi a Irakului sunt privite de Bagdad ca necesare pentru prevenirea constituirii unui stat kurd și deci a fragmentării țării. Și musulmanii balcanici se bucură de un sprijin financiar masiv. Yusuf Muurat, muftiul României, lăuda într-un interviu de la începutul acestui an grija Turciei pentru comunitatea condusă de el, menționând chiar că imamii români primesc un sprijin salarial din Turcia, pe lângă fondurile destinate păstrării monumentelor și culturii. Pe lângă intensificarea relațiilor comerciale cu fostul teritoriu otoman, un alt element de soft-power, anume producțiile cinematografice turcești, au ajuns la mare modă în lumea arabă.

Poate că un exemplu grăitor al modului cum a ajuns să fie privită țara lui Erdoğan în spațiul care odinioară îi era supus este un episod din februarie 2009. Atunci Ali Babacan a vizitat Yemenul. Autoritățile l-au primit, spre surprinderea sa, cu ritualul cu care erau întâmpinați în trecut guvernatorii otomani.

Vorbind în termeni militari, Turcia este nu stat care poate crea teamă potențialilor dușmani, având a șaptea armată a lumii în termen de trupe active. Ea numără 620 de mii de militari și este a doua forță din NATO, după SUA. Deține circa 6000 de tancuri, fiind întrecută la acest capitol de doar trei țări. Bugetul alocat sectorului apărării urcă la 25 de miliarde $ pe an. Nici o altă țară din zona Marelui Orient Mijlociu, afară de Pakistan, nu deține o forță militară atât de impresionantă. Pakistanul este însă măcinat de dezbinări interne, terorism și sărăcie. Puterea marțială, combinată cu stima crescândă în regiune, fac din Turcia un potențial lider al acestei regiuni în întregimea sa, un actor de mare calibru care poate afecta serios interesele americane, rusești și europene aici.

Însă ceea ce face Turcia și mai puternică este faptul că nici SUA, nici UE nu își pot permite să răcească relațiile cu ea. Aceasta se datorează, pe lângă puternicele legături economice, interesului enorm al Occidentului pentru resursele de petrol și gaze din Marele Orient Mijlociu. Statul turc se bucură de o poziție strategică extraordinară, fiind geografic o punte de legătură între Europa și Orientul Mijlociu, între Orient și Occident. Conducte importante de petrol și gaze traversează deja Anatolia și altele sunt plănuite. Oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan are 1800 km și o capacitate de un milion de barili pe zi, adică 1,5% din consumul mondial. Gazoductul Baku-Tbilisi-Erzürüm are 700 km și transportă 8 miliarde de metri cubi pe an, dar se prognozează că potențialul va crește la 20 de miliarde. Oleoductul Kirkuk-Ceyhan, de 970 km, asigură 1,6 milioane de barili pe zi. Portul mediteranean Ceyhan a devenit astfel un nod comercial de primă mărime și se estimează că până în 2012 7% din țițeiul mondial va trece prin Turcia. Asta în condițiile în care prognozele arată că, în 2030, UE va trebui să obțină 90% din petrolul necesar din surse externe iar în prezent SUA importă 60% din „aurul negru” de care are nevoie. Tabloul conductelor din Turcia este completat de gazoductul Blue Stream, care pornește de la Beregovaya, din Rusia, trece prin Marea Neagră, atinge Anatolia în terminalul Durusu și de acolo se duce la Ankara. Are 1213 km și transportă 16 miliarde metri cubi anual. Este plănuit și un nou oleoduct a cărui construcție a început deja în 2007, Samsun-Ceyhan. Acesta va transporta petrol rusesc și kazah din Marea Neagră înspre portul mediteranean. Va avea o capacitate de 1,5 milioane de barili pe zi. Pe lângă faptul că satisfac cererea de energie a Turciei și îi sporesc importanța geopolitică, aceste conducte reduc aglomerarea strâmtorilor Bosfor și Dardanele, impulsionând comerțul turcesc.

Însă Turcia a devenit și mai interesantă pentru Occidentul avid de energie datorită unui nou gazoduct uriaș, de care se vorbește încă din 2002 dar a cărui construcție nu a început încă: Nabucco. Acesta este conceput ca o conductă care să se folosească de deja existenta BTE (Baku-Tbilisi-Erzürüm), de unde să pornească prin Turcia, Bulgaria, România, Ungaria, până la Viena. S-a discutat și alimentarea ei cu una care să pornească din nordul Irakului și care să se conecteze la ruta principală. Se vorbește și de un segment care să traverseze Caspica, de la Turkmenbashi la Baku. Se preconizează că acest colos, care va fi lung de aproape 4000 km, va avea o capacitate de 31 miliarde m³ anual. Construcția nu a început însă. Oricum ar fi, Turcia nu poate fi decât cel mai interesant stat din această zonă pentru Occident.

Privind informațiile de până acum, se poate concluziona că Ankara își poate permite să facă ceea ce vrea, adică să-și crească exponențial influența în fostul spațiu otoman și în cel islamic în general. Datorită puterii economiei, nu mai privește integrarea europeană ca un lucru neapărat de dorit, mai ales având în vedere fragilitatea pe care a arătat-o UE cu ocazia crizei economice, în contrast cu menținerea ascensiunii celei turcești. În momentul de față, SUA și Europa au mai multă nevoie de Turcia decât invers. Această țară este membră a G20, un summit care reunește anual cele mai mai puternice 19 state ale lumii plus UE și în care se discută probleme esențiale pentru viitorul economiei mondiale. Această reuniune a ajuns să eclipseze mai vechiul G8 și să oblige SUA la un dialog cu mai mulți actori statali, demonstrând prin aceasta că unipolarismul american se află în declin și că lumea devine tot mai multipolară, cu un concert de puteri mai numeros decât s-ar fi crezut în frunte.

Turcia a devenit un decident important al sorții lumii. Fosta putere geopolitică a Imperiului Otoman pare mai vie ca oricând.

  orientul mijlociu, pivot, turcia